A trăit şi a muncit decenii de-a rândul în umbra fratelui său cel mai mare, Ion. Era, cum observa Nicolae Iorga, „onest, muncitor, patriot, dar necăjicios şi iute la vădirea mâniei sale, amestecându-se în toate şi luând-se în gură cu toată lumea…, urând orizonturile largi în care «omul de stat» se pierde şi privind cu strălucitorii lui ochi mărunţi de cârtiţă amănuntele cele mai neînsemnate“.

Comparaţiile cu Ion I.C. Brătianu îl dezavantajează net. Acesta îşi petrecea cea mai mare parte a timpului acasă, întins pe divan, cu o carte în mână. Venea rar la guvern, şedinţele Consiliului de Miniştri desfăşurându-se fără o planificare anume. Vintilă Brătianu sosea primul la slujbă, uneori chiar înaintea femeilor de serviciu, pentru a vedea dacă nu cumva întârzie vreuna sau nu-şi face treaba bine. Pleca seara târziu şi avea grijă să fie stinse becurile şi închise ferestrele. Evident, „şeful“ având un asemenea program, subordonaţii trebuia să se supună aceloraşi rigori. Şi ţinuta vestimentară îl dezavantaja: Ionel era un om elegant, îngrijit, bine îmbrăcat şi manierat. Vintilă avea hainele ponosite, pantalonii necălcaţi şi umbla cu galoşi, deşi nu mai plouase de multe zile. Nici la capitolul oratorie nu stătea prea bine: Ionel era un vorbitor cu fraze clare şi bine construite, ştiind să pună accentul pe problemele esenţiale. Vintilă vorbea slab şi făcea adesea dezacorduri gramaticale, care erau imediat taxate de ziarişti şi de adversarii lui politici.

Dar poate cea mai mare deosebire consta în modul cum fiecare îşi îndeplinea funcţia de şef al guvernului şi al Partidul Naţional Liberal. Ion I.C. Brătianu se ocupa de problemele mari ale ţării, îi lăsa pe miniştri să discute, să elaboreze propunerile pe care apoi le aviza, le amenda sau le modifica, pe baza unor argumente temeinice, astfel încât aceştia plecau convinşi că soluţia adoptată era cea mai bună. Vintilă îi supraveghea pe toţi, îi suspecta că nu sunt suficient de grijulii cu banii statului, că sunt risipitori, el fiind singurul corect şi devotat muncii pe care o făcea. Publicistul Stere Diamandi aprecia că lui Vintilă Brătianu îi lipseau „calităţile unui bun comandant, cât şi ucenicia necesară. Prin temperament, studii şi ocupaţii, avea mentalitatea specialistului cu perspectivă limitată şi deprinderea muncii migăloase. Era, prin urmare, refractar nuanţelor, fără orizont şi privire a ansamblului. Fire dreaptă şi naivă, era lipsit de abilităţi şi diplomaţie, nepriceput în cunoaşterea oamenilor şi mânuirea lor. Victimă a bunei sale credinţe, a fost deseori înşelat şi tras pe sfoară.“

Dr. N. Lupu, ministrul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale, avea să relateze cum a obţinut o sumă foarte mare pentru departamentul său: s-a prezentat la preşedintele Consiliului de Miniştri cu propunerea de a i se repartiza o sumă enormă. Vintilă Brătianu s-a înfuriat, acuzându-l că nu ştia cu câte dificultăţi se confrunta ţara şi cât de mic era bugetul. Dr. Lupu, prefăcându-se supărat, s-a sculat de pe fotoliu şi s-a îndreptat spre uşă. Vintilă, socotind că l-a jignit prea tare, l-a rugat să se întoarcă, să mai discute. Dr. N. Lupu a revenit şi a redus cam cu un sfert suma iniţială. Vintilă s-a mai îmbunat, apreciind că ministrul devenise un om rezonabil. Au urmat noi târguieli, până s-a ajuns cam la jumătate din suma iniţială. Dr. N. Lupu s-a învoit, oarecum necăjit, iar Vintilă a fost bucuros că a reuşit să reducă atât de substanţial cererea ministrului. După ce a ieşit din biroul prim-ministrului, dr. N. Lupu a devenit surâzător, deoarece el îşi propusese să obţină tocmai suma pe care i-o aprobase Vintilă.

 

Vintilă, cel de-al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu, s-a născut la 3 septembrie 1867. A urmat studii politehnice, obţinând diploma de inginer la Paris (1891). Revenit în ţară, a lucrat pe diferite şantiere, inclusiv la construcţia podului de la Cernavodă, sub conducerea inginerului Anghel Saligny. A îndeplinit diferite funcţii publice, între care cea de director al Regiei Monopolurilor Statului (1897-1899), secretar general al Ministerului de Finanţe (1901-1902), primar general al Capitalei (1907-1910).

A condus publicaţiile ĽIndépendance Roumaine şi Voinţa naţională, organe centrale de presă ale Partidului Naţional Liberal. A fost ales, pentru prima dată, deputat în 1903.

 

Legiuitorul

 

S-a remarcat ca un excelent specialist în probleme economice, mai ales financiare. În articolul Prin noi înşine, publicat în 1905, îşi exprima convingerea că „putem să ne dezvoltăm pe toate căile“, folosind capitalul, capacitatea şi munca românilor. Era de acord cu prezenţa capitalului străin în economia românească, dar acesta să se supună legilor României. În calitate de preşedinte al Cercului de Studii al P.N.L., Vintilă Brătianu a pus în dezbatere principalele puncte programatice în domeniul economico-financiar şi a contribuit la elaborarea proiectelor de lege privind organizarea şi dezvoltarea statului naţional unitar român după 1918. În această privinţă a primit libertate deplină din partea lui Ion I.C. Brătianu, preşedintele P.N.L. În guvernarea din noiembrie 1918-septembrie 1919, s-a preocupat mai ales de refacerea economiei naţionale, grav afectată de distrugerile din timpul războiului, precum şi de „naţionalizarea“ (trecerea în proprietatea statului şi apoi a cetăţenilor români) a bunurilor aparţinând cetăţenilor din statele foste inamice.

Deplina valoare a muncii sale s-a evidenţiat în timpul guvernării liberale din ianuarie 1922-martie 1926, când a îndeplinit funcţia de ministru de Finanţe. În această calitate a contribuit decisiv la elaborarea legislaţiei economice, care avea la bază doctrina „Prin noi înşine“. Prin legea minelor, legea energiei şi legea apelor adoptate în 1924, primeau autorizaţie de înfiinţare numai societăţile care aveau cel puţin 60% capital românesc, două treimi din membrii Consiliului de Administraţie erau cetăţeni români, iar preşedintele acestuia era, de asemenea, cetăţean român. Reacţia capitalului străin a fost extrem de vehementă. S-a ajuns chiar la ameninţări din partea S.U.A., Marii Britanii şi Franţei că vor rupe relaţiile diplomatice cu România, dacă nu va fi modificată legea minelor (era vorba de prezenţa marilor trusturi petroliere). În faţa unor asemenea presiuni, în decembrie 1925, P.N.L. a fost nevoit să amendeze legea, reducând ponderea capitalului românesc la 50,1%.

În timpul ministeriatului lui Vintilă Brătianu au fost adoptate legile pentru organizarea şi funcţionarea Societăţii Anonime „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa“ (U.D.R.), a Societăţii de Credit Industrial, precum şi pentru constituirea Uzinelor Metalurgice Copşa Mică-Cugir şi Industria Aeronautică Română-Braşov, care au devenit curând unele dintre cele mai mari şi mai eficiente întreprinderi industriale din Europa acelei perioade.

Vintilă Brătianu şi-a legat numele şi de adoptarea unui tarif vamal cu un puternic caracter protecţionist, menit să protejeze industria naţională de concurenţa produselor străine.

Şi-a susţinut cu hotărâre şi competenţă toate iniţiativele, discursurile sale în Parlament fiind adevărate prelegeri universitare. Asemenea discursuri nu plăceau însă deputaţilor şi, când ministrul de Finanţe urca la tribună, mulţi părăseau sala, preferând să-şi petreacă timpul la bufet. Răutăcios, Pamfil Şeicaru scria că după ce vorbea Vintilă Brătianu ferestrele Camerei trebuia deschise, pentru ca sala, îmbâcsită, să se aerisească.

 

Politica – un război prea complicat

 

Moartea neaşteptată a lui Ion I.C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a luat prin surprindere conducerea P.N.L. Într-o atmosferă de derută, Comitetul Executiv l-a ales pe Vintilă Brătianu în funcţia de preşedinte. Deşi făcea parte din organele superioare ale partidului, Vintilă nu avusese un rol efectiv în conducerea acestuia. O făcuse personal şi cu mâna unui dirijor sigur fratele său Ionel. Vintilă se ocupase aproape exclusiv de problemele economice şi financiare.

Regenţa l-a însărcinat cu conducerea guvernului, recomandându-i să realizeze o colaborare cu partidele din opoziţie. Dând curs solicitării, el a propus lui Iuliu Maniu participarea P.N.Ţ. la guvernare alături de P.N.L., pe baza a trei puncte: 1) menţinerea neştirbită a regimului constituţional existent; 2) apărarea solidară a intereselor externe ale ţării şi accelerarea consolidării interne a statului român; 3) în caz de dizolvare a Parlamentului, cele două partide să se prezinte în alegeri pe liste comune, P.N.Ţ. având rezervate 45% din locuri, iar P.N.L. 55%. În fond, Vintilă urmărea să obţină sprijinul P.N.Ţ. în apărarea actului de la 4 ianuarie 1926, prin care principele Carol era îndepărtat de la succesiunea la tronul României (Magazin istoric, nr. 7-10/1986) şi pentru perfectarea unui împrumut extern în vederea stabilizării monetare, dar să menţină supremaţia liberalilor în Parlament. Iuliu Maniu a cerut dizolvarea imediată a Parlamentului şi organizarea de alegeri libere sub un guvern neutru, prezentarea celor două partide pe liste separate şi constituirea unui cabinet pe baza rezultatelor scrutinului. Tratativele au eşuat, astfel că structura guvernului existent nu a fost modificată.

Curând după instalare, guvernul Vintilă Brătianu a fost confruntat cu o problemă gravă privind ordinea publică. În zilele de 4-6 decembrie 1927, la Oradea s-a desfăşurat Congresul Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini, în timpul căruia mai mulţi participanţi au atacat locuinţe ale evreilor şi sinagogi, au devastat magazine. Guvernul a decis intervenţia armatei, care a reuşit să restabilească ordinea în oraş. Incidentele au avut un puternic ecou internaţional, inclusiv în S.U.A., unde România a fost percepută ca o ţară antisemită. Speculând cele întâmplate, naţional-ţărăniştii au atacat guvernul, arătând că acesta nu putea menţine ordinea decât prin teroare.

Pe acest fundal, la începutul lunii decembrie 1927, P.N.Ţ. a declanşat campania de răsturnare a liberalilor, organizând manifestaţii la nivelul comunelor, oraşelor, judeţelor şi provinciilor istorice. Se cerea „îndepărtarea guvernului provizoriu al d-lui Vintilă Brătianu, dizolvarea imediată a Parlamentului, alegeri libere şi cinstite“. P.N.Ţ. a reuşit să atragă de partea sa Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional, condus de Nicolae Iorga. În ziua de 18 martie 1928, a avut loc o mare adunare a opoziţiei în Bucureşti, la care au participat circa 40.000 de oameni. S-au ţinut discursuri fulminante. Virgil Madgeanu declara: „Dacă glasul nostru nu va fi ascultat nici astăzi, vom mâna masele care ne urmează necondiţionat pe alte căi, pentru că avem conştiinţa că facem operă de salvare naţională.“ La rândul său, Ion Mihalache spunea: „Camarazi! Puneţi baioneta şi faceţi piramide. Înalta Regenţă să privească şi să înţeleagă că de nu, va veni o a doua comandă: «Năvăliţi, ura!».“

Regenţa nu a dat curs solicitării naţional-ţărăniştilor şi aceştia au anunţat organizarea unei mari „adunări naţionale“ la Alba Iulia, lansând zvonul că atunci se va produce o „surpriză senzaţională“, care nu putea fi decât revenirea în ţară a principelui Carol pentru a ocupa tronul. Vintilă Brătianu a convocat o şedinţă a Consiliului de Miniştri, arătând că existau două alternative: 1) autorizarea adunării naţional-ţărăniste, fapt ce putea duce la declanşarea revoluţiei şi proclamarea ca rege a principelui Carol; 2) interzicerea acesteia, ceea ce ar însemna „năvălirea ţăranilor asupra oraşelor“, cu consecinţe greu de evaluat. El s-a pronunţat pentru interzicerea adunării şi supravegherea atentă a principelui Carol. Problema a fost dezbătută în trei şedinţe de guvern şi până la urmă s-a hotărât autorizarea adunării, dar şi luarea unor măsuri de siguranţă, civile şi militare, „pentru ca abcesul să crape la Alba Iulia şi puroiul să nu poată curge în afară“ (C. Argetoianu). Gheorghe Tătărescu, subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, a fost însărcinat să coordoneze forţele de ordine şi să intervină dacă adunarea ar degenera, iar participanţii ar recurge la acte ilegale.

În faţa celor 100.000 de participanţi la adunarea naţional-ţărănistă de la Alba Iulia din 6 mai 1928 s-au ţinut discursuri incendiare, guvernul Vintilă Brătianu fiind declarat „duşman al Patriei“. Guvernul a reuşit însă să dejoace acţiunea principelui Carol convenită cu liderii P.N.Ţ. de a veni în ţară în acea zi de 6 mai 1928, iar pe de altă parte, a determinat-o pe principesa Elena să intenteze divorţ principelui Carol, sentinţa pronunţându-se la 21 iulie 1928.

 

Cazanul liberal sub presiune

 

Situaţia continua să fie extrem de tensionată. Unii fruntaşi liberali, între care I.G. Duca, au început să ia în calcul posibilitatea retragerii de la putere, pentru reorganizarea partidului, grav uzat după lungile perioade de guvernare.

La 1 octombrie 1928, Vintilă Brătianu a adresat Regenţei un memoriu, prin care se pronunţa pentru un guvern de uniune naţională, în vederea „aducerii la cuminţenie a Partidului Naţional-Ţărănesc“ şi a contractării unui împrumut extern pentru realizarea stabilizării monetare. Neprimind răspuns, i-a adresat un nou memoriu la 1 noiembrie, precizând că dacă nici de această dată propunerile sale nu vor găsi ecoul necesar, va demisiona. Regenţa nu a reacţionat şi, la 3 noiembrie, Vintilă Brătianu a prezentat demisia guvernului.

În timpul consultărilor pentru noul Cabinet, Vintilă a propus realizarea unui guvern de concentrare. Acelaşi punct de vedere l-au susţinut şi ceilalţi şefi de partide, cu excepţia lui Iuliu Maniu.

Şi cum un nou guvern nu se putea constitui fără Partidul Naţional-Ţărănesc, la 9 noiembrie, Regenţa a încredinţat puterea lui Iuliu Maniu, care a doua zi a constituit primul cabinet naţional-ţărănist din istoria României. Confruntat cu uriaşa popularitate a P.N.Ţ. şi cu ostilitatea corpului electoral, P.N.L. a obţinut în alegerile parlamentare din 12 decembrie 1928 un rezultat modest: 6,55% din totalul voturilor şi 13 locuri în Adunarea Deputaţilor.

Spre sfârşitul anului 1929 şi începutul lui 1930, chestiunea dinastică a revenit la ordinea zilei, deşi ea fusese declarată „chestie închisă“. În legătură cu această problemă, în cadrul P.N.L. s-au ivit tensiuni serioase. În 1929, Ion Th. Florescu, fost ministru de Justiţie, a creat gruparea disidentă „Omul Liber“, care cerea „primenirea“ programului şi conducerii partidului şi se pronunţa pentru venirea principelui Carol în ţară. Opinii similare exprimau, mai mult sau mai puţin deschis, şi alţi fruntaşi liberali: Alexandru Mavrodi, Gheorghe Tătărescu, Richard Franasovici şi, mai ales, Gheorghe Brătianu, şeful organizaţiilor liberale din Moldova.

Sosirea lui Carol în ţară (6 iunie 1930) l-a pus pe Vintilă Brătianu într-o mare dificultate. Gheorghe Brătianu a fost chemat la Cotroceni, pentru ziua de 7 iunie. Înainte de a se întâlni cu prinţul Carol, Gheorghe Brătianu l-a vizitat mai întâi pe unchiul său, căutând să-i explice că nu putea refuza invitaţia. Vintilă a conchis: „Te voi vedea mâine şi te voi judeca după faptele tale.“

Abil, principele Carol a reuşit să-l convingă pe Gheorghe Brătianu să sprijine urcarea lui pe tron, afirmând că, în cazul în care nu ar avea măcar susţinerea tinerilor liberali, el, ca rege, ar risca să devină prizonierul Partidului Naţional-Ţărănesc. Gheorghe Brătianu a fost măgulit şi, după audienţă, s-a prezentat din nou la Vintilă, care, la auzul celor relatate, l-a dat pur şi simplu afară din casă.

Sub impulsul acestei stări de spirit, în şedinţa Comitetului Executiv din 7 iunie, Vintilă a cerut ca P.N.L. să rămână ferm pe linia hotărârilor de la 4 ianuarie 1926 şi a propus excluderea lui Gheorghe Brătianu din partid. Punctul său de vedere a fost unanim acceptat, iar Comunicatul dat publicităţii preciza că P.N.L. rămânea „în chestiunea constituţională cu nestrămutată hotărâre la punctul de vedere de apărare a ordinei legale stabilite prin actul regelui Ferdinand din 4 ianuarie 1926“ şi, ca atare, neprezentându-se în Parlament, actul restauraţiei de la 8 iunie şi urcarea lui Carol pe tron (Magazin istoric, nr. 5/2000) s-au realizat fără liberali.

Vintilă Brătianu s-a menţinut pe aceeaşi linie intransigentă, dar păguboasă pentru partid. În ziua de 9 iunie 1930 a avut loc o nouă şedinţă a Comitetului Executiv al P.N.L., în care Vintilă Brătianu a declarat că restauraţia era „o simplă încercare de aventură fără durată mare“.

Atitudinea lui Vintilă distona însă frapant cu cea a altor fruntaşi liberali, care după 8 iunie au adoptat o cu totul altă poziţie. Gheorghe Brătianu, dar şi Gheorghe Tătărescu şi chiar I.G. Duca, ştiind că „Regele numeşte pe miniştrii săi“, astfel că puterea nu putea fi obţinută decât din mâinile lui Carol al II-lea, cereau schimbarea atitudinii partidului faţă de restauraţie şi stabilirea unor relaţii normale cu suveranul. Rigid, Vintilă nu a luat în calcul eventualitatea retragerii, pentru a lăsa altuia răspunderea unei spectaculoase schimbări de orientare a partidului.

 

Înfrânt şi umilit

 

Apăruse şi un nou factor de presiune. La 15 iunie 1930, Gheorghe Brătianu a creat un nou Partid Naţional Liberal, care se declara „monarhic şi constituţional“, hotărât să „primenească“ programul şi ideologia liberale, să lupte împotriva „sclerozei bancare care-l ameninţa“, aluzia la Vintilă Brătianu fiind mai mult decât evidentă.

Se crease o adevărată psihoză, întreţinută abil de presa ostilă liberalilor, şi anume că partidul „bătrânilor“, reprezentaţi de Vintilă, se va dezagrega, iar cadrele active şi valoroase vor trece de partea tânărului Gheorghe Brătianu.

Până la urmă, împins de colaboratorii cei mai apropiaţi, Vintilă a cedat, cerând audienţă regelui Carol al II-lea, pentru a-i prezenta poziţia P.N.L. faţă de principalele probleme ale ţării. Într-o stare psihică deplorabilă, în ziua de 9 iulie 1930, Vintilă Brătianu s-a prezentat în audienţă. Regele l-a primit rece, ironic şi a ascultat distrat spusele adversarului înfrânt, neputând să-şi ascundă ostilitatea. L-a concediat fără să dea un răspuns la propunerile liberalilor. A fost cea mai mare umilinţă din viaţa lui Vintilă Brătianu.

În vara anului 1930, în interiorul P.N.L. s-a dezvoltat un curent ostil lui Vintilă Brătianu şi favorabil alegerii lui I.G. Duca în fruntea partidului. La 30 iulie, un grup de 21 şefi de sectoare şi membri ai Delegaţiilor Permanente ale organizaţiilor judeţene i-au trimis un memoriu, în care se aprecia: „Prietenii noştri, activi până ieri, care au făcut maximul de sacrificii în interesul partidului, azi, din cauza situaţiei complicate din lăuntrul partidului şi a lipsei complete de directive clare, precise şi hotărâte din partea conducerii centrale, se simt cu totul descurajaţi, dezorientaţi şi demoralizaţi politiceşte. Noi înşine ne simţim – ca toţi cei conştienţi – dezorientaţi şi descurajaţi de ziua de mâine, deoarece vedem clar că în situaţiunea de azi partidul merge spre prăbuşire sigură… Din nefericire, partidul nostru, după moartea mult regretatului Ion I.C. Brătianu, nu a ştiut nici să prevadă evenimentele şi nici n-a putut să găsească soluţii potrivite chiar în faţa faptelor deja împlinite. S-au făcut greşeli mari, cu consecinţe şi mai mari. Astăzi suntem în plină criză. Înşişi conducătorii noştri cei mai autorizaţi fac impresia că sunt complet dezorientaţi.“ În consecinţă, cereau convocarea Congresului general al P.N.L. pentru elaborarea unui nou program şi „rezolvarea conducerii partidului“.

Trăind într-o tensiune continuă, starea sănătăţii lui Vintilă s-a deteriorat rapid. Constantin Argetoianu îşi amintea că în august 1930 călătorea cu trenul de la Craiova la Bucureşti. În gara Piteşti s-a urcat Vintilă Brătianu, „gârbovit şi istovit“. I-a mărturisit lui Argetoianu că i s-a întâmplat „o mare nenorocire: am pierdut moşia […] Am făcut contract de asociaţie cu administratorul meu şi acum el pretinde că moşia e a lui.“ Apoi, după ce a aţipit puţin, s-a trezit brusc şi a început să vorbească singur: „Toate merg prost. Biata ţară! Ce ne facem? Nu văd soluţii… El zice că moşia e a lui.“ Apoi a adormit şi nu s-a mai trezit decât în Gara de Nord.

Deşi situaţia sa în partid devenea tot mai dificilă, iar starea de sănătate i se agrava, preşedintele în funcţie se menţinea pe poziţie, socotind ca o datorie a sa apărarea regimului democratic, ameninţat de manevrele regelui Carol al II-lea. La 2 decembrie 1930 s-a înregistrat ultimul său act de voinţă: a convocat Comitetul Executiv şi i-a propus excluderea lui C. Argetoianu din partid (Magazin istoric, nr. 1/2005).

În ziua de 22 decembrie 1930, Vintilă a pornit din Bucureşti spre Mihăeşti (Vâlcea), unde urma să rămână de sărbători. A făcut o criză de apoplexie pe drum şi a murit. Avea 63 de ani. Stere Diamandi scria cu deplin temei: „A căzut doborât de povara responsabilităţilor pe care soarta le-a pus pe umerii săi. N-a avut nici perspicacitatea şi tăria trebuitoare să preîntâmpine şi să domine evenimentele, nici supleţea şi îndemânarea să se poată adapta noilor situaţii.“

Memoria celui dispărut a fost evocată într-o şedinţă specială a Adunării Deputaţilor, la care au luat cuvântul Ştefan Cicio-Pop, Gh.Gh. Mironescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, dr. N. Lupu, I.G. Duca, Gheorghe Brătianu.

În ziua de 29 decembrie, Vintilă Brătianu a fost înmormântat în cavoul familiei de la Florica, alături de tată şi de frate.

Comentând cele întâmplate, fruntaşul naţional-ţărănist Grigore Gafencu scria: „Pe neaşteptate, a dispărut din viaţa noastră publică personalitatea cea mai jenantă. Vintilă Brătianu jena pe rege, căruia nu i s-a supus decât pe jumătate şi desigur cu numeroase rezerve mentale, jena partidul său, pe care îl îndepărta de rege şi deci de putere, jena pe Duca, îndepărtându-l de rege, jena partidul nostru [naţional-ţărănesc], viaţa parlamentară şi viaţa politică, deoarece era un element de permanentă fricţiune şi iritare, jena viaţa noastră economică, instituţiile bancare şi industriale care trăiau sub teroarea lui, financiarii străini care îl considerau o continuă primejdie pentru plasamentele lor în România. Acest om, de o aparenţă modestă, s-a întins într-atâta, în această ţară, moştenită de la tatăl lui, încât nu e om care să nu fi resimţit ca o sarcină prezenţa lui… De zece ani de zile, toate-s tot din vina lui Vintilă. A cui va fi vina de acum înainte?“

Chiar în această formă negativă, Grigore Gafencu făcea un elogiu unui om care a trăit modest, dar a crezut cu fanatism în virtuţile poporului său, în regimul democratic, în politica cinstită, dedicată binelui obştesc şi dezvoltării economice a României.

 

Casetă

 

În ziua de 6 noiembrie 1928 a fost organizat un mare banchet în cinstea lui Vintilă Brătianu, la care au participat peste 300 persoane, în sala mare de la restaurantul Athénée Palace. Prezent la acest banchet, Constantin Argetoianu menţiona: „imprimat frumos pe cartoane cu marginile aurite, sub portretul lui Vintilă, într-un medalion, sta scris:

 

Banchet

Dat în onoarea

Domnului Vintilă Brătianu

şi mai jos:

 

Icre proaspete

Julienne Dabray

Sturion à la Siberienne

Sos remulat

Fileu de viţel à la forestière

Aspic de ficat gras en belle-vue

Salate de sezon

Îngheţată Nesselrode

Coşuri cu fructe

Cafele

Etc.

Drăgăşani extra vieux

Nicoreşti

Champanie Capşa Sec.“

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.