În perioada septembrie 1940 – august 1944, viaţa cotidiană a fost influenţată puternic de pierderile teritoriale din vara anului 1940, de instaurarea regimului dictatorial la 6 septembrie 1940 şi de participarea României la război, începând cu 22 iunie 1941. S-a înregistrat o uriaşă mişcare de populaţie dinspre şi spre Basarabia, Nordul Bucovinei şi Nord-Estul Transilvaniei, care şi-a pus amprenta nu numai asupra celor „plecaţi în bejenie”, dar şi a celor care trebuiau să-i găzduiască şi să le ofere mijloace de existenţă.

România pierde mai bine de un sfert din populaţie

Regimul antonescian a urmărit să controleze şi să dirijeze viaţa fiecărui individ, fixându-i limitele de manifestare publică, regimul de muncă şi chiar comportamentul în viaţa privată. Unii cetăţeni (evrei, romi) au fost dislocaţi din mediul lor de locuire, deportaţi în Transnistria, unde mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa.

Ca urmare a războiului, mai ales tinerii au plecat pe front, ajungând mult în interiorul Uniunii Sovietice, până la Stalingrad. În urma uriaşelor pierderi umane, aproape că nu exista familie care să nu fi pierdut pe cineva drag. Au urmat, din primăvara anului 1944, masivele bombardamente engleze şi americane, care au provocat mii de morţi, dezorganizând viaţa de zi cu zi a oamenilor care nu aveau nici o vină, decât aceea de a trăi într-o ţară aflată în război cu Naţiunile Unite.

După cedările teritoriale din vara şi toamna anului 1940, suprafaţa României s-a redus de la 295.049 km˛ la 195.311 km˛, iar populaţia de la circa 20 milioane la 13.535.757 milioane locuitori[1]. Potrivit recensământului din 1941, structura populaţiei, după naţionalitate era următoarea:

Naţionalitatea

Cifre absolute

%

Români

11.827.110

87,4

Unguri

407.188

3,0

Germani

542.325

4,0

Alţii, nedeclaraţi

759.134

5,6

Aceste date arată că ponderea minorităţilor naţionale s-a diminuat comparativ cu 1930; la recensământul din acel an, românii reprezentau 71,9% din totalul populaţiei; cea mai importantă diminuare s-a înregistrat în rândul minorităţii maghiare (de la 7,9% la 3%). Din păcate, statistica nu indică ponderea rutenilor şi ucrainienilor, ruşilor, bulgarilor, evreilor, care în mod cert s-a diminuat ca urmare a pierderilor teritoriale. Interesant este că minoritatea germană s-a menţinut la aproape acelaşi procent (4,1% în 1930 şi 4,0% în 1941).

După mediul de locuire, 3.297.502 trăiau în oraşe şi 10.238.255 în sate. Aceste date arată că populaţia României continua să fie preponderent agrară, ceea ce înseamnă că avea un grad de civilizaţie mai scăzut decât media europeană.

Cele mai mari oraşe ale ţării erau [2]:

Bucureşti 992.536
Iaşi 111.669
Timişoara 110.840
Ploieşti 107.068
Galaţi 95.545
Arad 86.674
Braşov 84.557
Constanţa 80.028
Craiova 77.051
Brăila 69.531

Cu excepţia capitalei, oraşele României erau de dimensiuni relativ mici, comparativ cu media europeană. În urma notelor ultimative sovietice din 26 – 27 iunie 1940, România pierduse oraşele care, în 1930, se aflau pe locurile 2 şi 3, Chişinău şi Cernăuţi (cu 114.896 şi respectiv 112.427 locuitori). Prin dictatul de la Viena, din 30 august 1940, alte două mari oraşe, Clujul (100.884 locuitori) şi Oradea (82.687 locuitori) au fost ocupate de Ungaria.

După 1940 au continuat unele lucrări edilitare începute în perioada lui Carol al II-lea. Ele s-au desfăşurat chiar şi în timpul războiului, guvernul Antonescu alocând importante fonduri pentru construcţii de locuinţe, străzi, canalizare etc. Spre exemplu, în Bucureşti, până în 1940, se realizase Bulevardul Brătianu, de la Piaţa Romană până la Universitate. Primăria Generală a Capitalei era decisă să continue lucrările, dar întâmpina opoziţia Comisiei Monumentelor Istorice, care nu accepta dărâmarea casei Moruzzi. Generalul Răşcanu, primarul general, a adresat mareşalului Antonescu un memoriu, pe care acesta a pus următoarea rezoluţie:

„Regret că nu pot fi de acord cu Comisia Monumentelor Istorice.Casa Moruzzi nu ar interesa decât dacă ar fi menţinută în cadrul ei total. Dacă i se ia acest cadru nu mai are nici o valoare ca monument istoric.

Cum însă cadrul total nu i se poate păstra şi cum nici capitala nu poate fi ţinută în loc de casa Moruzzi, cum nici Bulevardul I.C. Brătianu nu a putut fi ţinut în loc de casa Oscar Niculescu şi nici de vechea casă bătrânească a Brătienilor (care era în faţa fostei Şcoli de Război) mă raliez la punctul de vedere al dlui general Răşcanu.

Să se treacă deci fără ezitări la înfăptuire peste casa Moruzzi”[3].

Rezoluţia purta data 2 martie 1943, adică exact o lună de la încheierea bătăliei de la Stalingrad. Având acordul Conducătorului Statului, constructorii au accelerat lucrările, astfel că până la sfârşitul anului a fost realizat tronsonul cuprins între Piaţa Universităţii şi Piaţa Sf. Gheorghe[4].

Creşte numărul femeilor angajate în producţie

Ocupaţiile românilor au rămas cele tradiţionale. Cei mai mulţi, circa 80%, se ocupau cu agricultura. S-au înregistrat şi unele modificări, ţinând de contextul istoric. În urma importării câtorva mii de tractoare din Germania, cam tot atâţia ţărani, cu anumite abilităţi tehnice, au devenit tractorişti. În industrie a sporit numărul celor care lucrau pentru necesităţile frontului (armament, muniţie, îmbrăcăminte, încălţăminte etc). Ca urmare a faptului că foarte mulţi bărbaţi au plecat pe front, a crescut numărul femeilor angajate în producţie. De asemenea, a sporit numărul surorilor de caritate, care se ocupau de îngrijirea răniţilor.

Regimul muncii a devenit mai aspru, guvernul fiind preocupat să asigure funcţionarea economiei la cei mai înalţi parametri. Decretul-lege din 13 martie 1941 prevedea „mobilizarea agricolă”, adică rechiziţionarea pentru muncile agricole a tuturor locuitorilor de la sate care nu fuseseră luaţi la oaste, începând cu vârsta de 12 ani. Autorităţile au impus ţăranilor un regim de muncă strict, privind cultura pământului, veghind ca toate activităţile agricole să se desfăşoare la timp. Prin decretul-lege din 15 noiembrie 1941 s-a stabilit înfiinţarea Inspectoratului General al Taberelor şi Coloanelor de muncă obligatorie de folos obştesc, care avea menirea de a impune tuturor cetăţenilor să lucreze, stabilindu-se sancţiuni aspre pentru cei care nu se conformau legii. Se prevedeau măsuri speciale pentru cultivarea pământului[5], deoarece până la acea dată nu se însămânţase decât 50% din suprafaţa planificată pentru semănături de toamnă[6]. În anii următori, ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţi, dar şi a folosirii prizonierilor de război la muncă, suprafeţele arabile au fost cultivate integral şi la termen.

Concediile de odihnă sînt suspendate

Şi activităţile din mediul urban au fost supuse unor exigenţe deosebite. Decretul-lege din 18 februarie 1941 prevedea militarizarea întreprinderilor de stat şi particulare. Potrivit art. 3 din acest decret: „Prin militarizare se înţelege punerea sub control, disciplină şi jurisdicţie militară a instituţiilor şi întreprinderilor de stat sau particulare, precum şi a întregului personal al acestora”[7]. La 2 octombrie 1941 a fost adoptat un nou decret-lege privind regimul muncii în timp de război, prin care concediile de odihnă erau suspendate, durata zilei de lucru putea creşte de la 8 ore la 10 – 12 ore; comandanţii militari de pe lângă întreprinderile militarizate puteau aproba lucrul în zilele de duminică şi sărbători legale, dacă necesităţile producţiei o impuneau. Totodată, s-a instituit „crima de sabotaj”, care se pedepsea cu temniţă grea, de la 5 la 20 de ani; în această categorie intrau: orice încetare de lucru, individuală sau colectivă; distrugerea, deteriorarea, sustragerea, falsificarea, fabricarea defectuoasă ori erori voite, manipulări sau manevrări frauduloase sau fără calitate a maşinilor, instalaţiilor, instrumentelor de lucru, materialelor, mărfurilor şi produselor[8].

Toţi cetăţenii, indiferent de vîrstă, sînt scoşi la muncă

Conducătorul Statului era convins că România a rămas în urmă din punctul de vedere al dezvoltării economice şi al civilizaţiei în general, pentru că locuitorii ei nu munceau suficient şi ordonat, erau preocupaţi să obţină câştiguri fără prea mult efort şi să recurgă la tot felul de tertipuri (să înşele, să fure etc.). De aceea, a decis să-i pună pe toţi la muncă, din copilărie până la bătrâneţe, pentru binele lor, al colectivităţii în care trăiau şi al ţării în general. În acest spirit, la 15 mai 1941 s-a publicat decretul-lege pentru organizarea muncii naţionale[9], care stabilea la art. 1: „Munca este o îndatorire naţională a poporului român. Fiecare locuitor al ţării este obligat să servească interesele generale ale statului român îndeplinind o muncă în cadrul îndeletnicirilor individuale sau de folos obştesc”. Potrivit legii, se urmărea: educarea în spirit naţional şi creştinesc a tineretului; dezvoltarea sentimentului de comunitate naţională şi de dreptate socială; funcţionarea ordonată şi disciplinată a serviciului muncii; perfecţionarea tehnică a muncii naţionale; sporirea producţiei în toate domeniile; formarea şi sprijinirea elementelor excepţionale de muncă; reeducarea delicvenţilor şi a elementelor antisociale şi parazitare.

S-a decis instituirea unei fişe de muncă obligatorie, pentru fiecare locuitor, în care să se menţioneze activitatea desfăşurată. Cetăţenii urmau să presteze munci de folos obştesc la drumuri, căi ferate, canalizări, îndiguiri, irigaţii, munci agricole, lucrări în legătură cu apărarea ţării, săpături arheologice, marcarea sau crearea de poteci, servicii de asistenţă şi Cruce Roşie, curăţarea izlazurilor, adunarea de plante medicinale, combaterea omizilor şi insectelor etc. Primarii şi celelalte oficialităţi aveau datoria să mobilizeze pe cetăţeni la muncă şi să aplice pedepse celor care nu se supuneau regimului muncii obligatorii. Acest decret, chiar dacă nu s-a putut aplica integral şi riguros, a permis o mare mobilizare de forţe şi realizarea unor lucrări publice de amploare, deşi vremurile erau extrem de vitrege.

Pe baza acestui decret, ministerele şi prefecturile stabileau activităţile şi locurile concrete de muncă, precum şi persoanele care erau mobilizate. De exemplu, în „Monitorul oficial” din 19 iunie 1943 a apărut următoarea decizie semnată de Ioan Petrovici, ministrul Culturii Naţionale şi Cultelor, şi de generalul Dumitru I. Popescu, ministrul Afacerilor Interne:

„Având în vedere starea excepţională creată de război şi necesitatea muncii de folos obştesc impusă de sentimentul solidarităţii naţionale,

Decidem:

Art. I. Studenţii Facultăţilor de Drept şi ai Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale vor fi utilizaţi în Administraţie, studenţii Politehnicilor vor fi utilizaţi în serviciile tehnice judeţene, iar studenţii Facultăţilor de Litere, la căminele culturale.

Durata utilizării studenţilor se fixează la 2 luni în vacanţa de vară.

Art. II. Înscrierile vor fi facultative cu preferinţa studenţilor din anii înaintaţi. În cazurile în care nu se va împlini numărul de 1.000 studenţi prin înscriere voluntară, vor fi înscrişi din oficiu studenţii care n-au funcţiuni publice sau de interes public.

Art. III. Munca va fi gratuită, studenţii vor primi însă o indemnizaţie de deplasare, hrană şi locuinţă, care cad în sarcina Ministerului Afacerilor Interne.

Art. IV. Studenţii vor fi repartizaţi pe judeţe. Lista studenţilor înscrişi, cu repartizarea lor, vor fi afişate la decanatele sau rectoratele respective.

Art. V. Prefecturile de judeţ vor organiza pentru studenţii stagiari cursuri de iniţiere la care aceştia sunt obligaţi să participe.

Art. VI. Neprezentarea celor înscrişi la stagiu în termenul fixat, refuzul de serviciu, nesupunerea faţă de regulile de disciplină, părăsirea serviciului fără ordin sau învoire, se pedepseşte cu eliminarea studentului de la sesiunile de examene ale anului şcolar 1943/1944 şi cu pierderea dreptului de a primi sau de a-şi menţine bursa în cursul acelui an şcolar.

Art. VII. Înscrierile studenţilor se vor face sub îndrumarea şi controlul Ministerului Culturii Naţionale.

Coordonarea măsurilor privitoare la repartizarea studenţilor, la iniţierea lor în atribuţiunile ce vor îndeplini şi la controlul activităţii lor, aparţine Ministerului Afacerilor Interne”.

Unul dintre studenţii care au îndeplinit o asemenea obligaţie avea să noteze că şi-a ales judeţul său natal: „Am plecat în comuna Radovan-Dolj pentru două luni (iulie şi august) cu atribuţii de „notar stagiar”, în primul rând să pun ordine în „hârtiile nerezolvate” – pentru întocmirea actelor de stare civilă (naşteri, căsătorii, decese etc.) venea notarul din comuna vecină, Întorsura. În afară de obligaţiile migăloase şi anoste, zilnic îmi făceam drum pe la aria de treier, unde ar fi trebuit să-i îndemn pe ţărani să doneze grâu pentru „Darul Consiliului de Patronaj „, acţiune iniţiată de „Doamna Mareşal” (Maria Antonescu)”[10].

Evreii sînt scoşi la deszăpezire

Iarna anului 1942 a fost extrem de abundentă în precipitaţii; în Bucureşti, stratul de zăpadă ajunsese la un metru şi jumătate. Mihail Sebastian scria la 21 ianaurie 1942:

„Zăpezi fabuloase – cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila. Azi-dimineaţă, când am ieşit din casă, întreaga stradă Antim era un fluviu de zăpadă. Am ajuns cu greu în Piaţa Senatului, unde tramvaie într-un lung şir se căzneau să se urnească din loc. Maşini, camioane, trăsuri se luptau zadarnic să se despotmolească”[11]. Mareşalul Antonescu a ordonat ca toţi evreii să fie mobilizaţi pentru deszăpezire. Însuşi scriitorul Mihail Sebastian a trebuit să se supună acestei exigenţe. El avea să noteze că după zece zile de muncă a primit o adeverinţă cu „zece ştampile albastre ţi una roşie”, care arăta că a lucrat „la curăţirea zăpezii în staţia Bucureşti-Griviţa de la 4 la 13 martie 1942”[12].

Antonescu cere tuturor românilor să-şi facă datoria faţă de patrie

Mareşalul Antonescu se comporta ca la cazarmă: comandantul dă ordin, iar toţi subordonaţii execută; cine nu se supune sau caută să se sustragă, trebuie pedepsit. Printr-un regim de muncă foarte strict, în anii 1940 – 1944 au fost realizate lucrări importante. Între acestea, construirea liniei ferate Bucureşti-Făurei-Galaţi (inaugurate la 11 noiembrie 1943), continuarea lucrărilor la calea ferată Bumbeşti-Livezeni (care avea să fie încheiată după 23 august 1944); au fost pietruite mai multe şosele (mai ales din Basarabia), s-au ridicat noi biserici, şcoli, cămine culturale, dispensare etc. etc. Mareşalul aprecia că toţi românii trebuiau să-şi facă datoria faţă de Patrie; unii pe front, pentru răpunerea inamicului, ceilalţi la locul lor de muncă şi oriunde le cerea conducerea statului. Ducând el însuşi o viaţă austeră, mareşalul a fost preocupat să nu apară o pătura a îmbogăţiţilor de război, aşa cum se întâmplase în 1914 – 1918. Ori de câte ori era informat că cineva practica specula şi stoca mărfuri pentru a le vinde la suprapreţ, Antonescu cerea luarea de măsuri drastice. Astfel, fiind informat că în ziarul „Universul”, din 31 august 1942, un gardian din Piteşti a descoperit mai mulţi contrabandişti de făină, Conducătorul Statului a scris următoarea rezoluţie: „Să fie toţi trimişi în lagăr de muncă pentru un an, să li se confişte imediat averea şi să se închidă pentru totdeauna prăvălia, fără drept de a mai deschide în altă parte. Dacă Ivan este bulgar, să fie expulzat. Gardianului să i se dea 1.000 lei din partea mea”[13].

Nu a ezitat să manifeste aceeaşi intransigenţă şi în raporturile cu etnicii germani din România şi cu oficialităţile germane. Primind de la Marele Stat Major un raport privind solicitarea adresată de Legaţia Germaniei din Bucureşti către guvernul român de a i se pune la dispoziţie suma de 400 milioane lei lunar, necesari pentru acordarea ajutoarelor de concentrare familiilor nevoiaşe ale voluntarilor etnici germani din România, înrolaţi în armata Reich-ului, Antonescu a pus, în mai 1943, rezoluţia: „Nu se dă nimic. Să se stabilească cu precizie situaţia. Nu pot crea în stat cetăţeni minoritari privilegiaţi. Nici o deosebire între ei şi români. Chiar în aceste condiţii nu se vor plăti ajutoarele decât în baza unei cooperări stabilite prin convenţie. Convenţia o încheie dl. Mihai Antonescu”[14].

SITUAŢIA MATERIALĂ. VENITURI ŞI CHELTUIELI

Situaţia materială a populaţiei a depins de nivelul de calificare profesională, domeniul de activitate, precum şi de situaţia generală a ţării. Războiul nu a adus modificări esenţiale privind condiţiile de viaţă ale românilor. Totuşi, din toamna anului 1941, s-a creat o masă importantă de asistaţi social (invalizi, văduve, orfani de război). Odată cu începerea bombardamentelor masive ale aviaţiei engleze şi americane, în aprilie 1944, asupra unor localităţi intens populate (Bucureşti, Ploieşti, Braşov ş.a.), care au distrus locuinţe, fabrici, instituţii etc. situaţia s-a agravat. Pe lângă marile pierderi de vieţi omeneşti şi reducerea locurilor de muncă şi deci a veniturilor, s-au creat probleme privind cazarea, asigurarea hranei pentru mii de persoane sinistrate. Tot din primăvara anului 1944 au apărut noi preocupări privind situaţia materială a populaţiei din Basarabia şi Bucovina, refugiată din calea Armatei Roşii.

Veniturile ţărănimii au rămas cele tradiţionale, obţinute prin cultivarea pământului, creşterea vitelor şi a păsărilor; în zonele de munte – din prelucrarea lemnului, iar în cele din Delta Dunării – din pescuit etc.

Recensământul din 1941 prezenta următoarea distribuţie a proprietăţii arabile[15]:

Suprafaţa în hectare

Procentaj (%)

sub 1

20,6

1 – 3

33,5

3 – 5

19,5

5 – 10

19,8

10 – 20

5,1

20 – 50

1,1

Peste 50

0,4

Economiştii au apreciat că, pentru a fi rentabilă, o gospodărie ţărănească trebuia să deţină cel puţin 5 ha de teren arabil. Din datele statistice rezultă că 73,6%, respectiv peste două treimi din totalul gospodăriilor ţărăneşti erau nerentabile din punct de vedere economic. Această situaţie era similară cu cea din 1930, când gospodăriile care deţineau mai puţin de 5 ha reprezentau 74,95%. Mai mult de jumătate dintre ţărani trăiau sub pragul sărăciei, fapt ce le afecta grav însăşi fiinţa biologică. Deşi în timpul războiului au fost achiziţionate în jur de 5.000 de tractoare din Germania, acestea erau cu totul insuficiente la o suprafaţă de circa 12 milioane ha de teren arabil. De aceea munca fizică a rămas esenţială pentru desfăşurarea activităţilor agricole. Ţăranii care nu aveau pământ sau deţineau loturi prea mici pentru a-şi asigura existenţa, se învoiau la cei cu o situaţie mai bună. Condiţiile depindeau de zona geografică, ciclul lucrărilor agricole, evoluţia climei, forţa de muncă disponibilă etc.

Istoricul Dumitru Şandru a cercetat situaţia unor lucrători agricoli angajaţi pe o moşie din judeţul Iaşi. Aceştia aveau contract pentru perioada 1 aprilie – 1 noiembrie 1941, fiind obligaţi să muncească de la răsăritul soarelui până la asfinţit, cu o pauză de o jumătate de oră dimineaţa şi o oră şi jumătate la prânz. Pentru cele şapte luni de muncă, bărbaţii primeau câte 1.000 lei şi 100 kg porumb boabe, câte 16 lei pe săptămână pentru tutun şi 100 lei pe sezon pentru opinci. Ca hrană, fiecare muncitor primea 8 kg de mălai, 1 kg de brânză de oaie, o jumătate de kg de brânză de vacă, fasole sau cartofi, zarzavaturi, sare, tărâţe pentru borş. Proprietarul se obliga ca în fiecare săptămână să angajeze o femeie care să le spele lenjeria, să le dea lemne de foc, locuinţă şi petrol lampant[16].

Unele învoieli se realizau în bani. De exemplu, în 1942, s-a plătit ziua de muncă, fără mâncare, pentru bărbaţi 150 – 250 lei, pentru femei 100 – 200 lei, iar pentru copii 80 – 150 lei; prizonierii primeau 80 de lei[17]. Pentru a limita urcarea preţurilor, Direcţia Administraţiei de Stat din Ministerul de Interne a dat un ordin la 13 iunie 1942 către prefecţi, prin care le cerea introducerea de preţuri maximale pentru ziua de muncă: 140 lei pentru bărbaţi, 110 lei pentru femei, 70 lei pentru copii, plus hrană[18].

În Transnistria, plata pentru ziua de muncă era stabilită de guvernator. Acesta a decis ca muncitorii rechiziţionaţi la muncile agricole să fie plătiţi astfel: „50 lei de zi pentru bărbaţi cu mâncarea proprietarului în valoare de lei 20; 45 lei pentru femei şi tineretul de la 16 ani în sus, cu mâncarea proprietarului; 800 lei ha de secerat, legat şi clădit, cu uneltele muncitorilor şi de mâncarea învoitorului; 400 lei ha, de legat şi clădit cu mâncarea învoitorului; 700 lei ha pentru cosit şi adunat în purcoaie cu uneltele muncitorului; 200 lei pe zi căratul cu căruţele”[19].

Continuând să practice o agricultură rudimentară, proprietarii români obţineau producţii extrem de scăzute. În anii 1940 – 1944 s-a înregistrat o producţie medie la ha de 840 kg grâu, 940 kg porumb, 760 kg orz, 770 kg ovăz, 550 kg secară[20]. În acea perioadă, pe plan european se înregistrau producţii medii de 1.400 kg la porumb, 1.200 la grâu. Ţinând seama de faptul că o bună parte a producţiei se rechiziţiona pentru nevoile armatei, rezultă limpede că veniturile ţăranilor erau foarte mici. Pe de altă parte, la piaţă s-au impus preţuri maximale, care nu puteau fi depăşite. În acest timp, produsele industriale aveau preţuri fluctuante, cu o permanentă tendinţă de urcare. N.D. Cocea scria: „Ţăranului i se cere totul. Să-şi vândă pe nimic ouăle, laptele, grânele, păsările, tot ce are şi tot ce n-are, după cum îşi dă şi sângele, ca să zicem aşa, pentru ţară. În schimb, aceluiaşi ţăran, când intră într-o prăvălie, i se cer pentru trei cuie preţul unei găini[21]. Chiar dacă erau exagerate, cuvintele lui Cocea conţin o doză de adevăr.

În acelaşi timp a continuat tendinţa de modernizare şi diversificare a producţiei în gospodăria ţărănească. Acest fapt s-a evidenţiat în judeţul Constanţa, unde se constatau următoarele: în 1942, un proprietar cu 5 ha, din comuna Ţepeş-Vodă, avea patru cai, două vaci, 40 de oi, car, căruţă, plug şi o maşină de secerat. Un altul, din comuna Cocârlia de Sus, cu 8,5 ha, avea doi boi, cinci cai, o vacă, plug cu două brazde, plug cu o brazdă, boroană, maşină de bătut porumb, prăşitoare şi secerătoare. Semnificativ este şi cazul unui ţăran din comuna Schitu, care avea 9 ha teren, doi cai, o vacă, 25 de oi, căruţă, plug, grapă şi un tractor Lanz de 25 H.P., iar în 1944 a mai achiziţionat o batoză, o secerătoare şi un cal[22]. Acestea erau însă excepţii şi de aceea erau citate ca atare, fiind date ca exemplu celorlalţi gospodari.

Existau la ţară şi persoane cu venituri consistente: acestea erau mai ales salariaţii de stat (primari, notari, jandarmi, învăţători, profesori, preoţi). Aceştia aveau, de regulă, suprafeţe mai mari de pământ (10 – 20 ha) şi îşi organizau gospodăria pe principii economice (alături de cultivarea cerealelor, creşteau păsări şi animale, unii aveau stupi de albine, livezi de pomi fructiferi etc.). În fiecare sat existau câţiva meşteşugari (fierari, tâmplari, croitori, cojocari, pietrari etc.), care îşi rotunjeau veniturile obţinute, în principal, tot din cultivarea pământului.

La oraş, o bună parte a populaţiei trăia din salarii. La 12 octombrie 1941, s-a publicat decretul-lege privind salarizarea funcţionarilor publici, prin care erau stabilite următoarele grile[23]:

Funcţia (gradul)

Salariul

Prim-ministru

80.500

Ministru

72.300

Subsecretar de Stat

55.600

Învăţător gradul I

7.800

– ” – definitiv

6.600

Profesor definitiv cu 8 gradaţii

31.450

– ” – cu 1 gradaţie

14.500

Profesor universitar cu 7 gradaţii

61.800

– ” – cu 1 gradaţie

33.250

Conferenţiar universitar cu 7 gradaţii

38.400

– ” – cu 1 gradaţie

19.200

Lector, şef de lucrări cu 8 gradaţii

34.850

– ” – cu 1 gradaţie

16.100

Asistent cu 6 gradaţii

24.400

– ” – cu 1 gradaţie

13.300

Director institut de cercetare ştiinţifică cu 6 gradaţii

55.400

– ” – cu 1 gradaţie

33.250

General de armată

67.500

– ” – corp de armată

61.200

– ” – divizie

55.600

Colonel

33.300

Maior

21.200

Căpitan

16.000

Locotenent

13.400

Sublocotenent

11.100

Legea stabilea că funcţionarul care avea copii minori primea pentru fiecare copil o alocaţie lunară de 500 lei. Această grilă s-a menţinut pe toată perioada războiului, dar salariile au cunoscut unele fluctuaţii datorită inflaţiei. Spre exemplu, în prima jumătate a anului 1944 se înregistrau următoarele salarii[24]:

Funcţia

Salariul

Profesor definitiv cu 5 gradaţii

22.500

Inginer stagiar

11.200

Contabil cu gradaţie

11.100

Prim redactor

50.000

Ziarist definitiv cu peste 10 ani vechime

20.000

Ziarist stagiar

15.00

Stenodactilografi cu două gradaţii

12.100

Dactilograf

6.000

Telefonist principal

7.800

Muncitor minier

18.980

Muncitor din industria hârtiei

6.776

Om de serviciu

3.700

Conform unui decret-lege, toate întreprinderile industriale şi comerciale erau obligate ca începând cu 1 iunie 1944 să plătească, pe lângă salariu, tuturor lucrătorilor care nu au lipsit nemotivat de la serviciu, câte 1.000 de lei lunar pentru fiecare copil, până la vârsta de 14 ani; în cazul copiilor care urmau o şcoală, plata se făcea până la 16 ani[25].

S-au menţinut marile discrepanţe între salariile obţinute din munca fizică şi din cea intelectuală, precum şi între înalţii funcţionari publici şi masa acestora; de asemenea, generalii, ofiţerii superiori au continuat să constituie o categorie privilegiată în ansamblul societăţii româneşti.

Cheltuielile depindeau de veniturile obţinute, de mediul de locuire, numărul membrilor de familie sau a persoanelor întreţinute, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a fiecărui cetăţean. De exemplu, un locuitor de la ţară cheltuia foarte puţin pentru mâncare şi îmbrăcăminte, în timp ce unul de la oraş aloca 70 – 75% din buget pentru procurarea de alimente şi îmbrăcăminte; un cetăţean simţea nevoia să meargă la teatru şi la cinematograf, să cumpere cărţi, în timp ce pentru altul asemenea cheltuieli nu existau, deoarece el se mulţumea cu altfel de distracţii sau de petrecere a timpului liber.

Ţăranii cheltuiau foarte puţin, atât datorită faptului că veniturile lor erau mici, cât şi pentru că îşi organizau astfel viaţa încât să consume cât mai puţine produse pe care nu le puteau realiza în gospodărie (petrol lampant, chibrituri, sare etc.). Îşi făceau opinci din şoricul de porc, cojoc din blana de oaie sau de berbec, căciulă din pielicica de miel; femeile torceau lâna şi făceau flanele, macaturi, scoarţe, aşternuturi; din cânepă realizau cămăşi, izmene, prosoape etc. În bună parte, gospodăria ţărănească continua să fie închisă, iar cheltuielile foarte reduse.

Situaţia era complet diferită la oraş, unde piaţa avea un rol decisiv. Preţurile au cunoscut importante evoluţii, generate de rata inflaţiei, precum şi de starea vremii, care influenţa producţia agricolă şi, în consecinţă, preţurile produselor alimentare. O statistică privind perioada 1939 – 1943 indică următoarele preţuri[26]:

Produsul

UM

Preţuri în lei

August 1939

Preţuri în lei

Decembrie 1942

Preţuri în lei

Octombrie 1943

Indexul creşterii preţurilor

Oct. 1943

(aug. 1939 = 100)

Pâine neagră

1 kg

6

90

84

1.400

Făină

1 kg

11

220

110

1.000

Mălai

1 kg

6

60

38

633

Zahăr tos

1 kg

32

500

400

1.250

Ulei floarea soarelui

1 l

36

350

277

770

Oţet

1 l

13

63

80

615

Fasole boabe

1 kg

17

28

26

153

Ceapă

1 kg

3

38

20

633

Cartofi

1 kg

4

26

12

300

Orez

1 kg

35

420

364

1.040

Carne de vacă

1 kg

26

160

300

1.154

Slănină

1 kg

52

350

350

673

Lapte

1 l

10

60

82

820

Unt

1 kg

105

800

720

686

Brânză telemea

1 kg

48

400

380

790

Ouă

1 buc.

2

12

12

600

Peşte (crap)

1 kg

40

130

200

500

Pui vii

1 ˝ kg

65

330

500

769

Benzină

1 l

12

30

30

250

Spirt lampant

1 l

32

88

180

562

Lemne de foc

1 t

920

4.500

5.500

599

Îmbrăcăminte (stofă)

1 m

725

7.000

12.000

1.655

Încălţăminte bărbaţi

1 pereche

725

9.000

15.000

2.062

Ciorapi bărbaţi

1 pereche

40

300

450

1.125

Ciorapi femei

1 pereche

100

500

700

700

Fibre sintetice

1 m

85

400

540

635

Bumbăcărie

1 m

35

500

1.000

2.857

Aţă

1 mosor

12

80

140

1.167

Săpun

1 kg

30

145

189

630

După cum se poate observa, creşterea cea mai puternică s-a înregistrat în 1942, ca urmare a faptului că se resimţeau încă puternic consecinţele pierderilor teritoriale din 1940 şi ale participării României la război. De asemenea, recolta anului 1941 a fost slabă. Creşteri importante se înregistraseră la fibre sintetice, bumbac, încălţăminte, stofă, adică la produse industriale. La 18 august, presa anunţa: „Avem un nou regim al pâinii. Au fost înlăturate toate restricţiunile şi s-au adoptat normele de fabricaţie şi consumaţie din vremuri normale. Este, desigur, rezultatul unei bune recolte a cerealelor panificabile, dar în acelaşi timp, şi al spiritului de prevedere al autorităţilor de resort, datorită căruia am reuşit să avem la noua recoltă frumoase rezerve din anul trecut”[27]. A urmat o anumită stabilizare şi chiar o reducere a preţurilor, 1944 fiind un an agricol bun.

Pentru ca lucrătorii să nu suporte fluctuaţiile prea mari ale pieţei, guvernul a cerut patronilor să înfiinţeze economate în întreprinderi, la care preţurile erau mai reduse. La economate se vindeau nu numai alimente, dar şi stofe, încălţăminte şi chiar lemne la preţuri oficiale. Din iniţiativa doamnei Maria Antonescu (soţia conducătorului statului) s-a înfiinţat Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Persoanele cu venituri foarte mici, care aveau probleme cu procurarea hranei, puteau servi masa la cantine ale săracilor sau la cele ale Consiliului de Patronaj, pe baza unor tichete cumpărate cu preţuri modice; în unele zile, aici masa era gratuită.

Studiind presa vremii, pot fi precizate preţurile practicate în aprilie – august 1944[28]:

Produsul

UM

Lei

Pâine

600 gr.

29

Chiflă

50 gr.

3, 60

Zahăr tos

kg

225

Ulei de floarea soarelui

l

215

Carne de vită

kg

148

Unt vegetal

kg

237

Făină de grâu

kg

51, 03

Vin de masă

l

180

Bere la sticlă

˝ l

32, 50

Bere la halbă

˝ l

45

Pânză americană

m

900

Stambă

m

790

Postav palton bărbaţi

m

5.675

– ” – dame

m

2.880

Bocanci bărbaţi

per.

4.560

Pantofi damă

per.

5.400

Lemne de foc

100 kg

39

Ziar

buc.

7 – 10

Chibrituri

cutia

7

Săpun

kg

230

O analiză comparativă cu anii precedenţi arată că preţurile au scăzut la aproape toate produsele, cele mai mari reduceri înregistrându-se la produsele alimentare (pâine, zahăr, carne de vită); au crescut preţurile la stofe, încălţăminte, săpun ş.a.

Guvernul a depus mari eforturi pentru a realiza un echilibru între venituri şi cheltuieli, de a asigura cetăţenilor o viaţă normală, chiar în acele condiţii de război. David Prodan, refugiat la Sibiu, de la Cluj, care rămăsese sub ocupaţia ungară, scria că în toamna anului 1940 „nu ne-a lipsit nimic, comerţ, alimentaţie, toate funcţionau normal, în viaţa de toate zilele aproape că nu simţeai războiul. De toate, de cea mai bună calitate, fără cozi, fără griji. O administraţie socotesc poate a fost cea mai bună din câte a cunoscut ţara românească”[29]. O situaţie la fel de bună găsea Gheorghe Zane, refugiat în martie 1944 împreună cu Universitatea din Iaşi, în acelaşi oraş: „Dar ce izbea în Alba Iulia era belşugul alimentar; în piaţă – carne, zarzavaturi, fructe pentru toată lumea; în micile restaurante sau birturi locale – fripturi de tot felul”[30].

Evident, erau mulţi oameni nemulţumiţi, din motive diverse: nivelul salariilor comparativ cu scumpetea, aprovizionarea defectuoasă cu produse de primă necesitate, neplata în termen a ajutoarelor pentru familiile celor mobilizaţi pe front etc. Organele Ministerului de Interne informau despre starea de nemulţumire existentă în diferitele straturi ale populaţiei. Astfel, un document din mai 1944, elaborat de Inspectoratul Muncii din Timişoara, menţiona: „Nemulţumirile muncitorilor încep să ia caracter de proteste. Salariile muncitorilor minieri nu au fost revizuite de la 1 august 1943, când au primit un spor de 15%. În acest interval de timp scumpetea a crescut simţitor. În tot cursul lunilor aprilie şi mai 1944 au fost urcate oficial preţurile la pâine, făină, ulei, zahăr şi tutun. Această mărire din ultimul timp a nemulţumit grav muncitorimea, în acelaşi timp venind şi împrumutul pentru apărarea naţională 1944”. Considerând că cererile muncitorilor „sunt întemeiate”, Inspectoratul cerea să se intervină la Comisariatul General al Preţurilor ca „de urgenţă, dacă este posibil în câteva zile, să vină cu o decizie de revizuire a salariilor muncitorilor minieri, acordând un spor de minimum 25%”[31]. Într-un document de sinteză, Ministerul de Interne era informat, în iunie 1944, asupra cauzelor nemulţumirii muncitorilor: insuficienţa salariilor, întreruperea activităţii unor întreprinderi, reducerea programului de lucru, concedieri fără respectarea dispoziţiilor legale, acordarea insuficientă de ajutoare, neplata concediului medical şi a celui de odihnă, lipsa de aprovizionare cu alimente şi articole de îmbrăcăminte, reţineri din salariu[32]. În privinţa ţăranilor, starea de nemulţumire era generată de lipsa asistenţei pentru familiile IOVR [Invalizi, Orfani, Văduve de Război] şi ale mobilizaţilor, rechiziţionarea de vite la preţuri inferioare celor de pe piaţă, achitarea a numai 40% din valoarea bonurilor eliberate de către armata germană pentru diferite achiziţii, lipsa de cumpărători pentru cerealele produse[33]. O notă informativă a Inspectoratului General al Jandarmeriei din 2 august 1944, privind starea de spirit a muncitorilor de la Uzinele Ferdinand (judeţul Caraş), constata nemulţumirea acestora, deoarece „nu pot câştiga nici atât cât să-şi poată întreţine familia”[34]. O altă notă, din 3 august 1944, se referea la muncitorii de la Fabrica de Hârtie Buşteni (jud. Prahova), care erau „nemulţumiţi pentru faptul că de câte ori se face câte o anchetă de către organele Ministerului Muncii, acesta nu ia contact cu muncitorii, ci numai cu conducătorii întreprinderilor, ceea ce face ca în majoritatea cazurilor să se dea câştig de cauză întreprinderilor […] Pe data de 1 iunie crt. s-a acordat un spor de 30% (la salariu), însă pe aceeaşi dată Direcţia fabricii a ridicat preţurile la alimente cu peste 100%, aşa că sporul nu a adus nici o ameliorare a situaţiei”[35].


[1] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, vol. I. ed. a III-a, Bucureşti, Editura Meronia, 2003, p. 361

[2] Ibidem, p. 522

[3] Mareşalul Antonescu, Secretele guvernării. Ediţie Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu, Bucureşti, Editura Românul, 1992, p. 182

[4] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti. Ediţie Gheorghe Niculescu şi Şerban Dragomirescu, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 153

[5] „Monitorul oficial”, nr. 272 din 15 noiembrie 1941

[6] Dumitru Şandru, Satul românesc între anii 1918 şi 1944, Iaşi, Casa de Presă şi Editură Cronica, 1996, p. 275

[7] „Monitorul oficial”, nr. 41 din 18 februarie 1941

[8] Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, pp. 171 – 172.

[9] „Monitorul oficial”, nr. 113 din 15 mai 1941

[10] Gheorghe Cristea, Zâna Morgană şi adevărul socialmente necesar. Mărturiile unui fost ziarist, Bucureşti, Editura Proxima, 2004, p. 71

[11] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935 – 1944. Text îngrijit de Gabriela Omăt, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 436

[12] Ibidem, p. 447

[13] Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării. Rezoluţii ale Conducătorului Statului (septembrie 1940 – august 1944). Ediţie Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu, Bucureşti, Editura Românul, 1992, p. 135

[14] Ibidem, p. 223

[15] Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859 – 1947, vol. II. Agricultura, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, p. 197

[16] D. Şandru, op. cit., p. 426

[17] Ibidem, p. 409

[18] Ibidem, p. 410

[19] Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940 – 1944, Chişinău, Editura Lyceum, 1997, documentul nr. 10, p. 258

[20] D. Şandru, op. cit., p. 382

[21] N.D. Cocea, Jurnal. Ediţie Al. Gh. Savu, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 175

[22] D. Şandru, op. cit., p. 137

[23] „Monitorul oficial”, nr. 242 din 12 octombrie 1941

[24] Colecţia „Monitorul oficial” din aprilie – august 1944

[25] „Monitorul oficial”, nr. 122 din 24 mai 1944

[26]Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939 – 1945), Bucureşti, Editura All, 1999, p. 87

[27] „Timpul” din 18 august 1944

[28] Colecţia ziarului „Timpul” din aprilie – august 1944

[29] David Prodan, Memorii. Ediţie Aurel Răduţiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 51

[30] Gh. Zane, Memorii. 1939 – 1974, Bucureşti, Editura Expert, f.a., p. 96

[31] Ioan Scurtu (coordonator), Culegere de documente şi materiale privind istoria României (6 Septembrie 1940 – 23 August 1944), Bucureşti, Tipografia Universităţii, 1978, pp. 251 – 252

[32] Arh.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dos. 7/1944, ff. 27 – 28

[33] Ibidem, f. 26

[34] 23 August 1944. Documente, vol. II, p. 39

[35] Ibidem, p. 392

Share
 

One Response to VIATA COTIDIANA sub controlul sever al regimului Antonescu

  1. […] Scurtu scrie destul de rar, dar are câteva articole extrem de interesante, cum ar fi cel despre viaţa cotidiană din România în timpul dictaturii mareşalului Ion Antonescu. Tot pe blog mai pot fi găsite înregistrări ale unor emisiuni de radio sau televiziune la care a […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.