Când, în august 1916, România a intrat în război alături de Antanta, din care făcea parte şi Rusia (împreună cu Franţa, Marea Britanie şi Italia) părea că Basarabia era abandonată, în favoarea eliberării Transilvaniei. Evoluţia evenimentelor internaţionale a făcut ca tocmai Basarabia să facă primul pas spre Marea Unire – cel mai important act din istoria poporului român.

marghiloman

         Generaţia anilor  1917 – 1918, a avut capacitatea de a depăşi toate greutăţile, de a înfrunta cu bărbăţie ameninţările la care a fost supusă de unele dintre cele mai mari puteri ale vremii şi de a promova interesele fundamentale ale poporului român. Intrarea României la Primul Război Mondial, sacrificiile armatei române, contribuţia la victoria Antantei  au avut ca principal obiectiv participarera sa la Conferinţa de pace de după încheierea acestuia. Sacrificiile armatei române, jertfa ostaşilor români în bătăliile din 1916 – 1919 au permis delegaţiei României  să se prezinte cu demnitate la Conferinţa păcii de la Paris. Un argument la fel de puternic au fost actele de Unire, care se argumentau ideea fundamentală care a stat la baza deciziilor luate de Conferinţa de pace: dreptul naţiunilor la autodeterminare.

         În 1917 – 1918, harta Europei a cunoscut o  modificare esenţială, ca urmare a constituirii, pe ruinele vechilor imperii, a noi state sau întregirea altora. La această nouă arhitectură a continentului, românii şi-au adus propria lor contribuţie, alături de alte popoare: finlandezi, letoni, letonieni, estonieni, polonezi, cehi, slovaci, sârbi, croaţi, sloveni, macedoneni, albanezi etc.

                                           *

         În acest context, primii dintre români care au intrat în „arena istoriei „au fost cei din Basarabia – anexată de Rusia în 1812 – pe fondul dezagregării imperiului rus, cuprins de febra revoluţei începând din februarie 1917. La  3/16 aprilie 1917 s-a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc care avea înscrisă în programul său autonomia Basarabiei[1]. La rândul lor, militarii moldoveni care făceau parte din armata Rusiei au devenit foarte activi. La 18 aprilie au  organizat o mare întrunire la Odesa, cu participarea a peste 10 000 de basarabeni – ofiţeri, soldaţi, studenţi, profesori, preoţi etc – care s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei.

         Războiul pe frontul de Est era în plină desfăşurarea. În vara anului 1917 au avut loc marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în care truplele române, în colaborare cu cele ruse, au barat ofensiva Puterilor Centrale, care viza desfiinţarea statului român independent şi înaintarea prin Ucraina spre Moscova şi Petersburg.

         Pe de altă parte, în toamna anului 1917, frământările politice şi sociale din Rusia au luat amploare, iar guvernul provizoriu a recunoscut  dreptul popoarelor (naţiunilor) la autodeterminare, iar finlandezii, letonii, letonienii, estonienii, urainienii au început să-şi constituie organe de conduceri proprii.

          În zilele de 20 – 27 octombrie 1917 a avut loc la Chişinău, Congresul militarilor moldoveni, la care au participat  989 delegaţi.  Aceştia au hotărât „să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, iar pentru „ocârmuirea” acesteia „în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării”[2].

         Tocmai atunci, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, puterea la Petresburg a fost preluată de Partidul Comunist bolşevic, care a adoptat decretul asupra păcii şi a încheiat armistiţiul cu  Puterile Centrale. Rămasă singură pe frontul de Est, România a fost şi ea nevoită să pornească pe aceeaşi cale, semnând armistiţiul la Focşani în ziua de 26 noiembrie/ 9 decembrie 1917.

         În Basarabia, alegerile pentru Sfatul Ţării s-au desfăşurat într-o atmosferă revoluţionară. După mai mult de un secol, populaţia avea posibilitatea să se exprime liber şi să deseneze deputaţi care să-i reprezinte interesele.

         Sfatul Ţării s-a întrunit la 21 noiembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău, iar în ziua de 2 decembrie 1917 a  votat  în unanimitate, o   Declaraţie în care se menţiona:

         „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca parte cu aceleaşi drepturi.[…] Puterea împlinitoare în Republica Democratică Moldovenească o are Sfatul Directorilor Generali, care sunt răspunzători numai înaintea Sfatului Ţării”.

         Prin această Declaraţie s-a făcut primul pas decisiv spre afirmarea identităţii naţionale, contestată timp de un secol de Imperiul Rus. Prin acest act se punea capăt ocupaţiei ţariste care data din 1812 şi s-au creat premisele revenirii Basarabiei la România.

         Pan Halippa avea să afirme că fruntaţii basarabeni au crezut că „făuritorii revoluţiei ruse din 1917, având înscrise pe steagurile lor lozincile umanitarismului mondial: < Libertate, dreptate, fraternitate, egalitate etc > vor înlocui sistemul despotismului imperialist al ţarilor, care cu lăcomie ocupau mereu noi şi noi teritorii străine, subjugau şi exploatau mereu alte popoare nevinovate”[3] . Realitatea a fost cu totul alta.

         Conducerea sovietică, animată de ideea revoluţiei mondiale, a lansat un apel către români, prin care le cerea să se ridice la luptă pentru eliberarea lor de sub exploatarea burghezo-moşierească. Pentru a stimula această luptă şi a declanşa revoluţia, Simion G. Roşal  (cel care dăduse semnalul revoluţiei în Petrograd) a fost trimis de V.I. Lenin la Iaşi cu misiunea de a-i asasina pe generalului Scerbacev – fostul comandant al armatei ruse din Moldova, regele Ferdinand şi Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României[4]. Acesta a fost surprins în noaptea de 8/9 decembrie, când intrase în locuinţa lui Scerbacev, astfel că puciul nu a reuşit.

         Întrunit în aceeaşi noapte, guvernul a hotărât, iar regele a aprobat, să se dea un ultimatum militarilor ruşi, cerându-le să depună armele şi să părăsească România. Ultimatumul a fost transmis în dimineaţa zilei de 9 decembrie 1917. Pe teritoriul Moldovei se aflau circa un milion de militari ruşi. Unii dintre ei au acceptat să plece liniştiţi, dar alţii au refuzat, recurgând la jafuri şi omoruri împotriva populţiei civile. Armata română a intervenit, inregistrându-se altercaţii şi chiar confruntări violente. O bună parte dintre trupele ruseşti care părăsea frontul românesc  s-a oprit în Basarabia, procurându-şi cele necesare existenţei prin jafuri şi chiar omoruri.

         Conducerea Republicii Democratice Moldoveneşti nu şi-a putut constitui o forţă de ordine internă (poliţie, jandarmerie) şi nici o armată proprie, cu care să asigure averea şi viaţa cetăţenilor. Ca urmare, o delegaţie a acestuia s-a deplasat la Iaşi, unde în zilele de 13-14 decembrie a avut discuţii cu membrii guvernului şi cu miniştrii Antantei acreditaţi în România, solicitând ajutor pentru restabilirea ordinei. Problema cea mai presantă era paza depozitelor de armament şi de alimente ale României aflate în Basarabia încă de la sfârşitul anului 1916 de teama ocupaţiei germane, precum şi paza liniei ferate Bender-Chişinău-Ungheni folosită pentru transportul bunurilor şi persoanelor. În Cu prilejul acestor discuţii s-a convenit să fie folosiţi prizonierii români din armata austro-ungară luaţi de ruşi, care au fost eliberaţi, având permisiunea de a se întoarcea în Moldova.

          În replică, conducerea de la Petrograd (noua denumire a oraşului Petersburg) a cerut, la 16 decembrie 1917, guvernului român să ia măsuri „împotriva conspiratorilor contrarevoluţionari români” care acţionau „pe teritoriul revoluţiei ruse”[5]. Deşi adoptaseră decretul privind dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de statul rus, sovieticii nu  ţineau seama de hotărârea Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917 şi considerau Basarabia ca teritoriu aparţinând Rusiei.

          Guvernul sovietic nu a stabilit relaţii cu Consiliul Directorilor, ci a sprijinit formarea de comitete revoluţionare bolşevice pe teritoriul Basarabiei care să preia puterea, iar la Odesa s-a constituit în ziua de 21 decembrie 1917 un aşa numit Front Otdel – un fel de secţie în cadrul organizaţiei militare bolşevice RUMCEROD, care avea misiunea de a „prelua puterea pe Frontul Român”[6].

         La 30 decembrie 1917, guvernul de la Iaşi a hotărât să răspundă solicitării Consiliului Directorilor de la Chişinău. În replică, sovieticii au decis, în ziua de 31 decembrie 1917, arestarea lui Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd. El a fost eliberat a doua zi, ca urmare a protestului întregului corp diplomatic acreditat în Rusia.

         în ziua de 3 ianuarie, guvernul sovietic a transmis o notă ultimativă guvernului României în care afirma că „autorităţile române au săvârşit acte duşmănoase la adresa soldaţilor ruşi”, drept care cerea încetarea acestor acte şi pedepsirea vinovaţilor. Refuzul de a da răspuns la aceste solicitări până în 24 de ore „va fi socotită ruptură de relaţii”, iar guvernul sovietic va lua „măsurile militare cele mai energice”.

         Între timp, la Chişinău s-a instalat Front-Otdelul, un fel de comandament bolşevic, care se declara autoritate supremă, ale cărui ordine trebuiau executate. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1918, când militarii ardeleni, care au pornit din tabăra de la Kiev, au ajuns în gara Chişinău, au fost atacaţi din ordinul Front-Otdelului de militarii ruşi bolşevizaţi şi făcuţi prizonieri[7]. În aceeaşi zi, bolşevicii au să desfiinţeze Sfatul Ţării, dar deputaţii aflând despre această acţiune au reuşit să se ascundă pentru a nu fi arestaţi. Câţiva dintre aceştia – Anton Crihan, Ioan Pelivan, Ion Buzdugan – s-au refugiat la Iaşi, insistând ca armata română să intervină pentru a restabili ordinea de drept în Basarabia.

         Guvernului Brătianu a hotărât să acţioneze. Divizia 11 comandată de generalul Ernest Broşteanu a trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918. La vestea înaintării trupelor române, bolşevicii au părăsit Chişinăul. La 13 ianuarie armata română a intrat în capitala Basarabiei fără incidente, fiind întâmpinată cu bucurie de primul ministru Petre Erhan şi de un numeros public.

         Guvernul sovietic a reacţionat promt: la 13/26 ianuarie 1918 a anunţat oficial ruperea relaţiile diplomatice cu România. În notă se preciza: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”[8].

         Luptând cu fermitate, în decurs de o lună armata română a restabilit ordinea în Basarabia. În confruntarea cu grupările bolşevice,  a dat jertfe importante: 3 ofiţeri şi 309 ostaşi morţi, 12 ofiţeri şi 309 militari răniţi.

         Între timp, ideea independenţei popoarelor ocupate  faţă de Rusia a câştigat teren. Mai întâi finlandezii au proclamat independenţa ţării lor, fiind urmaţi de letonieni, estonieni şi lituanieni. La 9/22 ianuarie, a luat fiinţă Republica Democrată Ucraineană.

         Pe acest fond, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti[9] . Ziua nu a fost aleasă întâmplător: ea amintea  de faptul că Rusia rupsese Basarabia din trupul Moldovei, care la 24 ianuarie 1859 se unise cu Muntenia, formând împreună România.

          Declaraţia Sfatului Ţării avea următorul conţinut:

          „Moldoveni şi popoare înfrăţite ale Republicii Democratice Moldoveneşti!

         Marea revoluţie rusească ne-a scos din întunericul şi robia, în care am trăit atâta amar de vreme, la calea sloboziei, dreptăţii şi frăţiei!

         Prin jertfa şi osteneala voastră a tuturora, ţara noastră înfăptuindu-şi dreptul dobândit de revoluţie  de a-şi hotărî singură soarta, s-a declarat Republică democratică slobodă.

          Înfrăţiţi prin sângele vărsat sub steagul revoluţiei, noi ne-am arătat dorinţa neclintită să trăim în unire cu republicile ce s-au înfiinţat pe pământul fostei impărăţii ruseşti, alcătuind toţi la un loc marea Republică federativă rusească.

         Dar vremurile sunt schimbătoare şi împrejurările politice de azi împiedică cu desăvârşire înfăptuirea acestei uniri.

         Republica democratică a Ucrainei, vecina noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatârnată şi noi astfel ne-am despărţit de Rusia şi de republicile alcătuite în vechile ei hotare.

         În astfel de împrejurări şi noi suntem silţii să ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică Democratică Slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor”.

         Proclamarea independenţei Basarabiei reprezenta cel de-al doilea pas spre desprinderea definitivă de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate cu interesele şi aspiraţiile românilor dintre Prut şi Nistru. De la 24 ianuarie 1918, Rusia nu mai putea decide asupra Basarabiei.

         Românii din Basarabia priveau spre fraţii lor, exprimându-şi dorinţa de unire. Ion Buzdugan ţinea să declare: „În ziua aceasta frumoasă trebuie să ne amintim de cei care suferă şi mor sub jug ungar – fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal. Eu cred că soarele libertăţii se va arăta şi pentru ei. Cred că fraţii noştri din Bucovina  şi Ardeal, împreună cu moldovenii de peste Nistru se bucură de independenţa noastră. În ziua de 24 ianuarie, măreaţă zi istorică, vom duce tuturor vestea aceasta îmbucurătoare. Sufletul nostru şi dragostea pentru poporul nostru sunt mai puternice decât frontierele Carpaţilor: cu această forţă vom distruge aceste frontiere şi poporul român se va uni”[10].

         Menţinerea Republicii Democratice Moldoveneşti  era extrem de dificilă în condiţiile în care aceasta era amenţată de grupările bolşevice ruse constituite pe teritoriul său, de militarii ruşi care se retrăgeau din România, continuându-şi acţiunile de jaf şi omoruri pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, precum şi de naţionaliştii ucraineni care urmăreau anexarea Basarabiei. În aceste condiţii, Sfatul Ţării a apelat la sprijinul guvernuui de la Iaşi.

         România se afla – la rândul său – sub ameninţarea Puterilor Centrale, în special a Germaniei şi Austro-Ungariei (Bulgaria şi Turcia erau considerate aliaţi minori), care cereau guvernului de la Iaşi să semneze pacea separată, de fapt capitularea, deşi România nu fusese înfrântă în război. În mod ostentativ, mareşalul Mackensen a organizat o paradă militară în piaţa Cercului Militar din Bucureşti în ziua de 14/27 ianuarie 1918 şi a ţinut o cuvântare energică în care aprecia că  împăratul Germaniei era stăpânul României. Supus unui ultimatul din partea mareşalului Mackensen de a încheia pace separată  cu Puterile Centrale, guvernul Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind înlocuit la 29 ianuarie/ 11 februarie  1918 cu un cabinet prezidat de generalul Alexandru Averescu.

         Noul guvern a obţinut prelungirea armistiţiului cu Puterile Centrale. În timpul discuţiilor  a apărut ideea ca România să renunţe la Dobrogea, având în schimb „mână liberă” în Basarabia. Potrivit delegatului german Kühlmann, „Averescu s-a situat pe poziţia că România, ajunsă într-o situaţie de constrângere, fără vina ei, din cauza prăbuşirii aliaţilor ei, în special a Rusiei, nu poate semna – nefiind învinsă – decât o pace onorabilă”[11] şi ca urmare nu a acceptat propunerea  Puterilor Centrale. O asemenea ideea – de renunţare la Dobrogea în schimbul Basarabiei – fusese sugerată şi lui Alexandru Marghiloman rămas în teritoriul ocupat[12].

          În acest timp, prin decizia guvernului de la Petrograd s-a constituit Colegiul Suprem Autonom pentru Afacerile Româno-Ruse,  cu sediul la Odesa, format din reprezentanţii organelor sovietice locale, dar având în frunte, în calitate de preşedinte, pe Christian Racovski, fostul lider al Partidului Social-Democrat din România. Acest Comitet a decis arestarea, în noaptea de 23/24 ianuarie 1918, a  parlamentarilor români refugiaţi la Odesa, precum şi a altor demnitari şi oameni de afaceri aflaţi în zonă, în total peste 80 de persoane[13]. La 10/23 februarie, Colegiul respectiv a decis să propună guvernului român „să evacueze Basarabia”, şi în mod special „să-şi retragă trupele din teritoriul Basarabiei”,”să nu întreprindă nici un fel de acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva revoluţiei ruse”  ş.a[14].

         Tocmai în acele zile, Puterile Centrale ameninţau cu ocuparea întregii Moldove dacă România nu încheia pacea separată. Pe acest fond, în ziua de 14/27 februarie a avut loc la Răcăciuni (judeţul Bacău) întâlnirea regelui Ferdinand cu Ottokar Czernin, la care reprezentantul Austro-Ungariei a declarat, pe un ton imperativ, că dacă refuză, atunci  „continuarea luptei este inevitabilă şi aceasta înseamn sfârşitul României şi al dinastiei”[15]. I-a dat regelui un ultimatum: „Eu aştept timp de 48 de ore un răspuns clar, neechivoc”[16].

         Situaţia României devenise extrem de critică şi se părea că „ostilităţile vor reîncepe”[17], dar liderii politici de la Iaşi şi-au păstrat sângele rece. După trei Consilii de Coroană, desfăşurate în zilele de  17, 18 şi 19 februarie 1918, s-a hotărât acceptarea condiţiilor puse de Puterile Centrale şi negocierea modalităţilor concrete de realizare a acestora. La 20 februarie/ 5 martie 1918, C.  Argetoianu a semnat, în numele României, preliminariile Tratatului de pace.

         La 25 februarie trupele Puterilor Centrale au ocupat Odesa, iar structurile bolşevice din zonă şi-au încetat existenţa.  În ziua de 28 februarie 1918, Christian Racovski îi scria lui V. I. Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România, am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului”[18].

                                           *

         Liderii politici români – de la Iaşi, Bucureşti şi  Chişinău – nu s-au lăsat copleşiţi sub presiunea acestor dificultăţi uriaşe, ci au reuşit să găsească soluţiile şi modalităţile concrete de a domina situaţia şi a promova interesele fundamentale ale poporului român. În acest context complicat Alexandru Marghiloman a intrat în prim-planul vieţii politice din România şi nu numai.

         La sugestia lui Ion I. C. Brătianu şi a lui Barbu Ştirbey, regele Ferdinand a avut o discuţie cu Constantin Argetoian înainte de a plecarea acestuia la Bucureşti pentru semnarea preliminariilor tratatului de pace, cerându-i să discute cu Maghiloman, pentru a vedea „dacă n-ar fi dispus să vie până la Iaşi”[19]. Acesta i-a declarat că era gata să răspundă la solicitarea suveranului, „numai să-i pot fi de vreun folos”[20].

         În ziua de 26 februarie/ 11 martie oficialităţile de ocupaţie i-au pus la dispoziţie lui Marghiloman un vagon-salon până la Focşani,  unde a  urcat într-un automobil militar care l-a transportat la staţia Pădureni, de unde a luat un tren special, cu care a ajuns la Iaşi. A fost primit de rege, care i-a adus la cunoştinţă că Alexandru Averescu a demisionat şi i-a cerut să formeze noul guvern.

         Alexandru Marghiloman a acceptat. Marele său rival politic, preşedintele Partidului Naţional-Liberal, Ion I. C. Brătianu, recunoştea că Alexandru Marghiloman „se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică dar patriotică”. A prevăzut faptul că mai târziu acesta „va fi calomniat, ofensat, badjocorit, dar trebuie să se ştie că acest om a salvat Coroana şi Moldova şi că acest lucru primează”, iar el, Brătianu, îi era „recunoscător în chip special domnului Marghiloman pentru marele serviciu pe care l-a adus Coroanei şi Ţării”[21].

         Guvernul Alexandru Marghiloman, care a depus jurământul în ziua de 5/18 martie 1918, a acţionat pentru  detensionarea relaţiilor cu Puterile Centrale, intrând în tratative care să pregătească semnarea păcii  şi a reuşit să ducă la bun sfărşit relaţiile cu Sfatul ţării, netezind calea unirii Basarabiei cu România.

         În provincia dintre Prut şi Nistru curentul în favoarea Unirii  cu România se amplificase, iar mai multe zemstve  au adoptat rezoluţii în acest sens. De exemplu, zemstva din judeţul Bălţi a votat o rezoluţie în care se afirma: „Ţinând seama că timp de 14 veacuri, Basarabia a fost totdeauna un trup cu Moldova din dreapta Prutului şi că soarta ei a fost de-a pururea legată de aceea a Principatelor Dunărene, cu care a gustat aceleaşi suferinţe şi alceleaşi bucurii.

         Ţinând seama că în anul 1812, în urma frământărilor sângeroase ale tuturor popoarelor europene Basarabia a fost smulsă fără consinţământul ei de la trunchiul ei etnografic al naţiunii sale de origine cerem Unirea Basarabiei cu România”.

          Ion Inculeţ şi Daniel Cigureanu au venit la Iaşi; în ziua de 1 martie au participat la întâlnirea cu mai mulţi oameni de cultură desfăşurată la Institutul de Anatomie, unde au fost salutaţi de Petre Poni din partea Academiei Române şi de C. Bacaloglu, preşedintele Societăţii de Medici şi Naturalişti. Între cei care au luat cuvântul s-a aflat şi N. Iorga, care a spus:”Aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângâiere”. Evident, profesorul se referea la presiunile Puterilor Centrale ca România să încheie pace separată, precum şi la perspectiva unirii Basarabiei cu România.

         Inculeţ şi Ciugureanu  au purtat discuţii cu primul ministru Averescu în legătură cu declararea unirii Basarabiei cu România, dar acesta i-a sfătuit să mai aştepte pentru  ca nu cumva Puterile Centrale să susţină că România era conpensată pentru pierderea Dobrogei prin alipirea Basarabiei.

          Aflând despre negocierile de pace separată între România şi Puterile Centrale,  preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de externe al Republicii Ucraina adresa la 16/29 martie 1918,  telegrame guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român prin care susţinea că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizibilă cu  teritoriul Ucrainei” şi afirma că orice discuţie privind schimbare a graniţelor româno-ruse „poate avea loc numai cu participarea şi consinţământul reprezentanţilor guvernului ucrainean”[22].

         În aceeaşi zi de 16 martie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care respingea pretenţiile ucrainenilor: „Sfatul Ţării, în care sunt reprezentate toate naţiunile care locuiesc pe teritoriul Basarabiei, îşi exprimă în unanimitate protestul său energic împotriva tentativelor neauzite ale unui popor abia eliberat asupra dreptului şi libertăţii altuia, care şi el a devenit liber”. .

         În zilele de 20 – 23  martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa s-au aflat din nou la Iaşi, unde au discutat cu Alexandru Marghiloman, Ion I. C Brătianu şi cu reprezentanţii Antantei modalităţile concrete de proclamare a Unirii Basarabiei cu România.

                                           *

          Alexandru Marghiloman şi delegaţii Basarabiei au abordat în detaliu documentul care urma să fie prezentat în Sfatul Ţării[23]. A fost organizată o şedinţe de guvern la care au participat şi cei trei fruntaşi basarabeni, fiind aduse toate clarificările. S-a stabilit atât unirea Basarabiei cu România, cât şi „bazele”, pe care aceasta se  încadra în statul unitar român.

         Preşedintele Consiliului de Miniştri a acceptat să se înscrie „realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului”, precum şi organizarea de alegeri „pe baza votului universal, egal, secret şi direct”; Basarabia urma să aibă reprezentanţi în guvern, participând astfel la conducerea treburilor României. Şedinţa s-a încheiat cu „strângeri de şi felicitări”[24], iar  Alexandru Marghiloman a promis că va participa la evenimentul unirii Basarabiei care urma să aibă loc la Chişinău

                                           *

         Delegaţia guvernamentală română condusă de Alexandru Marghiloman a călătorit cu trenul, ajungând Chişinău în dimineaţa zilei  de 26 martie/8 aprilie 1918. În notele sale zilnice acesta a notat: „Intrarea în oraş cu automobilele în cortegiu, pluton de roşiori în frunte şi în urmă ofiţeri lângă trăsuri. Cu mine am pe Inculeţ; Hârjeu ia pe Ciugureanu”[25]. A fost cazat la hotel Londra, unde a primit mai mulţi miniştri, pe arhimandritul Gurie,  membri ai Sfatului Ţării, precum şi  reprezentanţi ai marilor proprietari, minorităţilor naţionale etc. Seara a participat la o masă cu 40 de tacâmuri.

         Istorica şedinţă a Sfatului Ţării din 27 martie 1918[26] a fost deschisă de Ion Inculeţ la ora 16,15. Acesta a salutat prezenţa în sală a preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Alexandru Marghilomam, şi a celorlalte oficialităţi venite de la Iaşi, precum şi pe Constantin Stere. A ţinut să sublinieze semnificaţia deosebită a momentului: „Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric. Daţi-mi voie să acord cuvântul primului ministru, dl Marghiloman, pentru a face declaraţie cu ce scop a venit la noi”.

          Întâmpinat cu „aplauze furtunoase şi îndelungate”, Alexandru Marghiloman a ţinut un discurs plin de substanţă:

          „În vremurile de restrişte ale Republicii Independente Democratice Moldoveneşti, când tânărul guvern s-a adresat României după ajutor, ea, ca mamă iubitoare care a auzit vocea cunoscută a copilului său, n-a întârziat să vină în ajutorul lui. Toate clasele sociale, toate partidele politice, ca unul, s-au grăbit să vină acolo unde le cheamă datoria şi vocea sângelui. Şi iată că astăzi noi culegem roadele muncii Domniilor Voastre, fiii adevăraţi ai poporului şi patrioţilor care au muncit pentru folosul şi mărirea poporului nostru şi  a întregii Românii.

         Cu atenţia încordată, cercurile politice ale României urmăreau tot ce se făcea de partea cealaltă a Prutului şi când s-a ivit pericolul care ameninţa integritatea Republicii Independente Democratice Moldoveneşti, România înrudită s-a grăbit cu ajutorul ca să garanteze integritatea şi independenţa  şi nedespărţirea acestei ţări. La conferinţa de pace din Bucureşti am lămurit condiţiunile prin care s-ar putea păstra integritatea şi nedespărţirea Basarabiei şi eu m-am grăbit să vin aici în mijlocul Domniilor Voastre.

          Din constatările şi tratativele cu reprezentanţii diferitelor fracţiuni şi partide ale parlamentului, eu am înţeles dorinţele şi cerinţele dictate de vremuri şi împrejurări, pe care noi trebuie să le îndeplinim în conformitate cu obiceiurile locale, moravurile, libertăţile şi drepturile câştigate de Domniile-Voastre şi care nu sunt în contrazicere cu interesele mari ale unitei şi nedespărţitei Românii. Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei provincii.

         Dar să trec din domeniul dorinţelor la fapte ceva mai reale. Să-mi daţi voie să dau citire Declaraţiei guvernului român:

         <Sfatul Ţării de astăzi va rămâne numai pentru rezolvarea chestiunii agrare, potrivit nevoilor poporului. Guvernul român va prezenta Adunării Constituante, la care vor lua parte şi reprezentanţii aleşi ai Basarabiei, normele stabilite de Sfatul Ţării care vor rămâne până la rezolvarea acestora de către Adunarea Constituantă.

          Basarabia îşi păstrează autonomia provincială având Sfatul său provincial (Dieta), ales în viitor pe baza votului universal direct şi secret, ca organul său executiv şi cu administrare proprie. Acest Sfat provincial votează bugetul local şi controlează organele administrative orăşeneşti şi ale zemstvei. Organul administrativ numeşte funcţionarii instituţiilor administrative locale. Funcţionarii superiori locali se numesc de către guvern.

          Recrutarea armatei se face pe aceeaşi bază ca în întreaga Românie – teritorial.

         Legile existente şi autoadministrarea locală orăşenească şi a zemstvelor vor rămâne şi nu vor putea fi schimbate decât de parlamentul român până ce [atunci când] la lucrările lui nu vor lua parte şi reprezentanţii Basarabiei.

         Drepturile câştigate de către minorităţile naţionale din Basarabia se vor păstra.

          Guvernul va propune ca în Consiliul de Miniştri al României să intre doi reprezentanţi ai Basarabiei, aleşi de Sfatul Ţării existent.     Basarabia trimite în parlamentul ţării un număr de reprezentanţi proporţional cu numărul populaţiei. Ei vor fi aleşi în Camera Deputaţilor, potrivit legilor care vor fi stabilite de către Adunarea Constituantă.

         Votul universal, egal, direct şi secret va servi ca bază pentru alegerile din Basarabia, în voloste, sate, oraşe, zemstve.

         Libertatea individuală, libertatea cuvântului, a presei, a cugetului, adunărilor şi toate libertăţile cetăţeneşti se garantează de către Constituţie pentru Basarabia, ca şi pentru întreaga ţară.

         Toate infracţiunile săvârşite până acuma împotriva legilor din motive politice, în timpurile tulburi ale transformărilor, vor fi amnistiate.         După Unirea Basarabiei, ca a unei fiice cu Patria mumă, parlamentul va hotărî convocarea neîntârziată a Adunării Constituante, în care vor intra proporţional cu numărul populaţiei şi reprezentanţii Basarabiei aleşi pe baza dreptului general electoral, pentru introducerea în Constituţie, de comun acord, a principiilor şi garanţiilor arătate mai sus>”.

         După citirea declaraţiei, Marghiloman a spus că se retrage din sală, împreună cu colaboratorii săi, pentru ca Sfatul Ţării „să poată discuta în toată libertatea”.

         Deputatul Ion Buzdugan în numele Blocului Moldovenesc –  „care de astăzi înainte va fi Blocul Românesc, care va apăra drepturile întregului neam românesc” – a dat citire Declaraţiei privind Unirea Basarabiei cu România, care începea astfel:

         „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

         Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove,

         În puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna

         Se uneşte cu mama sa România”.

         Acest document a fost citit în limba rusă de Vasile Cijevschi, după care au urmat discuţii şi votul deputaţilor. Despre  rezultatul înregistrat a fost anunţat Alexandru Marghiloman, care se afla la Cercul Militar, şi   invitat în sală. Ion Buzdugan a citit în prezenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri al României Declaraţia privind Unirea Basarabiei.

         Apoi a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a declarat că acceptă Declaraţia atât în spirit, câta şi în literă. Subliniind semnificaţia acelui moment istoric, Marghiloman spus: „să ne închinăm în faţa geniului rase noastre, care după o despărţire de un veac întreg găseşte singur calea firească, care să-l ducă la mântuire, calea firescă arătată de istorie”.

         A încheiat cu cuvintele: „În numele poporului şi al regelui Ferdinand I iau act de Unirea Basarabiei cu România, de aci înainte şi în veci. Trăiască România Mare”.

         Prin aceste ultime cuvinte, Marghiloman anticipa Unirea Bucovinei şi Transilvaniei, care avea să se realizeze peste câteva luni.

         Şedinţa s-a încheiat la orele 19,20 într-o atmosferă de mare entuziasm. Cei prezenţi au scadat minute în şir „Trăiască Unirea!”, „Trăiască România Mare!” „Trăiască România Nouă!”

         Ion Inculeţ a transmis regelui Ferdinand o telegramă prin care-i aducea la cunoştinţă decizia Sfatului Ţării: „Aduc Majestăţii voastre expresia credinţei neclintite a întregului popor românesc din România basarabeană”[27].

          Deputaţii şi oaspeţii de la Iaşi s-au îndreptat spre Catedrala ortodoxă, însoţiţi de un numeros public, care aplauda şi scanda „Trăiască Unirea!”, „Trăiască România Mare!” A avut loc un serviciu divin, oficiat de  arhimandritul Gurie. De la ora 21 s-a organizat o cină  cu 220 de tacâmuri,  oferită de preşedintele Consiliului de Miniştri al României.[28]

         În acest timp, pe adresa lui Ion Inculeţ a venit telegrama regelui Ferdinad: „Cu adâncă emoţie şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut au primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria Mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes.

         În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru Patrie, de aici înainte comună, vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească”.

         În dimineaţa zilei de 28 martie 1918, Alexandru Marghiloman a primit un document scris caligrafic, intitulat Actul Unirii votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918, care avea în partea de sus gravată stema Moldovei – capul de bour. Documentul era semnat de preşedinte al Sfatului Ţării –  Ion Inculeţ, vicepreşedinte – Pan Halippa, secretar – I. Buzdugan.

         Şeful guvernului român şi ceilalţi membri ai delegaţiei oficiale s-au înapoiat cu trenul la Iaşi. În gară s-au întâlnit cu regina Maria, care se întorcea dintr-o vizită făcută pe „fostul front” din Moldova[29]. Regina  avea să noteze: „M-am pomenit în mijlocul unor manifestaţii zgomotoase. Trenul meu a sosit cu 5 minute după al lui Marghiloman, care se întorcea de la Chişinău şi fusese primit cu multe urale. Şi acolo, pe peron, primul meu ministru şi cu mine, care suntem <en froid>[30], a trebuit să ne dăm mâna în public şi să ne felicităm unul pe altul de parcă lumea întreagă ar fi fost plină de trandafiri”. Regina aprecia – pe drept cuvânt – că Unirea Basarabiei era „primul pas înspre Unirea visată de România”[31].

         Ziarul ieşean „Mişcarea” scria: „în mijlocul grelelor noastre încercări, unirea Basarabiei cu Patria Mamă este o rază de lumină care mângâie sufletele noastre şi trezeşte nemuritoarele speranţe”[32]

         În ziua de 30 martie 1918 s-a deplasat la Iaşi o delegaţie reprezentativă a Basarabiei, formată din Ion Inculeţ – preşedintele Sfatului Ţării, Pan Halippa – vicepreşedinte, Daniel Ciugureanu – preşedintele Consiliului (guvernului), Teofil Ioncu  – ministrul de interne, N. B. Codreanu – ministrul căilor de comunicaţie, general C. Brăescu – ministru de război, Vladimir Podvinski – controlor de stat, Mihai Savenco – ministrul justiţiei, episcopul Gavril vicarul Basarabiei şi arhimandritul Gurie. Cu aceeaşi tren au sosit generalul Hârjeu – ministrul de război al României şi Constantin Stere.

         Trenul a oprit la ora 10,00, delegaţia fiind întâmpinată de Alexandru Marghiloman şi de ceilalţi membrii ai guvernului, precum şi de alte persoane oficiale. Atât în gară, cât şi pe traseul până la Mitropolie, oficialii au fost salutaţi şi aclamaţi de numeroşi ieşeni.

         De la ora 11,00 a avut loc Te-Deum-ul, oficiat de mitropolitul Pimen, episcopul Gavril şi arhimandritul Gurie în prezenţa regelui Ferdinand  şi a reginei Maria, a primului ministru Alexandru Marghiloman, a celorlalte  oficialităţi, precum şi a altor lideri politici, între care Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Alexandru Constantinescu, Gh. G. Mârzescu, I. G. Duca, Mihail Pherekide, V. G. Morţun,  a unui mare număr de ieşeni.

         După slujba religioasă a avut loc o recepţie în Palatul Mitropoliei la care au participat regele, regina, membrii guvernului şi alte personalităţi.  De la ora 12,30 a urmat defilarea trupelor, care au salutat pe suvernanul României, pe reprezentanţii Basarabiei şi pe toţi oficialii prezenţi

         Regele Ferdinand a oferit, de la orele 13,00, la reşedinţa sa din strada Lăpuşneanu, un dejun oficial. Cu acel prilej s-au  ţinut discursuri. Adresându-se oaspeţilor, Ferdinand a spus: „Vă salut azi pe voi, fraţi de peste Prut. Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce de mult domnea în iniumile fraţilor noştri moldoveni ai Basarabiei; l-aţi înţeles atât de bine, că azi putem vorbiunii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni.

          Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care de mult zăcea în inimile tuturor românilorde dincolo şi de dincoace de apele Prutului.   Din graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu ţara mamă şi de aceea vă zic: bine aţi venit între noi.

         V-aţi alipit în timpuri grele pentru ţara mamă, ca copil tânăr, însă cu inima adevărat românească.

         Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va şterge.

         De aceea ridic paharul meu în sănătatea fraţilor noştri îmbrăţişaţi de mine cu aceeaşi căldură a dragostei părinteşti.

         Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic al României- Mame!”

         A răspuns Ion Inculeţ: „Sunt foarte fericit că eu, în calitate de reprezentant al poporului român  de peste Prut, am căderea să aduc Majestăţii Voastre vestea Unirii poporului basarabean cu ţara noastră mumă.

         A fost un gând vechi al nostru pe care noi astăzi, prin noi,  îl vedem cu mare bucurie realizat, rămânând acum după înfăptuirea Unirii să luptăm pentru realizarea dorinţelor poporului nostru şi îndeosebi a ţărănimii noastre.

         În această privinţă Majestatea Voastră a binevoit a ne da cea mai frumoasă pildă[33].

         Gestul Majestăţii Voastre a avut un ecou mare în ţărănimea basarabeană, care aclamând pe Majestatea Voastră, vă numeşte <Crestianski Carol> [Regele ţăranilor]”.

         Trăiască Majestatea sa regele, Majestatea sa regina, cu întreaga dinastie!”

         În acest timp, în strada Lăpuşneanu şi în Piaţa Unirii s-au adunat numeroşi cetăţeni, care avaţionau şi cântau Hora Unirii. Apoi, regele, regina, celelalte oficialităţi – în frunte cu Alexandru Marghiloman –  au ieşit în balcon pentru a saluta mulţimea adunată în jurul Palatului. De la orele 16,00  s-a încins o Hora Unirii. Basarabenii au decis să participe la această manifestaţie şi au propus să ia parte şi  principese regale. Reginei Maria avea să noteze: „Nando nu se împotrivi şi fiicele noastre se pomeniră deodată în centrul unor zgomotoase şi însufleţite aclamaţii şi jucară dansul naţional în vestita stradă Lăpuşneanu, împreună cu nişte basarabeni necunoscuţi, însă plini de entuziasm”[34].

         Seara, mitropolitul Pimen a oferit o cină în onoarea basarabenilor, după care aceştia au plecat la gară conduşi de membrii guvernului, de corpul ofiţeresc şi un numeros public.

         Prin decretul din 9/22 aprilie 1918, regele a ratificat Unirea Basarabiei cu România, iar printr-un alt decret, semnat în acceaşi zi,  Ion Inculeţ  şi Daniel Ciugureanu au fost numiţi miniştri secretari de stat[35]. Pentru prima dată doi reprezentanţi ai acestei  provincii istorice româneşti făceau parte din guvernul României. Iar acest guvern era prezidat de Alexandru Marghiloman.

                                           *

         În perspectiva istoriei, este limpede că  Alexandru Marghiloman şi-a legat numele de primul dintre cele trei acte ale Marii Uniri din 1918: Basarabia realizată la 27 martie, urmată de Bucovina la 28 noiembrie şi Transilvania în ziua de 1 decembrie.

         Cu toate acestea, multă vreme numele lui Alexandru Marghiloman  a fost prezentat în culori negre sau a fost ignorat. După război, pe fondul disputei politice dintre partide, Marghiloman era apreciat ca un colaborator cu inamicul şi socotit „trădător”. Mulţi dintre colaboratorii săi au părăsit Partidul Conservator pe care-l considerau „mort”, fapt ce l-a determinat pe N. Iorga să scrie în noiembrie 1918, că acesta era „îngropat aşa de repede fără ca nimeni să se îngrijească măcar din milă, să vadă dacă cel aşa de grăbit îndesat în sicriu nu mai dă cumva semne de viaţă”[36]. În memoriile sale, I. G. Duca a negat contribuţia lui Marghiloman a unirea Basarabiei cu România, scriind: „Adevăratul său rol s-a redus la prezenţa fizică la Chişinău în ziua votului Sfatului Ţării”[37].

         După 1944 – în timpul ocupaţiei sovietice – nu s-a scris despre Unirea Basarabiei cu România, ci despre faptul că armata regală română „atacă şi ocupă Basarabia, înăbuşind lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia”[38]. După 1958 nu s-a admis publicatea vreunei lucrări  dedicate Basarabiei, iar numele lui Maghiloman era citat doar în legătură cu pacea de la Buftea-Bucureşti.

         Abia după 1989 s-au putut publica studii şi cărţi despre istoria Basarabiei, inclusiv despre activitatea politică a lui Alexandru Maghiloman.

         Încă din  anii mei de studenţie (1957 – 1962), când mergeam cu trenul spre Piatra Neamţ, priveam de la fereastra vagomului, îndată ce ieşean din gara Buzău, celebra vilă a lui Alexandru Marghiloman, lăsată în paragină. După ani şi ani, am avut marea satisfacţie să constat că oficialităţilor din Buzău, sub conducerea primarului Constantin Toma, au reuşit să refacă vila Albatros, care a devenit sediul Fundaţiei Culturale Alexandru Marghiloman, iar în martie 2018 – cu prilejul Centenarului Unirii Basarabiei cu România – a fost dezvelită statuia acestui important om politic şi patriot român. Sunt, aceste acte, dovezi că, până la urmă, istoria aşează pe fiecare om politic în locul ce i se cuvine.

[1] Deoarece în România şi Rusia – inclusiv în Basarabia,  se folosea stilul vechi, iar în Austro-Ungaria – inclusiv în Bucovina şi Transilvania, precum şi în Germania era în vigoare stilul nou, pentru orintarea cititorilor am folosit, atunci când era cazul, ambele stiluri.

[2] Ioan Scurtu (coordonator), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 126-127

[3]Pantelimon Halippa, Testament pentru urmaşi. Ediţie Antolie Moratu, Chişinău, 1991, p. 106

[4] Constantin I. Stan, Ferdinand I  „Întregitorul”, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 108

[5]  Relaţiile româno-sovietice, vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru  Preda, Bucureşti, 1999, p. 7

[6] Ibidem, pp. 15-16

[7] Pantelimon Halippa, Testament…, pp. 78-82

[8] Relaţiile româno-sovietice..., pp. 15-16

[9] Ion Ţurcanu, Sfatul Ţării, Chişinău, Editura Arc, 2018 (cap. Proclamarea independenţei)

[10]  Sfatul Ţării. Documente. Ediţie de Ion Ţurcanu, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2016, p.18

[11] 1918  la români, vol. II. Documente externe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encicloipedică, 1983, p. 1066

[12] Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III. Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 71

[13] Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918, Bucureşti, 1992, p. 88

[14] Relaţiile româno-sovietice..., p. 20

[15] Ioan Scurtu, Personalităţile Marii Uniri. Regele Ferdinand, Bucureşti, 2016, p. 108

[16] 1918 la români, vol. II, p. 1080

[17] Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 92

[18] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I,  p. 20

[19] Constantin Argetoianu, Memorii, vol. III -V, Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2008 , p. 397

[20] Ibidem, p. 412

[21] Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Regele Ferdinand, dos. 43/1915 – 1918, f. 3

[22] Sfatul Ţării…., p. 253

[23] Ioan Scurtu, Alexandru Marghiloman şi Uniurea Basarabiei cu România, în rev. „Pro Saeculum”, nr. 7 – 8/ 2018

[24] Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, p. 121

[25] Ibidem, p. 124

[26] Reconstituirea desfăşurării şedinţei după: Sfatul Ţării. Documente, pp. 553-362; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, pp. 120-135; Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, vol. I I,Bucureşti, 1993;  C. Stere, Preludii. Partidul Naţional-Ţărănesc şi „cazul Stere”, Bucureşti, 1930, pp. 209-211

[27] Sfatul Ţării. Documente, p. 82

[28] Alexandru Margholoman, op. cit., p. 126

[29] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017,  p. 481

[30] Regina Maria se declarase ferm împotriva încheierii păcii cu Puterile Centrale, cu care negocia Alexandru Marghiloman

[31] Maria, regina, op. cit.,   p. 402

[32] „Mişcarea”, Iaşi, din 30 martie 1918

[33] Inculeţ făcea aluzie la scrisoarea regelui din 20 martie 1918 prin care anunţa că, până la împroprietărire, ţăranii puteau deja să intre în folosinţa pământului ce li se va cuveni din Domeniile Coroanei

[34] Maria, regina României, op. cit., p.403

[35] „Monitorul Oficial”, nr. 6 din 10/23 aprilie 1918

[36] „Neamul Românesc” din 3 noiembrie 1918

[37] I. D. Duca, Memorii, vol.4.  Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 105

[38] Istoria RPR. Manual pentru învăţămânul mediu. Sub redacţia acad. Mihail Roller, Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1956, p. 456

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.