După revoluția din decembrie 1989, Arhivele Statului au fost ținta unor atacuri publice pe cât de frecvente, pe atât de vehemente, fiind acuzate că ascund documentele privind Securitatea și Partidul Comunist. Dintr-odată, românii deveniseră interesați de activitatea acestor instituții, iar ziariștii găsiseră un subiect „gras” pe care-l valorificau din plin.

Extrem de activă era „societatea civilă“, constituită dintr-un mic grup de intelectuali, care se erijau în îndrumătorii României pe calea democrației și a economiei de piață. Aproape nici unul nu avea o operă temeinică, dar prin faptul că erau extrem de vocali, se elogiau reciproc, preluaseră o bună parte din mass-media, au reușit să acrediteze ideea că erau mari cărturari și adevărate valori, cu largă recunoaștere internațională. Pe unii îi cunoșteam, obținuseră în timpul lui Ceaușescu burse în diferite state occidentale, călătoriseră nu numai în Franța și Germania Federală, dar și în SUA, evident, cu avizul favorabil al Securității (în vremea aceea nu se putea face nici măcar o excursie de o zi în Bulgaria, la Ruse, fără aprobarea Securității). Tocmai aceștia erau  cei mai vocali „democrați“, „antisecuriști” și „anticomuniști” .

La Grupul de Dialog Social se organizau „dezbateri” cu obiective precise: scoaterea Arhivelor Statului din structura Ministerului de Interne și trecerea lor la Ministerul Culturii, accesul neîngrădit la documente, cu deosebire la cele care aparținuseră Securității și PCR. Televiziunea era și ea angrenată în această „dezbatere națională”. Ascultând aceste „argumente”, îmi venea în minte decizia inițiată de Andrei Pleșu, ministrul Culturii în primul guvern post-decembrist, prin care a fost abrogată legea privind patrimoniul cultural național, în urma căreia muzeele și alte instituții de cultură au fost devalizate, iar importante valori naționale au fost vândute peste graniță (cel mai cunoscut a devenit cazul brățărilor dacice, pe care ulterior statul român le-a recuperat plătind sume considerabile). Am devenit convins că se dorea o acțiune similară în privința Arhivelor.

În noiembrie 1991, când am preluat funcția de director general al Arhivelor Statului din România, campania mediatică atinsese punctul culminant. Eram decis să mă implic cu bună credință pentru rezolvarea cât mai grabnică a acestei probleme. Mult mai târziu mi-am dat seama că problema Arhivelor a fost una dintre marile diversiuni ale unor politicieni, foști securiști și a așa zisei „societăți civile”, formată din mulți foști colaboratori ai Securității (așa cum s-a dovedit ulterior),  prin care atenția opiniei publice era fixată pe asemenea subiecte, pentru a nu se observa că în acel timp se distrugeau sistemele de irigație, se demontau fabrici și uzine, care erau vândute la „fier vechi”, banii fiind încasați de cei care aveau să fie numiți nu hoți și infractori, ci „băieți deștepți“. Mulți oameni de bună credință, inclusiv ziariștii, au căzut în această plasă.

Într-o conferință de presă din mai 1992, generalul Nicolae Spiroiu, ministrul Apărării Naționale, afirma că la începutul anului 1990 s-a desfășurat acțiunea „de preluare a Arhivelor Departamentului Securității Statului, Comitetului Central  al PCR, a altor documente și dosare de importanță națională de către Ministerul Apărării Naționale, în  baza ordinului  generalului Militaru.

Era o recunoaștere publică a ceea ce știam încă înainte de venirea mea la conducerea Arhivelor Statului, de la colegii de la Institutul de Științe Social-Politice de pe lângă CC al PCR. În calitate de director general, consideram că era absolut firesc ca documentele respectivelor instituții să fie predate Arhivelor Statului, pentru a fi cercetate de istorici. În realitate, situația a fost mult mai dificilă decât mi-am imaginat. O problemă foarte complicată a fost preluarea Arhivei Securității. De la bun început am pledat pentru trecerea acesteia la Arhivele Statului, iar ministrul de Interne Victor Babiuc a fost întru totul de acord. Am făcut câteva vizite la depozitul din bulevardul Timișoara, unde știam că se aflau Arhivele Securității. Aici am discutat cu Cristian Troncotă și locotenent-colonelul Aioanei, pe care-i cunoșteam de când erau studenți la Facultatea de Istorie din București. Spre surprinderea mea, am aflat că aici se aflau documente nu numai din vremea Securității, ci cu mult înainte, chiar de la mijlocul secolului al XIX-lea, inclusiv din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

Arhiva Securității era gestionată de SRI (Serviciul Român de Informații), iar Virgil Măgureanu, directorul acestuia, ținea să declare public, în orice împrejurare, că instituția pe care o conducea era cu totul altceva decât Securitatea. Ca urmare, voia să predea arhiva acesteia cât mai curând Arhivelor Statului. Am discutat cu Măgureanu, care mi-a spus că din partea conducerii SRI de Arhiva fostei Securități răspundea colonelul Corondan. Acesta s-a arătat foarte cooperant și am convenit asupra unui protocol privind predarea-primirea arhivei. Documentul a fost semnat la 18 februarie 1992 de Virgil Măgureanu, directorul SRI și Victor Babiuc, ministrul de Interne, precum și de cei doi șefi de arhivă, prof. univ. dr. Ioan Scurtu și colonelul Corondan. Ca urmare, în săptămânile următoare a avut loc predarea câtorva zeci de dosare privind perioada interbelică, cele mai multe referitoare la LANC (Liga Apărării Național-Creștine) și Mișcarea Legionară. Dar, peste puțin timp, conducerea SRI s-a răzgândit, sub motiv că trebuia cercetat dosar cu dosar, pentru a se vedea dacă nu cumva sunt și documente care interesează siguranța națională. Am acceptat ideea, drept care am decis să constituim echipe mixte Arhivele Statului – Arhiva SRI, care să cerceteze fiecare dosar, urmând ca SRI să oprească documentele care interesau siguranța națională.

foto: condamnareacomunismului.ro

Am fost de mai multe ori la depozitul de arhivă din bulevardul Timișoara, unde am constatat că se lucra intens, dosarele reținute fiind extrem de puține. Operațiunea s-a încheiat într-o jumătate de an, dar arhiva fostei Securități nu a fost predată. L-am rugat pe noul ministrul de Interne, generalul George Ioan Dănescu, instalat în noiembrie 1992, să discute cu Virgil Măgureanu, iar acesta mi-a promis cu o jumătate de gură că o va face. L-am mai abordat de câteva ori, dar de fiecare dată a luat altă vorbă, semn că nu era interesat de problemă sau nu voia să discute subiectul. Practic, tentativa mea de a pune la dispoziția cercetătorilor arhiva Securității nu a avut succes, iar motivele au fost de natură politică. S-a găsit o soluție care a mulțumit pe toată lumea: pe cei care lucraseră în Securitate și acum ocupau diferite funcții, inclusiv de parlamentari sau miniștri; pe foștii activiști de rang înalt care avuseseră în subordinea lor anumite componente ale Securități; pe acei exponenți ai „societății civile” care fuseseră informatori ai Securității (unii nominalizați în anii următori).

S-a creat CNSAS (Consiliul Național pentru Studiul Arhivelor Securității), care a preluat o bună parte a respectivei arhive, sub motiv că acesta avea ca obiect desconspirarea foștilor informatori ai Securității. Dar, în mod cert, în această arhivă se găseau și multe alte documente, privind economia națională, învățământul și cultura, activitățile de spionaj etc., etc. Compromisul s-a văzut limpede, atunci, când Parlamentul a validat ca din conducerea CNSAS să facă parte doi foști membri ai PCR (Mircea Dinescu și Andrei Pleșu), încălcându-se astfel legea abia votată. Ca urmare, o arhivă care ar fi trebuit să se afle la dispoziția cercetătorilor istorici, a devenit mai curând una folosită pentru compromisuri sau răfuieli politice.

În privința Arhivei CC al PCR am avut ceva mai mult succes. Până în decembrie 1989 această arhivă se afla în clădirea de pe strada Ministerului (ulterior Cristian Popișteanu), vizavi de cea a CC al PCR. Am studiat aici, ani în șir, astfel că știam foarte bine nu numai locul, dar și condițiile de păstrare. Așa cum a precizat generalul Spiroiu, ministrul Nicolae Militaru a decis în ianuarie 1990 ca această Arhivă să fie mutată într-o unitate militară din Pitești. Generalul Militaru avea un interes special ca atât arhiva Securității, cât și cea a CC al PCR să fie trecute sub controlul MApN. Atunci numai bănuiam, dar ulterior am aflat motivul real: generalul Nicolae Militaru s-a aflat în atenția organelor de contrainformații militare. În memoriile sale, generalul Constantin Olteanu a precizat că în 1978, fiind prins în fața faptului, generalul Militaru s-a autodenunțat în scris că era colaborator GRU (Direcția Generală de Informații a Armatei Sovietice), iar în 1984 a fost trecut în rezervă. În consecință, avea mai multe dosare de urmărire, cu indicativul „Corbu”. În ziua de 22 decembrie 1989, Militaru a apărut la TVR, în uniformă de general, iar la 26 decembrie 1989 a fost numit ministrul Apărării Naționale. El avea interesul ca documentele care-l priveau, de spionaj în favoarea sovieticilor, să fie identificate și apoi „pierdute”. Ca urmare, a decis trecerea Securității (cu arhivă cu tot) sub controlul armatei și preluarea Arhivei CC al PCR. De dislocarea acestei arhive s-a ocupat colonelul Miriță, șeful Arhivei Ministerului Apărării Naționale.

În ianuarie 1990, când s-a luat decizia de evacuare a Arhivei CC al PCR, situația din București se calmase și sunt convins că nimeni nu se gândea să „atace” depozitele aflate la etajele 4 și 5 ale clădirii respective.  Pentru a crea impresia că totul se desfășura sub presiunea evenimentelor, au fost trimiși militari în termen, care au preluat în grabă, cu brațele, dosarele din această arhivă, încărcându-le în camioanele trimise de MApN. Colegii de la Institutul de Științe Social-Politice mi-au relatat că unii militari luau prea multe dosare, astfel că unele cădeau în timp ce erau transportate spre camioane. Cercetătorii aflați pe fază au „cules” de pe jos asemenea dosare, pentru a le folosi în interes propriu. Nu s-a ținut o evidență și nici nu a existat o ordine în așezarea fondurilor, iar la Pitești dosarele au fost descărcate, claie peste grămadă, într-o dezordine totală. O modalitate cel puțin dubioasă pentru MApN, unde ordinea este un mod de existență.

Fiind solicitat în calitate de director general al Arhivelor Statului, nu am evitat să acord interviuri și să particip la dezbateri privind Arhivele. Socoteam că era o obligație a mea. Din discuțiile avute mi-am dat seama că nu interesul științific prima, ci succesul mediatic și răfuiala politică. În ziare, mai ales în „România liberă”, apăreau documente despre unii oameni politici, cu scopul de a-i compromite sau din contra de a-i prezenta ca dizidenți, opuși regimului Ceaușescu. Aceste documente fuseseră sustrase din Arhiva Securității, iar ziariștii și „civiștii” urmăreau să „pună mâna” și pe documente din Arhiva CC al PCR, unde se aflau dosarele de cadre ale activiștilor PCR. Într-un fel, tonul delațiunii fusese dat de Silviu Brucan, considerat ideologul noului regim, care a apărut la TVR cu dosarul său de cadre „salvat” din Arhiva Securității, chiar în momentul când era să fie distrus, pentru a nu exista mărturia că el a luptat pentru dărâmarea lui Ceaușescu (dosarul avea marginile arse).

Știam că Silviu Brucan fusese unul dintre cei mai înverșunați staliniști care desfășurase în anii 1945-1948, prin ziarul „Scânteia”, organul CC al PCR, campanii extrem de dure împotriva partidelor istorice și a liderilor acestora – Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu etc. În 1983, când am publicat istoria Partidului Național-Țărănesc, am citat articolul din 1 august 1947, în care se saluta arestarea liderilor PNȚ și desființarea acestui partid, ca fiind o „sentință a istoriei“, dar nu am dat numele autorului, deoarece Silviu Brucan, devenise un anonim oarecare. Văzând tupeul cu care același personaj își aroga după 1989 rolul de promoter al democrației, în ediția a doua a acestei monografii, din 1994, am dat un amplu citat din respectivul articol, cu titlul: Falimentul Partidului Național-Țărănesc – o sentință a istoriei, și l-am menționat pe autorul acestuia: Silviu Brucan .

La 29 octombrie 1992, în timp ce participam la Ambasada Turciei, de Ziua Națională a acestei țări, Silviu Brucan a venit la mine, întrebându-mă: „Ce noutăți mai sunt pe la Arhivele Statului?” I-am răspuns că lucrez la o adresă către Tribunalul Municipiului București, prin care cer trimiterea lui în judecată pentru sustragerea de documente din instituții publice. Ochii săi albaștri s-au învolburat, mi-a întors spatele și a plecat. Un asemenea demers în justiție era absolut legitim și Brucan știa prea bine că se putea aștepta la pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 4 ani.

Dar, în atmosfera de atunci, o asemenea solicitare din partea mea putea fi considerată ridicolă. În condițiile în care se furau uzine întregi fără ca justiția să intervină, cum și-ar fi consumat timpul cercetând sustragerea unui dosar din arhivă?

Se cuvine menționat faptul că, numai în România, arhiva Partidului Comunist a fost răvășită. În toate celelalte state foste socialiste acea arhivă a fost păstrată intactă. Am văzut cu ochii mei situația din Polonia, Rusia, Ucraina și Ungaria, unde s-a schimbat denumirea, s-a extins accesul, astfel că arhiva Partidelor Comuniste respective a putut fi cercetată în continuare. Interesant este și faptul că, în timp ce în toate celelalte state foste socialiste preocuparea pentru istoria partidelor comuniste s-a desfășurat normal, în România, așa numita „societate civilă” s-a declarat extrem de interesată de istoria comunismului și cerea să i se ofere imediat posibilitatea de a cerceta Arhiva CC al PCR. În realitate, se urmărea folosirea acestei arhive, ca și cea a Securității, în disputele politice. Ziarul „România liberă”, condus de Petre Mihai Băcanu, deschisese rubrica Ce ați făcut în ultimii cinci ani? principalul obiectiv fiind „demascarea” activiștilor PCR și a informatorilor Securității, care nu trecuseră de partea „societății civile”.

În calitate de director general al Arhivelor Statului trebuia să găsesc o soluție.

Cea mai firească mi s-a părut a fi reinstalarea arhivei în spațiile din care fusese dislocată. Am vorbit cu ministrul de Interne Victor Babiuc, el a fost de acord, promițându-mi tot sprijinul. M-am deplasat să văd vechiul spațiu dar, spre surprinderea mea, la intrare, portarul mi-a spus că întreaga clădire (unde se aflase Arhiva CC al PCR,  Institutul de Stiințe Social-Politice, Arhiva acestuia și revista „Magazin istoric”) avea un proprietar, nu știa cine era acesta, dar el avea ordin să nu permită nici unei persoane să intre înăuntru. Mi s-a părut extrem de dubios ca o clădire cu șase etaje, care ocupa o întreagă stradă, să poată fi cumpărată de cineva. După mai multe investigații personale am aflat că noii proprietari erau frații Păunescu. I-am spus despre cele constatate ministrului Babiuc, care mi-a dat asigurări că va recupera clădirea, afirmând că dânsul este jurist și în mod sigur, dacă va fi nevoie de un proces, îl va câștiga în instanță. Nu știu ce s-a întâmplat, dar în săptămânile următoare, când veneam cu problema recuperării acestei clădiri, ministrul ridica, neputincios, din umeri.

arhivele-securitatii

Eram convins că Arhiva CC al PCR trebuia preluată de Arhivele Statului și pusă la dispoziția cercetării. În acest fel, istoria PCR putea fi abordată cu profesionalism, pe bază de documente, pentru a se pune capăt campaniei unor diletanți, care lansau tot felul de „bombe”, cu scopul de a lovi în anumite personalități politice sau de cultură. M-am deplasat la Pitești să văd care era situația reală a Arhivei CC al PCR. În acea unitate militară se păstra Arhiva Istorică a Ministerului Apărării Naționale, într-o perfectă ordine, cu inventare complete, sală de lectură, aparate de multiplicat (Xerox). Era o plăcere să studiezi aici. Când am intrat în hala în care fusese depozitată Arhiva CC al PCR, am rămas uluit. Dosarele fuseseră realmente aruncate din camioane, într-o dezordine totală, pe rafturi, pe calorifere, pe ciment. Pentru a ajunge până în fundul hangarului a trebuit să ridic dosarele de pe jos, să le înghesuiesc în dreapta și în stânga, pentru a-mi face un culoar. Am constatat că lipseau inventarele, aparatele de microfilmat, microfilmele, aparatele de multiplicat (Xerox), toate materialele (toner, hârtie etc.) care, în mod cert, se aflaseră în sediul din strada Ministerului. Acum, nimeni nu știa nimic, nu exista nici un proces verbal de predare-primire, așa cum ar fi fost normal, mai ales că era vorba de Ministerul Apărării Naționale, unde ordinea și disciplina sunt literă de lege. Am discutat cu Teodor Mavrodin, șeful filialei Argeș a Arhivelor Statului, care mi-a spus că el nu avea nici o calitate să se ocupe de această arhivă.

Revenit în București, i-am trimis o scrisoare generalului Nicolae Spiroiu, ministrul Apărării Naționale, în care-i argumentam că respectivul minister nu avea calitatea de a deține Arhiva CC al PCR, iar aceasta trebuia predată Arhivelor Statului, pentru a fi pusă la dispoziția cercetătorilor. Generalul Spiroiu mi-a răspuns pe un ton amical, afirmând că ministerul pe care îl conducea a „salvat” Arhiva CC al PCR, o păstra în „custodie” și că este gata să o transfere Arhivelor Statului. Ministrul Spiroiu s-a ținut de cuvânt și pe 4 februarie 1992 a semnat Nota-raport privind preluarea Arhivei CC al PCR de către Arhivele Statului. L-a împuternicit pe colonelul Alexandru Oșca, noul șef al Arhivei MApN să semneze cu mine protocolul respectiv, fapt realizat în ziua de 20 februarie 1992. Pentru a crea o minimă ordine în depozitul din incinta unității militare respective, l-am împuternicit pe Teodor Mavrodin să se ocupe de acea arhivă și am detașat acolo două arhiviste (originare din Pitești) de la Direcția Generală. A început o muncă sistematică de așezare a dosarelor în ordine pe rafturi, pentru ca ulterior să poată fi luate în evidență.

În București exista, în cartierul Militari (Bulevardul Iuliu Maniu), un depozit intermediar, unde se aducea arhiva de la diverse instituții, se verifica inventarul cu existentul, se alcătuia, dacă existau lipsuri, un nou inventar, după care respectivele fonduri intrau în depozitele permanente și date spre cercetare la sala de studiu. Am decis ca în acel spațiu să fie adusă Arhiva CC al PCR, până la construirea unui depozit nou. De asemenea, am hotărât crearea Biroului Arhive Contemporane, care să se ocupe în special de Arhiva CC al PCR și în perspectivă de a celorlalte instituții politice desființate ca urmare a revoluției – UTC, UASR (Uniunea Asociației Studenților Comuniști), Academia de Stiințe Social-Politice, Muzeul de Istorie a PCR etc.

Neavând inventarul fondurilor, a trebuit să găsim o formulă de organizare a Arhivei, pe măsură ce dosarele veneau de la Pitești. La sugestia lui Corneliu Lungu, directorul Arhivelor Istorice Centrale, a fost studiat Statutul PCR, pentru a vedea cum era organizat acest partid la nivel central. Astfel s-a stabilit ca dosarele să fie ordonate pe Secțiile CC al PCR: Cancelarie, Relații Externe, Economică, Organizatorică etc.

Preluarea arhivei de la Pitești cerea mult timp, iar „societatea civilă” cerea imperativ accesul la Arhiva CC al PCR. Inițial, pentru a grăbi operațiunea de predare-primire, se încheiau procese verbale pe număr de dosare. Am vizitat de câteva ori depozitul din Militari, de fiecare dată fiind însoțit de șefa Biroului Arhive Contemporane și alți arhiviști, pentru a respecta regulamentul care prevedea că nimeni nu poate intra într-un depozit decât împreună cu șeful depozitului respectiv, care deținea și cheia, dar și pentru a nu da loc la tot felul de delațiuni, foarte obișnuite în acei ani, cum că eu aș urmări să ascund sau chiar să distrug anumite dosare, privindu-i pe cei ce se aflau la conducerea României, în frunte cu Ion Iliescu. Am avut surpriza să mi se prezinte zeci de mape din plastic în care nu se afla nici măcar o filă. Ca urmare am decis ca predare-primirea să se facă după verificarea fiecărui dosar. Pentru mine a devenit limpede că arhiva fusese periată“. Am vizitat Arhiva MApN aflată în Bulevardul Drumul Taberei, unde fostul meu student, colonelul Alexandru Oșca, m-a invitat în depozit, arătându-mi că au fost reținute numai dosarele Secției Militare a CC al PCR. Interesant este că acele dosare se aflau în cutii, inscripționate frumos, aveau inventar. Cu toate insistențele mele Oșca nu mi-a dat alte detalii.

Totuși, în sinea mea mi-am pus câteva întrebări:

Cum au reușit cei de la MApN performanța de a pune ordine în atâtea dosare?

A fost colonelul Miriță în sediul Arhivei CC al PCR și a preluat acest fond, împreună cu întreaga aparatură, după care a fost dislocată?

Au fost luate și alte dosare, aceasta fiind cauza pentru care „nu s-au găsit” inventarele?

Au fost scoase anumite file sau chiar conținutul întreg al unor dosare, astfel că au rămas doar coperțile?

Pentru mine răspunsurile erau clare, dar nu puteam iniția o anchetă și nici forța lucrurile, deoarece conducerea MApN ne cerea ca Arhivele Statului să elibereze depozitul din Pitești, pentru că avea nevoie de spațiu. La rândul meu, nu aveam unde să depozitez toată această arhivă. După multe stăruințe am obținut ca în bugetul Ministerului de Interne să fie înscrisă construirea unui depozit de arhivă în Bulevardul Timișoara, unde să fie păstrată Arhiva CC al PCR, care urma să fie dat în folosință în 1993. Numai că, după plecarea lui Victor Babiuc, relația mea cu noul ministru de interne a pierdut din consistență.

În ziua de 24 noiembrie 1992 a avut loc ședința de instalare a generalului George Ioan Dănescu în funcția de ministru de Interne, la care au participat președintele Ion Iliescu și primul ministru Nicolae Văcăroiu. După plecarea celor doi demnitari, generalul Dănescu a cerut ca membrii Colegiului să rămână pentru a discuta unele probleme. Pe un ton ferm, de comandă, a declarat că trebuia să se pună capăt „liberalismului’ din acest minister, dânsul fiind decis să reintroducă ordinea și să „dea armata jos din pod”. Înainte de plecare, m-am prezentat la cabinetul său, pentru a-i spune câte ceva despre Arhivele Statului. Ministrul m-a primit destul de rece, m-a ascultat aranjând dosarele pe care le avea pe birou și fără a mă privi, a spus că are probleme grele de rezolvat și nu are timp să se ocupe de Arhive. Continuând să aranjeze dosarele, a spus ca pentru sine că noi trăim în Republică și nu în Monarhie. Am înțeles că făcea aluzie la vizita regelui Mihai în România, în aprilie 1992, cu ocazia sărbătorilor de Paște, fiind primit cu entuziasm (sau curiozitate) de populația Capitalei, dar mai ales la emisiunea 7 x 7, realizată de Radu Coșarcă și transmisă pe programul 1 al TVR în ziua de 5 mai 1992. La acea emisiune au participat istoricii Dinu C. Giurescu, Șerban Rădulescu-Zoner și Ioan Scurtu. S-a discutat despre relația regelui cu mareșalul Antonescu, rolul său la 23 august 1944, activitatea din anii 1945-1946, abdicarea de la 30 decembrie 1947. Dezbaterea a generat o amplă dispută, presa opoziționistă lăudând-o pentru corectitudinea prezentării faptelor, în timp ce presa pro-guvernamentală a caracterizat-o ca fiind o pledoarie în favoarea instaurării monarhiei. Pe acest fond, Răzvan Theodorescu, directorul general al Televiziunii Române, a decis destituirea lui Radu Coșarcă din funcția de redactor-șef al Departamentului Informații.

Într-una din primele ședințe de Colegiu, ministrul Dănescu a criticat prestația unor cadre ale Ministerului de Interne cu prilejul vizitei regelui, pe care l-au tratat ca șef al statului, precum și faptul că i-au pus la dispoziție o mașină Renault Chamade, pe care a văzut-o toată lumea la televizor. Cei vizați, în principal generalul Ion Suceavă, nu au spus nimic, astfel că s-a așternut o liniște jenantă. Pe acest fond, am luat cuvântul și am propus ca respectiva mașină să fie repartizată Arhivelor Statului, care sunt mai puțin vizible pentru marele public. Probabil că ministrul Dănescu se aștepta la o asemenea propunere, pentru că a declarat imediat că este de acord. Astfel am fost „pedepsit” ca în calitate de director general al Arhivelor Statului să folosesc „mașina regală”.

La ședințele lunare ale Colegiului MI, amiralul Cico Dumitrescu, șeful Direcției Logistică a Ministerului, informa despre stadiul lucrărilor la „depozitul domnului profesor Scurtu”. Am fost de mai multe ori pe șantier, împreună cu Corneliu Lungu, directorul Arhivelor Istorice Centrale și cu Romeo Căpățână, director adjunct pentru Problemele Tehnice și Administrative, discutând la fața locului despre modul de amenajare a spațiului, numărul de rafturi și așezarea fondurilor, pentru a-i da utilitate imediat ce depozitul era predat Arhivelor Statului. Nu mică mi-a fost surpriza când într-una din ședințele de Colegiu, Cico Dumitrescu a informat că „depozitul domnului profesor Scurtu este aproape gata”, dar că au apărut niște probleme presante: s-a aprobat ca Ministerul de Interne să schimbe uniformele personalului, pentru a nu mai semăna cu cele ale milițienilor. Ca urmare, trebuiau să sosească vestoanele, pantalonii, cizmele, curelele, șepcile, căciulile, mantalele și nu avea unde să le depoziteze. Imediat a luat cuvântul ministrul George Ioan Dănescu și, spre stupoarea mea, a propus ca acestea să fie transportate în depozitul construit pentru Arhive. Apoi, imediat a pus la vot această propunere. Foarte probabil, militarii din Colegiu erau vorbiți și poate chiar primiseră ordin, pentru că toți au votat pentru, numai cei doi civili – Ioan Scurtu și Ghiciu Pașcu (secretar de Stat) – fiind împotrivă.

Din lipsă de spațiu – depozitul din Bulevardul Iuliu Maniu era plin – și trebuind să evacuăm depozitul de la Pitești, a trebuit să transportăm Arhiva CC al PCR la unitatea militară din Clinceni, unde să continuăm operațiunile de ordonare și inventariere. Peste vreo zece ani, Cezar Mâță, care lucra în 1992 la Arhiva MApN, mi-a mărturisit că mașinile veneau de la Pitești mai întâi la respectiva Arhivă aflată în Bulevardul Drumul Taberei, unde dosarele erau microfilmate. După ce operațiunea era încheiată, era anunțată conducerea Arhivelor Statului că „urmează să vină” camioanele cu arhivă de la Pitești.

Primul fond din Arhiva CC al PCR inventariat a fost Cancelaria, care cuprindea procesele verbale și protocoalele ședințelor Biroului Politic (Comitetului Executiv, Comitetului Politic Executiv) al CC al PCR. În 1993 inventarul a fost transmis la sală, astfel că documentele puteau fi studiate. Spre surprinderea mea, deși am anunțat public deschiderea Arhivei CC al PCR, nu s-a înregistrat o „avalanșă” de cercetători la sala de lectură, așa cum acreditaseră „civiștii” – că ar exista un interes enorm pentru această arhivă. Mai curând cred că au regretat că nu mai aveau un subiect “gras” pentru agitația lor politică. Pentru a demonstra că Arhiva CC era deschisă, dar și pentru a contribui la cunoașterea istoriei reale a României de după 23 august 1944, am decis să publicăm, sub egida Arhivelor Statului, volume de documente privind anii 1945, 1946, 1947, ceea ce am și realizat în perioada imediat următoare.


Unde sunt Arhivele secrete ale Statului! Răspunde dl general Nicolae Spiroiu, în „Viitorul” din 10 mai 1992.
 
Constantin Olteanu, O viaţă de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, Bucureşti, Editura Niculescu, 2012,  pp. 12-126.
 
Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României. 1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Tărănesc, Bucureşti, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 533.
 
Idem, Istoria Partidului Naţional-Tărănesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 456.
 
Destituiri la Televiziune, în „România liberă” din 12 mai 1992.
Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.