Ca urmare a încetării din viaţă a lui Carol I, la 28 septembrie / 11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în faţa Parlamentului, devenind regele României. În cuvântul său, noul suveran a adus elogii înaintaşului său şi a promis să-i urmeze pilda, fiind hotărât să muncească fără preget „ca bun român şi rege”. Participant la această şedinţă, I.G. Duca avea să scrie: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”. Discursul fusese redactat de Ferdinand în ajun, împreună cu Ion I.C. Brătianu, Barbu Ştirbey şi Victor Antonescu. Cuvintele „bun român” fuseseră introduse la sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.

În acel moment, principala problemă cu care se confrunta România era atitudinea faţă de taberele aliate în război. Consiliul de Coroană din 21 iulie / 3 august 1914 hotărâse ca ţara să rămână neutră, dar pentru toţi era limpede că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să intre în acest conflict pentru a-şi realiza idealul naţional. Angajamentul lui Ferdinand că va fi un „bun român” sugera faptul că va acţiona în conformitate cu spiritul naţional, cu voinţa poporului în fruntea căruia se afla.
Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat l-au podidit lacrimile, devenind realmente penibil. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar şi de gestul soţiei sale, Maria, care s-a ridicat de pe podiumul pe care se afla, şi-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea faţa, oferindu-şi propria imagine, ca simbol de voinţă şi frumuseţe. Iar ovaţiile au durat minute în şir.
Timp de 25 de ani, cât a fost principe moştenitor, Ferdinand a trăit sub imperiul dominator al unchiului său, care nu i-a îngăduit să se amestece în treburile politice ale ţării; singurul domeniu în care s-a putut afirma a fost cel militar. Din această cauză, el era – după expresia reginei Maria – pentru români „o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”.
Tentaţia de a face o comparaţie între Carol I şi Ferdinand i-a animat pe mulţi oameni politici şi istorici. Carol a urcat pe tron la vârsta de 27 ani, iar Ferdinand la 49 de ani; Carol era receptat ca un principe german, în timp ce Ferdinand era considerat ca fiind deja român. Carol venise într-o ţară pe care nu o cunoştea şi era convins că avea un rol civilizator în această parte a Europei.
A reuşit, cu multă dificultate, să înveţe limba română, dar i-au lipsit cunoştinţele aprofundate despre cultura şi trecutul poporului în fruntea căruia se afla. Nicolae Iorga avea să scrie că, fiind solicitat să facă lecţii de istorie cu principele Carol (fiul lui Ferdinand) „am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască să fie ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă în rândul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.
Conversaţiile lui Carol I se reduceau aproape exclusiv la probleme militare şi politice. Prefera să stea singur, să se plimbe prin pădurile din jurul castelului Peleş, care constituia mândria vieţii lui. Un castel care nu avea nimic românesc, nici ca stil arhitectonic, nici ca mobilier.
Ferdinand a dobândit cunoştinţe temeinice de istoria şi cultura românilor, ajungând să înţeleagă sufletul şi mentalitatea lor, să se acomodeze cu ambianţa societăţii în care trăia. Se simţea bine nu numai la Sinaia, dar şi la Scroviştea, Bucureşti, Buftea sau în alte locuri din ţară.
Carol I era un om distant, rece, mândru, protocolar, fiind preocupat în permananţă să asigure prestigiul şi măreţia dinastiei sale. Nu a avut prieteni, nici favoriţi, nici amante. Regina Elisabeta mărturisea că soţul său „şi în somn poartă coroana pe cap”. Era meticulos şi exact, în tot ce făcea, căutând să impună colaboratorilor săi acelaşi stil. Punctualitatea lui era proverbială, ca şi cadoul pe care-l făcea multor români: ceasul.
Ferdinand avea un defect fundamental pentru un lider politic: timiditatea. Nu-i plăceau manifestaţiile solemne, avea oroare de protocolul rigid şi fastuos. Nu concepea să ţină oamenii la distanţă, ci căuta, prin comportarea sa, să-i atragă. Nu-i plăceau disursurile oficiale, nici defilările. Prefera discuţiile lungi, amicale, pe subiecte diverse: biologie, istorie, lingvistică, muzică, artă etc.
Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea năucită, când în tovărăşia lui Pârvan descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”.
Carol I era mic de statură, dar umbla ţanţos, mereu cu fruntea sus, avea un mers viu de militar. De aceea părea înalt şi dominator. Vorbea tare, de parcă întotdeauna dădea ordine. Pe de altă parte, Ferdinand, deşi era mai înalt, părea gârbovit, avea un mers legănat („de raţă”) şi parcă mereu căuta ceva pe jos. Avea o voce caldă, o frază lungă, bine construită şi un vocabular bogat.
Viaţa de familie a lui Carol a fost lineară, calculată, fără evenimente imprevizibile. Soţia sa, Elisabeta, nu-i crea probleme deosebite; ea se ocupa de literatură, muzică, teatru. Cei doi au avut un singur copil: o fetiţă, care a murit la vârsta de 4 ani. În existenţa lui Carol, femeile nu au jucat aproape nici un rol. Se interesa totuşi, discret, de aventurile amoroase ale soţiilor de politicieni şi tăia cu plăcere de pe lista invitatelor la balul de la Palat, pe cele numite de el „stricate”.
Ferdinand a avut o viaţă personală mult mai bogată. Mai întâi s-a logodit cu Elena (Elencuţa) Văcăroiu, dar s-a căsătorit cu tânăra şi frumoase Maria de Edinburg, cu care a avut şase copii. A avut mai multe amante, între care Olga Prezan şi Marta Bibescu.
Carol I avea plăcerea de a domina, era avid de putere, pe care nu accepta să o împartă cu altcineva. A interzis soţiei sale să se amestece în politică şi nici măcar pe moştenitorul tronului nu-l informa despre problemele la ordinea zilei şi deciziile pe care urma să le ia.
Ferdinand nu avea ambiţii politice, avea o fire influenţabilă şi a acceptat ca soţia sa Maria să joace să joace un rol politic activ, să primească diplomaţi străini, să acorde audienţe miniştrilor şi şefilor de partide, să-şi exprime punctul de vedere şi să dea sfaturi. Ferdinand a acceptat formarea unei camarile regale, în cadrul căreia principele Barbu Ştirbey era „eminenţa cenuşie”.
Acesta era amantul (ştiut) al reginei Maria, dar şi cumnatul lui Ion I.C. Brătianu. Regele Ferdinand a ajuns la concluzia că preşedintele P.N.L. era „zodia bună” a României şi de aceea avea deplină încredere în viziunea lui politică şi în deciziile pe care le lua.
Ambii regi au fost adepţii monarhiei constituţionale, dar modul concret de acţiune a fost diferit. Carol I era adeptul „monarhiei active” şi nu s-a mulţumit să gireze prin semnătura sa deciziile guvernelor şi ale miniştrilor, ci a manifestat spirit de iniţiativă, a venit cu propuneri şi soluţii pentru realizarea cărora a stăruit cu o perseverenţă deosebită. A reuşit să învingă numeroase piedici şi împotriviri, dar nu s-a descurajat, a ştiut să folosească o gamă largă de metode şi mijloace pentru a-şi atinge scopul.
A recurs chiar la ameninţarea cu abdicarea, în martie 1871. Temându-se de o criză politică majoră, cu un puternic impact internaţional, liderii politici au cedat, acceptând rolul decisiv al suveranului în luarea hotărârilor de importanţă majoră pentru statul român. Au urmat, aşa cum aprecia N. Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei”, în care Carol a ştiut să ţină în mână balanţa puterii, folosind cu pricepere principiul „rotativei guvernamentale”, prin alternanţa la conducere a Partidului Naţional-Liberal şi a Partidului Conservator.
A reuşit să se impună în faţa miniştrilor precum un comandant oştirii sale. I.G. Duca relata cum a decurs ceremonia de investire a guvernului liberal, în ianuarie 1914. Regele a apărut îmbrăcat în uniforma militară, iar fiecare ministru a rostit formula jurământului, după care semnau şi se aşezau aliniaţi, în ordinea vechimii: „Aveam impresia că suntem o companie militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest principe german introdusese în toate formele militarismul german de care toată fiinţa lui era adânc pătrunsă”.
Ferdinand I nu şi-a îngăduit decât rareori iniţiative proprii, a primit fără reticenţă sfaturile reginei Maria, ale lui Barbu Ştirbey şi, mai ales, ale lui Ion I.C. Brătianu. Nu a fost, în mod real, un arbitru între partide, ci a înclinat întotdeauna balanţa în favoarea liberalilor.
Cele mai vii discuţii le-a suscitat atitudinea regelui la Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, când a cerut participanţilor să accepte renunţarea principelui Carol la calitatea de moştenitor al tronului. Liderii politici din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că, în fapt, era vorba de voinţa lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand. Comentând acest act, N. Iorga avea să scrie: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”.
În martie 1926, regele a decis să încredinţeze guvernul lui Alexandru Averescu, deşi Partidul Poporului avea o aderenţă scăzută în rândul electoratului, care-şi exprima preferinţele pentru Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Revoltat de această decizie, Ion Mihalache se întreba retoric: „De ce să mai trăim în veşnica minciună că puterea emană de la naţiune?Să facem o nouă Constituţie: <Puterea emană de la Vodă >. Vodă poate să aducă la putere pe cine vrea, ţara este datoare să-l voteze”.
La rândul său, „Patria”, organul de presă al Partidului Naţional, aprecia consultarea şefilor de partide în legătură că succesiunea la guvernare ca o „farsă, concepută, lucrată şi pusă în scenă de marele regizor al diabolismului intrigant, d-l Ion Brătianu”.
Este un fapt, că tot liderul liberalilor a avut un rol decisiv în demiterea guvernului Averescu, la 4 iunie 1927. Generalul avea să relateze că a avut o discuţie cu Brătianu, care l-a acuzat că se abătea de la „cele cuvenite împreună”.
În replică, Averescu a cerut să fie lăsat să guverneze aşa cum crede el, în conformitate cu programul Partidului Poporului. Replica lui Brătianu a venit imediat: „Vasăzică, după ce te-am adus la guvern, acum vrei să te ridici şi să mă domini? I-am răspuns: Domnule Brătianu, poţi să dai şi interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însă le dau o altă interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, căci dacă trebuie să stau la guvern, cu sprijinul d-tale, prefer să părăsesc guvernul. Iată, poftim, ia guvernul”. Aşadar, nu regelui îi oferea Averescu demisia sa, ci lui Brătianu, deoarece ştia prea bine cine avea rolul hotărâtor în asemenea situaţii.
Atât Carol I, cât şi Ferdinand au fost oameni ai datoriei. Slujirea şi înălţarea statului în fruntea cărora se aflau a fost ţelul lor suprem. Ambii şi-au legat numele de un război cu consecinţe benefice pentru România: Carol I de războiul din 1877 – 1878, în urma căruia a fost obţinută Independenţa de Stat; Ferdinand de cel din 1916 – 1919, care a avut un rol extrem de important în realizarea Marii Uniri şi a făuririi statului naţional-unitar.
Între 1866 şi 1927, România a făcut progrese importante în toate domeniile de activitate, la realizarea cărora Carol I şi Ferdinand şi-au adus propria contribuţie.
Moartea celor doi regi a fost receptată în chip diferit de contemporani. În septembrie 1914, problema centrală era atitudinea României faţă de taberele aflate în război. Carol I ceruse ca ţara să intre în luptă alături de Puterile Centrale, dar majoritatea participanţilor la Consiliul de Coroană s-au pronunţat pentru neutralitate.
Ca rege constituţional, regele a trebuit să se supună acestei decizii, pe care o considera ca o înfrângere personală. În 1866, dinastia străină fusese adusă pe tronul României pentru ca această ţară să-şi facă mai bine auzit glasul în faţa Europei, iar Carol I a ştiut să se impună, spre binele statului în fruntea căruia se afla. La sfârşitul domniei, în 1914, el apărea ca o piedică în calea realizării idealului naţional. În mod cert, atunci, între opţiunea regelui şi cea a poporului român intervenise o ruptură politică şi psihologică.
I.G. Duca scria că regele Carol I a trăit ultimele luni de viaţă într-o stare de spirit extrem de tensionată. „Stătea închis în cabinetul său de lucru şi nu vedea pe nimeni”. I.G. Duca continua: „În sufletul lui se petrecea o adevărată tragedie. Nu ştia ce să facă: să asculte ţara, să tragă sabia împotriva patriei sale de origine, împotriva Germaniei, scumpă inimii sale – dar nu-l lasă conştiinţa. I se părea un paricid.
Să abdice: să părăsească puterea pe care o iubea, opera lui de aproape o jumătate de veac, la urma urmei viaţa lui – simţea că este peste puterile lui. Se zbătea sărmanul îngrozitor. Nu dormea nopţi întregi, slăbea, era un chin fără de ieşire.
Toate îl dureau, îl dureau pe el, obişnuit de atâţia ani numai cu adulaţiuni, îl durea izbucnirea ţării împotriva lui, îl dureau sfâşierile din sânul familiei sale până atunci atât de disciplinată [aluzie la principesa Maria, care se pronunţa deschis pentru intrarea în război alături de Antanta], îl dureau toate presiunile miniştrilor Puterilor Centrale în care vedea mereu ascunsă, în formule politicioase, învinuirea de înaltă trădare, îl durea răzvrătirea oamenilor politici până ieri atât de supuşi voinţei sale atotputernice. Era lovit în afecţiunile, în iluziile, în ambiţiile lui, în totul”.
În această stare de spirit, la 16 septembrie, Carol I a cerut secretarului său particular, Basset, să pregătească textul prin care urma să aducă la cunoştinţa românilor decizia sa de a abdica. El avea în vedere nu abdicarea în favoarea principelui moştenitor Ferdinand, ci retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe tronul României. În ziua de 25 septembrie 1914, Carol I nota în jurnalul său: „Sunt hotărât să plec dacă se vrea război împotriva Austriei”.
Moartea, survenită peste două zile, l-a salvat pe Carol I de la un asemenea gest, cu consecinţe istorice imprevizibile. Vestea decesului a fost primită cu un sentiment de uşurare şi chiar de bucurie. Ministrul I.G. Duca scria: „Primul meu sentiment a fost un sentiment de uşurare; soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega.
Iată ieşirea aşteptată şi zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran, părăsind scena pe care piesa nu se mai juca cu el, a găsit-o nu retregându-se de pe tron, ci retrăgându-se de pe lumea aceasta. Îmi mărturisesc păcatul. Pe urmă, simţăminte mai omeneşti m-au cuprins. M-am gândit la toată lunga domnie ce sfârşea într-o aşa de tragică luptă sufletească”.
Regele Carol I a fost condus pe ultimul drum de la Bucureşti până la mănăstirea Curtea de Argeş.
Privind cortegiul funerar, Constantin Argetoianu avea să scrie: „Am putut să-mi dau seama că nu era nici multă durere, nici multă întristare în sufletele oamenilor ce însoţeau carul mortuar. Toată lumea era cu gândul la război şi toate evenimentele se judecau, în acele zile de încordare, prin prisma intrării sau neintrării noastre în acţiune şi a direcţiei în care această intrare ar fi să fie hotărâtă. Moartea regelui Carol a consternat pe germanofili, dar a ridicat o piatră de pe pieptul antantofililor, care ştiau ce adversar ireductibil aveau în defunctul suveran”.
La rândul său, Mihail Manoilescu, pe atunci student, menţiona în memoriile sale: „În clipa când s-a răspândit vestea morţii regelui a fost – în ciuda oricărei decenţe – o bucurie cum numai tineretul, totdeauna dispreţuitor de forme, poate să arate. Toţi erau fericiţi că moartea bătrânului rege însemna căpătarea libertăţii, pentru România, de a merge împotriva Austro-Ungariei”.
Moartea regelui Ferdinand a intervenit într-un alt context, şi acela complicat. În toamna anului 1926 s-a aflat că suveranul era bolnav de cancer, la intestine. A urmat aproape un an de suferinţă, receptată de opinia publică cu un sentiment de compasiune pentru omul cinstit, loial, lovit de o boală atât de cumplită.
Ferdinand a primit vestea ce i-a fost comunicată de medici cu seninătate, împăcându-se cu gândul că aceasta era voinţa lui Dumnezeu. Profund religios, catolic habotnic, regele dorea să scape de anatema papală. De aceea, el a stăruit ca guvernul să încheie Concordatul cu Vaticanul, deoarece negocierile se purtau de mai mulţi ani.
Dând curs acestei solicitări, ministrul Vasile Goldiş şi cardinalul Gasparri au semnat, la 10 mai 1927, Concordatul, care avea să provoace multe dispute, mai ales datorită opoziţiei patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea. După semnarea Concordatului, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand pentru faptul că el, catolic fiind, îşi botezase copiii în religia ortodoxă.
Disparţia regelui Ferdinand era privită cu îngrijorare de opinia publică şi de o bună parte a liderilor politici, deoarece se profila o profundă criză dinastică: prinţul moştenitor avea abia şase ani, iar o Regenţă de 13 ani nu prezenta nici o garanţie de stabilitate.
În ultimele luni de viaţă, regele dorea ca, măcar la moartea sa, România să aibă un guvern de uniune naţională, iar luptele politice să nu mai aibă caracterul virulent care i-au marcat domnia. A acceptat propunerea lui Ion I.C. Brătianu şi a reginei Maria de a-l însărcina pe Barbu Ştirbey cu o asemenea misiune. Acesta a reuşit să constituie, la 5 iunie 1927, un guvern la care participau Partidul Naţional-Liberal, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Ţărănesc (dr. N. Lupu).
Reacţia publică faţă de acest guvern a fost extrem de negativă. Simona Lahovary – doamnă de onoare a reginei Maria – nota: „Îmi ajung la ureche: omul de pe stradă spune fără înconjur că regina şi-a adus ibovnicul (de fapt foloseşte un cuvânt mai tare) la guvern”. La rândul său, Mihail Manoilescu scria: „Instalarea în fruntea guvernului a lui Barbu Ştirbey, care nu apăruse până atunci pe faţă în viaţa publică – după cum într-o casă decentă nu apar niciodată la vedere pe balcon anumite obiecte de întrebuinţare intimă – constituie nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci şi o culme a imprudenţei politice”.
Guvernul Ştirbey s-a menţinut doar până la 20 iunie, după care a urmat un cabinet prezidat de Ion I.C. Brătianu. Acesta a depus jurmântul la 22 iunie, la Scroviştea, unde regele se retrăsese pentru a scăpa de căldura din Bucureşti. Suveranul era complet slăbit, astfel că nu a avut puterea de a se ridica din fotoliul în care zăcea; a putut să spună câteva cuvinte, prin care-i ruga pe miniştri să nu piardă din vedere „spiritul de reconciliere”.
Peste câteva zile, regele a plecat la Sinaia, urcându-se în tren la un canton de lângă gara Periş. Un martor al scenei avea să scrie: „Suveranul a sosit împreună cu Majestatea Sa regina şi principesa Ileana. Nici un ceremonial. A coborât încet din automobil şi a răspuns cu acelaşi surâs blând la salutul nostru respectuos. Răul făcea progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul Curţii a voi să-l spirjinească în drumul scurt către tren, dar regele făcu o sforţare şi urcă singur puntea improvizată care ducea la vagonul său, ajutându-se numai de braţele ei”.
La Sinaia, din cauza căldurii şi pentru că, datorită bolii, corpul său degaja un miros extrem de neplăcut, i s-a amenajat, la cererea sa, un cort în marginea pădurii, unde petrecea ore întregi cintind o carte de rugăciuni sau analizând planetele din preajmă.
Între timp, la 7 iulie, au avut loc alegeri generale, câştigate de guvern, adică de Partidul Naţional-Liberal. Deşi, iniţial, se stabilise că parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I.C. Brătianu a propus ca acesta să fie convocat cu 10 zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului.
În seara zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au fost legal constituite. Câteva ore mai târziu, s-a anunţat că regele murise, la 20 iulie, orele 2,15. Mai mulţi contemporani – între care principele Nicolae, N. Iorga, Armand Călinescu, Marius Teodorian Carada – au afirmat că, de fapt, regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal (în caz contrar trebuia convocat vechiul Parlament, dominat de Partidul Poporului).
Comunicatul oficial a fost însoţit de un comentariu aparţinând preşedintelui Consiliului de Miniştrii, Ion I.C. Brătianu, care, în cuvântul său adresat poporului român, spunea: „Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a înterupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării.
De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea”. În fond, prin aceste puţine cuvinte era sintetizată esenţa domniei lui Ferdinand I.
În ziua de 23 iulie 1927, regele Ferdinand a fost înmormântat, cu o „pompă vană şi rece” (după expresia lui N. Iorga), în biserica mănstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I.
Conchizând, putem aprecia că Ferdinand I nu a fost un rege puternic, precum Carol I; nu a avut majestatea acestuia; nu a fost animat de ambiţia de a fi considerat cel mai priceput, cel mai preţuit. Dar, a acceptat sfaturile (şi uneori tutela) unui excepţional lider politic, care a fost Ion I.C. Brătianu. Iar marii oameni politici au o calitate aparte: ştiu să-şi aleagă consilierii (sfătuitorii). Din perspectiva duratei lungi (aşa cum a teoretizat-o Fernand Braudel) se poate aprecia că, deşi a domnit numai 13 ani, deci cu 35 de ani mai puţin decât Carol I, regele Ferdinand I şi-a înscris numele în istorie, prin faptul că în timpul său s-a realizat cel mai măreţ act din istoria românilor, şi anume Marea Unire din 1918.
Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.