În recenta mea carte – intitulată Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional (Editura Enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 362 pagini) – am inclus în capitolul final un paragraf intitulat Patru decenii de istorie, în care am subliniat faptul că se impune o abordare concretă, pe bază de documente, a perioadei cuprinse între 1948 şi 1989, să se renunţe la lozinci şi la idei preconcepute.

Au trecut 17 ani de la înlăturarea regimului socialist-totalitar şi putem aborda cu calm şi detaşare toate problemele, în complexitatea lor, indiferent dacă se referă la economie, cultură, viaţă socială, politică internă sau internaţională.

Evident, în întreaga sa activitate, PCR a urmat anumite „linii directoare”, de la care nu a existat nici o abatere: rolul conducător al partidului, industrializarea, colectivizarea, omogenizarea socială, ideologizarea vieţii culturale etc. Aceasta nu înseamnă că a fost promovată o politică liniară, lipsită de nuanţe, oscilaţii şi contradicţii.

Voi cita doar trei exemple asupra cărora poate voi reveni într-un articol viitor : poetul Octavian Goga – interzis în 1945 şi acuzat că ar fi fost fascist – a reapărut din 1967 în manualele de literatură, numele său a fost acordat unor şcoli şi străzi, iar reşedinţa sa de la Ciucea a devenit muzeu memorial.{mosimage} Tudor Arghezi, atacat vehement într-un serial publicat în Scânteia din 1948 sub motiv că ar promova o poezie a „putrefacţiei”, străină de poporul muncitor, a fost reabilitat după trei ani şi apreciat apoi ca cel mai mare poet naţional după Mihai Eminescu. Profesorul Constantin C. Giurescu, ministru în timpul lui Carol al II-lea, arestat în 1950, a fost reîncadrat în 1963 profesor la Universitatea din Bucureşti, apoi primit în Academia Română (fără a face stagiul de membru corespondent), a reprezentat ştiinţa istorică românească la numeroase congrese şi conferinţe internaţionale, inclusiv din SUA, Marea Britanie şi Franţa.

Evoluţii spectaculoase s-au înregistrat şi în domeniul politicii externe. După o perioadă de obedienţă totală a României faţă de Uniunea Sovietică, a urmat, din 1960 – 1962, o nouă orientare, începând să promoveze o politică proprie, ale cărei principii au fost consacrate în Declaraţia C.C. al PMR din aprilie 1964: respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc.

Este cunoscută poziţia fermă a conducerii de la Bucureşti, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, de condamnare a intervenţiei militare a sovieticilor, ungurilor, polonezilor, bulgarilor şi est-germanilor în Cehoslovacia, în august 1968.

Mai puţin se ştie despre poziţia României faţă de evenimentele din Polonia, deoarece aceasta nu a fost, la vremea respectivă, mediatizată. Abia după 1989 au fost publicate unele documente şi relatări ale martorilor oculari despre atitudinea conducerii de la Bucureşti.

{mosimage}Polonia a fost una dintre ţările socialiste care a cunoscut cele mai mari tensiuni sociale. După revoltele din 1953 şi 1956 au urmat cele din 1970 ale muncitorilor din porturile aflate la Marea Baltică. Armata a intervenit în forţă pentru a pune capăt grevelor şi manifestaţiilor; au fost ucise 36 de persoane, iar 1.200 au fost rănite. Noi proteste s-au înregistrat în iunie 1976, pentru ca în iulie-august 1980, guvernul să semneze un acord cu liderul greviştilor din Gdansk, electricianul Lech Walesa. Era pentru prima dată când un guvern comunist negocia cu un sindicat care nu era controlat de partid. Pe acest fond de tensiune, în primul plan al scenei politice a apărut generalul Wojciech Jaruzelski, devenind prim-ministru (februarie 1981) şi prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (octombrie).

Liderul sovietic Leonid Brejnev şi-a legat numele de doctrina dreptului de intervenţie în statele care făceau parte din Tratatul de la Varşovia, sub motiv că orice mijloace erau permise, inclusiv cele militare, pentru a salva socialismul. Îngrijorată de evoluţiile din Polonia, conducerea de la Kremlin a luat în calcul o posibilă intervenţie militară în această ţară.

{mosimage}La consfătuirea anuală a miniştrilor Apărării din statele membre ale Tratatului de la Varşovia, desfăşurată la Moscova, în zilele de 2 – 4 decembrie 1981, s-a analizat situaţia internaţională, mai ales intenţia NATO de a instala rachete cu rază medie de acţiune în unele ţări occidentale. În cea de-a doua zi a consfătuirii, la propunerea ministrului sovietic, mareşalul Ustinov, a fost organizată  o întâlnire specială, neprevăzută în program, numai cu miniştri statelor respective (fără participarea celorlalţi membri ai delegaţiilor). Totuşi, din partea sovietică erau prezenţi mareşalul Kulikov (comandantul-şef al Forţelor Armate Unite), generalul de armată Gribkov (şeful de Stat Major al Tratatului), mareşalul Ogarkov (şeful Statului Major General al armatei sovietice), generalul Epişev (şeful Direcţiei Politice Superioare a armatei şi flotei militare sovietice). În cuvântul său, mareşalul Ustinov a declarat că generalul Jaruzelsky a cerut, printr-o telegramă, ajutor, deoarece situaţia din Polonia se deteriorase. Ustinov a apreciat că cererea era îndreptăţită, deoarece se punea în pericol socialismul în acea ţară, fapt ce putea avea consecinţe grave pentru situaţia Tratatului de la Varşovia. În consecinţă, propunea ca în comunicatul consfătuirii să se introducă un paragraf prin care să se exprime sprijinul faţă de guvernul polonez. Generalul Constantin Olteanu, participant la această consfătuire, îşi amintea că textul era următorul: „Comitetul Apărării sprijină acţiunile întreprinse de guvernul polonez pentru curmarea amestecului forţelor contrarevoluţionare străine şi a statelor NATO care pun în pericol existenţa socialismului în Polonia”[1]. Imediat, miniştrii Apărării din Bulgaria, Cehoslovacia şi R.D. Germania s-au declarat de acord să fie acordat ajutor Poloniei; ministrul Ungariei a precizat că nu putea da un răspuns până nu se consulta cu János Kádar şi a amintit că în intervenţia din ziua precedentă ministrul Apărării din Polonia nu făcuse nici o referire la necesitatea unui ajutor din partea Tratatului de la Varşovia. Luat prin surprindere, ministrul polonez nu a reacţionat, acceptând, în fond, punctul de vedere sovietic. În cuvântul său, generalul Olteanu a ţinut să menţioneze că Tratatul de la Varşovia nu putea oferi decât ajutor militar şi a cerut să se prezinte telegrama trimisă de generalul Jaruzelski; totodată, a întrebat de ce acesta s-a adresat miniştrilor Apărării şi nu şefilor de stat, care aveau calitatea de a decide. Ministrul român a declarat că nu va semna un text asupra căruia nu se convenise din timp. La un moment dat, în timpul discuţiilor, un viceamiral sovietic, de la secretariat, a adus „o filă scrisă de mână cu cerneală, spunându-ne că este telegrama lui W. Jaruzelski, fără însă a-i da citire, ori să ne-o pună la dispoziţie”[2], fapt ce a întărit convingerea că în realitate nu exista un asemenea document semnat de liderul polonez.

{mosimage}Generalul Olteanu l-a informat telefonic pe Nicolae Ceauşescu despre situaţia creată la Moscova, iar acesta a convocat Comitetul Politic Executiv. În cadrul şedinţei, Nicolae Ceauşescu a subliniat că problema care a apărut la şedinţa Comitetului Miniştrilor Apărării era o chestiune eminamente politică, deci era de resortul şefilor de state şi de guverne, neintrând în competenţa militarilor. S-a menţionat că „sub nici un motiv nu trebuie acceptată ideea unei intervenţii militare”[3]. Imediat după şedinţă, Nicolae Ceauşescu a vorbit la telefon cu generalul Olteanu, căruia i-a transmis că s-a consultat „cu cine trebuie” şi s-a stabilit să fie menţinută poziţia adoptată.

A doua zi, 4 decembrie, miniştrii Apărării au fost din nou convocaţi, iar Ustinov a cerut punctul de vedere al ministrului român. Generalul Olteanu a reiterat poziţia expusă anterior, precizând că de această dată exprima punctul de vedere oficial a conducerii de stat. A mai declarat că, din informaţiile primite de la Bucureşti, rezulta că generalul Jaruzelski nu adresase autorităţilor române vreo cerere de ajutor, că ceilalţi miniştri puteau lua decizia pe care o doresc, dar făcându-se menţiunea că România este împotriva intervenţiei în Polonia. Mareşalul Ogarkov şi generalul Epişev au insistat că „socialismul este în pericol şi dacă nu acţionăm noi, vor acţiona duşmanii noştri”. Solicitându-se punctul de vedere al ministrului Ungariei, acesta a declarat că a vorbit cu János Kádar, care nu şi-a exprimat acordul pentru o asemenea iniţiativă şi că nu trebuia să se repete situaţia din 1956, când victimă a fost Ungaria. La insistenţa lui Ustinov de a declara dacă semnează documentul sau nu, ministrul ungar a răspuns: „Dacă semnează tovarăşul Olteanu, semnez şi eu”. Dar „tovarăşul Olteanu” a declarat că nu semnează, astfel că discuţia s-a încheiat, deoarece nu se putea publica un comunicat fără semnătura celor doi miniştri, fapt ce ar fi evidenţiat public divergenţele din cadrul Tratatului de la Varşovia.

În acel context istoric, prin poziţia adoptată de România şi de Ungaria, a fost evitată o intervenţie militară în Polonia. Conduita ministrului român, aprobată de Nicolae Ceauşescu, se înscria pe linia Declaraţiei din aprilie 1964 şi era, în fond, similară cu cea adoptată în august 1968, deşi de această dată ea nu a fost mediatizată. Doar în „Scânteia”  s-au publicat articole despre necesitatea respectării „normelor de relaţii” între statele socialiste, a neintervenţiei în treburile interne, precum şi a apărării orânduirii socialiste împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste, fără a se face nici o referire concretă la Polonia.

În decembrie 1981, generalul Jaruzelski a reuşit să ţină sub control situaţia din ţara sa, recurgând la măsuri de mână forte. El a proclamat legea marţială, a suspendat sindicatul „Solidaritatea” şi a arestat mii de activişti ai acestuia[4]. Liderii „Solidarităţi” nu au opus rezistenţă, iar Adam Michnik, unul dintre fruntaşii acesteia, avea să explice: „A fost vorba despre a alege între următoarele: legea marţială – aşa cum era ea, cu toate neplăcerile ei, în total cu o sută de morţi, mii de nedreptăţiţi şi umiliţi, dar o Polonie supravieţuitoare – sau intervenţia sovietică”[5]. Ministrul sovietic de Externe, Eduard Şevardnadze, avea să aprecieze decizia lui Jaruzelski: „El a salvat ţara sa de la o a doua invazie din afară, convingând conducerea sovietică despre capacitatea polonezilor de a controla situaţia. Introducând starea de urgenţă în uniformă poloneză, el a îndepărtat Polonia de pericolul intervenţiei”[6]. La rândul său, un istoric englez aprecia că Jaruzelski a executat „cea mai perfectă lovitură de stat din istoria Europei moderne”[7], prin care a evitat atât războiul intern, cât şi intervenţia militară sovietică.

Deşi era dizolvată oficial, „Solidaritatea” a continuat să existe, iar liderul ei a fost puternic susţinut de statele occidentale; în 1983, Lech Walesa a primit Premiul Nobel pentru Pace. După calmarea spiritelor, în septembrie 1986 a fost acordată o amnistie generală (Wojciech Jaruzelski renunţase în noiembrie 1985 la funcţia de prim-ministru, rămânând Preşedintele Republicii). Generalul a urmărit să obţină un sprijin popular faţă de noua sa orientare, drept care a organizat un referendum la 30 noiembrie 1987. Datorită numărului mic de alegători prezenţi la urne, referendumul a fost anulat. Dar Jaruzelski nu a cedat şi la 26 august 1988 a propus o „masă rotundă” a oficialităţilor şi opoziţiei, „care respectă ordinea legală şi Constituţia”[8]. Drumul negocierilor era astfel deschis. În septembrie 1988 în fruntea guvernului a fost numit Mieczyslaw Rakovski, adept al reformelor de tip gorbaciovist.

Generalul Wojciech Jaruzelski a obţinut, în ianuarie 1989, aprobarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (comunist) pentru reluarea negocierilor oficiale cu Solidaritatea. Astfel, se realiza un important experiment istoric, şi anume aşezarea la aceeaşi masă a reprezentanţilor partidului comunist, ai „Solidaritaţii” şi ai Bisericii. Acest act a intrat în istorie sub denumirea de „Masa Rotundă”. Negocierile s-au desfăşurat în lunile februarie – martie şi s-au încheiat prin acordul politic din 5 aprilie 1989[9]. Acesta prevedea reorganizarea Guvernului şi a Parlamentului, organizarea alegerilor generale, dreptul opoziţiei de a depune candidaturi, a edita ziare proprii şi a avea acces la radio şi la televiziune. Conform celor stabilite la „Masa Rotundă”, în ziua de 17 aprilie 1989, un tribunal din Varşovia a decis înscrierea oficială a Uniunii Sindicatelor Independente „Solidaritatea”, care astfel intra în deplină legalitate.

Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a încurajat evoluţiile din Polonia pe calea deschisă de el prin glasnosti şi perestroika. În acelaşi timp, iniţiativele lui Jaruzelski se bucurau de un larg sprijin din partea Occidentului. În zilele de 10-11 iunie 1989, preşedintele Consiliului de Stat al R.P. Polone a efectuat o vizită în Marea Britanie. A fost prima vizită în această ţară făcută de un şef de stat polonez în perioada post-belică. Premierul britanic, Margaret Thatcher, s-a declarat „fascinată” de evenimentele din Polonia, precizând că ţara sa „va face paşi concreţi pe linia sprijinirii Poloniei după transpunerea în practică a reformelor economice”. În mod concret, ea a promis: Marea Britanie va avea un rol constructiv în discuţiile financiare ale Poloniei cu Fondul Monetar Internaţional; va sprijini reeşalonarea debitului Poloniei în cadrul Clubului de la Paris; va aloca anual 5 milioane de lire sterline pentru o perioadă de 5 ani, sume ce vor constitui un fond pentru pregătirea cadrelor de conducere din economia poloneză; va iniţia acţiuni în cadrul Comunităţii Economice Europene care să vizeze liberalizarea comerţului cu Polonia şi eliminarea limitărilor cantitative discriminatorii în schimburile comerciale reciproce; va încuraja conducerile statelor occidentale în eforturile de capacitare la asistenţa financiară a reformelor din Polonia[10].

În zilele de 14 – 16 iunie 1989, preşedintele Franţei, François Mitterand, a efectuat o vizită în Polonia, unde a avut convorbiri cu preşedintele Jaruzelski şi premierul Rakowski, dar şi cu Walesa, liderul „Solidarităţii”. Cu acest prilej, miniştrii de Finanţe ai celor două ţări au semnat un acord privind reeşalonarea plăţii datoriei poloneze faţă de Franţa. La rândul său, François Mitterand a declarat: „Aş dori ca ceea ce se întâmplă în Polonia, Ungaria şi parţial în U.R.S.S. să contamineze restul Europei de Est”[11].

După o campanie electorală extrem de intensă, desfăşurată în perioada 4 -18 iunie 1989, alegerile au fost câştigate de opoziţie. Practic, la 18 iunie 1989, Partidul Muncitoresc Unit Polonez a pierdut rolul de conducător politic al ţării. Această dată marca şi un moment important din istoria ţărilor socialiste, deoarece încheia epoca în care partidele comuniste deţineau monopolul puterii politice.

Nicolae Ceauşescu aprecia că evoluţia evenimentelor din Uniunea Sovietică şi mai ales din Polonia, puneau în discuţie orânduirea socialistă, existând pericolul reinstaurării capitalismului în aceste ţări, cu consecinţe grave pentru toate statele socialiste, inclusiv pentru România. În consecinţă, el a devenit adeptul unor acţiuni comune pentru apărarea socialismului, abandonând principiul neintervenţiei în treburile interne, pe care-l promovase până atunci. Această atitudine a ieşit în evidenţă cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, desfăşurată la Bucureşti, în zilele de 7 – 8 iulie 1989. Pe lângă aspectele privind pacea, dezarmarea, securitatea au fost abordate şi problemele cu care se confruntau statele membre. În cuvântul său, Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de „tendinţele de a pune sub semnul întrebării valorile socialiste”; el a apelat la vechile slogane, din anii ’50, potrivit cărora: „Cât timp există clase antagoniste, lupta de clasă rămâne o lege fundamentală a dezvoltării socialiste”, şi a cerut să nu se facă nici o concesie cercurilor capitaliste şi imperialiste[12]. Pe de altă parte, Mihail Gorbaciov a pledat pentru perestroika şi pentru o reformă a Tratatului, în sensul sporirii valenţelor sale politice. Liderul sovietic a subliniat necesitatea „respectării independenţei partidelor frăţeşti” şi a excluderii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state[13].

{mosimage} La vremea respectivă, se afirma că Mihail Gorbaciov înlocuise „doctrina Brejnev” (a independenţei limitate a statelor socialiste), cu „doctrina Sinatra” (după titlul unui cântec fredonat de cântăreţul american, care conţinea cuvintele: „Lasă-l pe fiecare să facă ce vrea”, interpretate din punct de vedere politic ca dreptul statelor să-şi aleagă liber drumul în politica internă)[14].

Într-un anumit sens, rolurile s-au schimbat: liderul de la Kremlin pleda pentru independenţă şi neamestec în treburile interne, concepte promovate timp de două decenii şi jumătate de Nicolae Ceauşescu, în timp ce secretarul general al P.C.R. devenise adeptul apărării în comun a orânduirii socialiste, şi mai ales de a nu se îngădui abandonarea rolului conducător al comuniştilor în statele participante la Tratatul de la Varşovia[15]. Diferenţele de abordare între liderul de la Moscova şi cel de la Bucureşti deveniseră profunde. Aleksander Iakovlev, care a asistat la mai multe discuţii între cei doi, avea să scrie că acestea „erau penibile şi încordate. Ceauşescu vorbea una, Gorbaciov alta; nu găseau un limbaj comun. Ceauşescu rămânea ferm pe poziţiile lui şi critica dur: el ne reproşa că ne îndepărtăm de socialism, că scufundăm nava sovietică, că ne eschivăm de la sprijinul internaţionalist etc”[16].

A doua zi după încheierea consfătuirii de la Bucureşti, preşedintele Bush îşi începea vizita în Republica Populară Polonă (9 – 11 iulie), unde a avut discuţii atât cu şeful statului, generalul Jaruzelski, cât şi cu liderul opoziţiei Lech Walesa. Preşedintele american şi cel al „Solidarităţii” au depus flori la Monumentul muncitorilor navali, ridicat în memoria celor ucişi de organele de represiune. Cu acest prilej Bush a spus: „Salut pe Lech Walesa, salut <Solidaritatea>, salut Polonia. Recunoştinţa mea pentru ceea ce aţi reuşit să faceţi de la vizita mea anterioară: primele alegeri libere în Polonia postbelică. Polonia ocupă un loc decisiv în inimile americanilor şi în inima mea […] America este cu voi. Aici, în Polonia, Statele Unite sprijină înţelegerea <Mesei Rotunde> şi aplaudă înţelepciunea, rezistenţa, răbdarea unuia dintre marii conducători ai Poloniei – Lech Walesa […] Recunoaştem, de asemenea, că autorităţile poloneze au dat dovadă de înţelepciune, de abordare creatoare şi curaj, făcând paşi istorici”[17]. Astfel, preşedintele american îl elogia pe Walesa, dar îl cauţiona şi pe Jaruzelski, care a dat dovadă de „înţelepciune”. Prin aceste cuvinte, Bush sugera o anumită evoluţie politică, întemeiată pe principiul „Mesei Rotunde”.

În discursul rostit în Parlamentul de la Varşovia, preşedintele S.U.A. a făcut promisiuni concrete: va acţiona în cadrul Grupului celor 7 state industrializate să se acorde ajutor Poloniei; va cere guvernului S.U.A. să aloce 100 milioane de dolari pentru dezvoltarea agriculturii din sectorul particular polonez; va îndemna Banca Mondială să acorde 325 milioane de dolari pentru dezvoltarea agriculturii şi industriei alimentare poloneze; va cere Occidentului să reeşaloneze suma de 5 miliarde dolari din datoria publică poloneză; va cere Congresului S.U.A. să acorde 15 milioane dolari pentru conservarea bunurilor culturale din Cracovia şi pentru lucrări de protecţie din punct de vedere ecologic în zona Cracovia[18].

Aşa cum era de aşteptat, Congresul S.U.A. a acţionat în spiritul celor declarate de George Bush. De asemenea, a fost sporit sprijinul acordat de Occident opoziţiei politice din Polonia. În anul bugetar 1989, Congresul S.U.A. a aprobat alocarea sumei de 3 milioane dolari pentru asistenţa financiară a opoziţiei din Polonia[19]; „Solidaritatea” a primit sprijin şi de la sindicatele din R.F. Germania, Italia, Belgia şi S.U.A.. Potrivit unor estimări, „Solidaritatea” a obţinut de la Bruxelles, în prima jumătate a anului 1989, suma de 300.000 dolari[20]. La rândul său, postul de radio „Europa Liberă” plătea articolele publicate de emigraţia poloneză şi interviurile luate unor lideri ai „Solidarităţii” în echipamente de telecomunicaţie şi tipografie. Din S.U.A. erau trimise broşuri, ziare, reviste şi manifeste scrise în limba polonă. Organul de presă al „Solidarităţii” era tipărit cu ultima tehnologie laser, pe baza echipamentelor primite din Occident.

Sprijinul acordat opoziţiei nu urmărea înlăturarea guvernului Jaruzelski. Se pare că exista o înţelegere între Gorbaciov şi Bush pentru menţinerea lui Jaruzelski la putere. După alegerile parlamentare câştigate de opoziţie, Jaruzelski nu intenţiona să-şi depună din nou candidatura la Preşedenţia Poloniei, propunându-l pe generalul Czeslaw Kiszczak, ministrul de Interne. La Plenara C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, din 30 iunie, Jaruzelski a spus: „Ştiu bine că opinia publică mă asociază mai des cu starea de asediu şi mult mai rar cu linia reformelor”[21]. Până la urmă, încurajat de Bush, Gorbaciov, precum şi de preşedintele francez Mitterand, Jaruzelski a acceptat să candideze, fiind ales, la 19 iulie, de Adunarea Naţională ( Seimul şi Senatul), care s-a pronunţat prin vot secret: 270 voturi pentru, 233 împotrivă, 34 abţineri şi 7 anulate[22].

După lungi negocieri, la 19 august, Jaruzelski l-a numit în funcţia de prim-ministru pe Tadeusz Mazowiecki, intelectual catolic, consilier al mişcării „Solidaritatea”, redactor-şef al ziarului acesteia („Trigodnic Solidarnosci”)[23]. Potrivit unor relatări, această decizie a fost precedată de un telefon dat de Gorbaciov liderului comunist Rakowski, prin care-şi exprima disponibilitatea de a accepta un guvern condus de „Solidaritatea”, cu o minoritate comunistă[24].

Aflând despre această decizie, Nicolae Ceauşescu l-a convocat în aceeaşi seară pe ambasadorul sovietic în România, căruia i-a cerut să transmită la Kremlin îngrijorarea conducerii de la Bucureşti în legătură cu evenimentele din Polonia, unde socialismul era în primejdie. Ceauşescu propunea o întrunire de urgenţă a conducătorilor partidelor comuniste din statele membre ale Tratatului de la Varşovia pentru a discuta situaţia creată. În seara aceleaşi zile, ambasadorii celorlalte state care făceau parte din Tratatul de la Varşovia au fost convocaţi la sediul C.C. al P.C.R. fiind primiţi de Ion Stoian, secretarul Comitetului Central cu probleme internaţionale şi de Constantin Oancea – adjunctul ministrului Afacerilor Externe, înmânându-li-se textul unei declaraţii cu rugămintea de a fi transmisă secretarilor generali din ţările respective. Ion Stoian a precizat că declaraţia exprima poziţia conducerii P.C.R., a secretarului său general, Nicolae Ceauşescu.

În document se făcea o evaluare a evenimentelor din Polonia şi se aprecia că socialismul se afla în pericol, că desemnarea în fruntea guvernului a lui Mazowiecki reprezenta o cedare în faţa forţelor imperialiste, iar sindicatul „Solidaritatea” era denunţat pentru atitudinea sa anticomunistă şi prooccidentală. Participarea la guvernare a „Solidarităţii” servea „celor mai reacţionare cercuri imperialiste”, care urmăreau lichidarea socialismului şi revenirea la societatea capitalistă. În declaraţie se exprima îngrijorarea faţă de soarta socialismului în Polonia, faţă de obligaţiile ei de stat aliat, membru al Tratatului de la Varşovia. În opinia lui Nicolae Ceauşescu situaţia creată nu era doar o problemă internă a Poloniei, ci se referea la toate statele socialiste. În consecinţă se propunea organizarea unei consfătuiri la care să se discute situaţia creată şi stabilirea de comun acord a unor măsuri care să împiedice lichidarea socialismului în această ţară. Din textul acestui document rezultă limpede faptul că în august 1989, Nicolae Ceauşescu ajunsese în situaţia de a susţine „doctrina Brejnev”, împotriva căreia se ridicase în repetate rânduri şi o condamnase public şi extrem de vehement în august 1968.

Chiar în seara zilei de 21 august 1989, Ion Teşu, ambasadorul român la Varşovia, a fost primit la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez de W. Natorf, secretar cu probleme internaţionale, şi de B. Kulski, adjunct al ministrului de Externe al Poloniei. După ce a aflat despre conţinutul documentului transmis de ambasador, Natorf a replicat: „Noi ne aşteptam la sprijin în situaţia grea pe care o avem şi nu la critici”[25].

În răspunsul scris al conducerii Partidului Muncitoresc Unit Polonez[26] se afirma: „Încercăm să înţelegem intenţiile tovarăşilor români, nu putem să acceptăm şi să recunoaştem motivaţia, nici aprecierile şi nici concluziile formulate în declaraţia conducerii Partidului Comunist Român […] Respingem afirmaţiile tovarăşilor români că participarea în guvernul Republicii Populare Polone a reprezentanţilor <Solidarităţii>, serveşte <celor mai reacţionare cercuri imperialiste> şi că aceasta este <nu numai o problemă internă a Poloniei, ci se referă la toate ţările socialiste>”. P.M.U.P. aprecia că problema formării guvernului era o chestiune exclusiv internă a Poloniei şi menţiona că liderii de la Bucureşti au susţinut în permanenţă neamestecul în treburile interne ale altor state. În acest context se amintea de atitudinea României în 1968, când nu numai că nu a participat la invadarea Cehoslovaciei, dar a şi condamnat o asemenea acţiune. „Este inadmisibilă imputaţia făcută apriori unui guvern al unui stat suveran că ar sluji forţe străine” se aprecia în răspunsul P.M.U.P. De asemenea, se considera ca „absolut nefondat reproşul că transformările care au loc în Polonia constituie o lovitură serioasă pentru Tratatul de la Varşovia”, precizându-se că Polonia „rămâne fidelă obligaţiilor sale de aliat în cadrul Tratatului de la Varşovia”. În acelaşi timp i se imputa lui Ceauşescu faptul că de-a lungul anilor el a susţinut că nu există un model unic de construire a socialismului, pentru ca acum să reproşeze P.M.U.P. că s-ar abate de la normele marxist-leniniste. Era invocată aprecierea făcută în urmă cu o lună la consfătuirea Comitetului Politic Executiv al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, la care s-a apreciat că „nu există modele universale ale socialismului şi că nimeni nu dispune de monopolul adevărului, construcţia societăţii noi este un proces creator care se desfăşoară în fiecare ţară, în conformitate cu tradiţiile şi necesităţile sale”. În scrisoarea de răspuns, se preciza: „Dorim să subliniem că transformările care au avut loc în Polonia şi în alte ţări socialiste nu încalcă cu nimic interesele României, ci dimpotrivă, servesc întăririi socialismului în lume, revenirii la vitalitatea ideilor socialismului şi a forţei sale de atracţie”. Conducerea PMUP îşi exprima disponibilitatea de a „împărtăşi cu PCR, în mod deschis şi sincer, experienţele şi aprecierile noastre”, exprimându-se speranţa că „aceasta va permite tovarăşilor români să înţeleagă mai bine condiţiile noastre şi să-şi reconsidere aprecierile de până acum în interesul suprem al colaborării celor două partide şi state”.

Un răspuns la fel de dur a venit din partea conducerii Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, la 24 august, care începea astfel: „Conducerea P.M.S.U. a luat cunoştinţă cu consternare şi fără a fi de acord cu conţinutul mesajului P.C.R. şi al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, prin care se urmăreşte o acţiune comună <folosind toate mijloacele în vederea împiedicării lichidării socialismului în Polonia>”. În continuare se aprecia că practica de până atunci de construire a socialismului nu a putut da răspuns problemelor apărute, şi că pentru rezolvarea acestora se impuneau făurirea unui socialism democratic, crearea unei economii de piaţă, pluralismul politic şi autoadministrarea. „Ţările noastre îşi aleg în mod independent drumul şi metodele cele mai potrivite pentru dezvoltarea lor”, fapt ce nu excludea dezbaterile constructive şi schimbul sincer de păreri „între parteneri suverani, independenţi şi egali în drepturi”. De aceea, în cadrul relaţiilor pe linie de partid şi de stat „nu-şi au locul datul de lecţii, insinuările, calificările precum şi adoptarea de hotărâri comune, obligatorii, care să joace un rol hotărâtor în viaţa politică internă din ţările noastre. S-a terminat definitiv cu valabilitatea amestecului militar sau cu orice alte mijloace ale unei ţări în problemele interne ale alteia”. P.M.S.U. aprecia că situaţia din Polonia a rezultat în urma „unor alegeri libere şi democratice”, iar constituirea guvernului Mazoviecki se desfăşura prin mijloace parlamentare şi ca atare nu era nevoie de nici o intervenţie din afară. P.M.S.U. ţinea să amintească de poziţia din ultimele decenii ale P.C.R. şi conducerii României, care în mod sistematic au promovat principiile neamestecului în treburile interne şi suveranităţii, de faptul că în 1968 s-a pronunţat împotriva intervenţiei în Cehoslovacia, iar acum, în 1989, şi-au modificat radical atitudinea, „venind în totală contradicţie” cu poziţiile anterioare[27]. Practic, Nicolae Ceauşescu era combătut cu propriile sale argumente, susţinute încă de la venirea sa la conducerea P.C.R. în martie 1965.

În ziua de 21 august 1989, secretarul general al P.C.R. a convocat Comitetul Politic Executiv, pentru a-l informa despre demersul său şi răspunsurile primite[28]. El s-a referit la propunerea pe care a făcut-o, pentru organizarea unei întâlniri a conducătorilor partidelor comuniste, care „ar constitui o puternică manifestare a unităţii ţărilor noastre socialiste, afirmarea solidarităţii şi a hotărârii lor de a întări solidaritatea”. Nicolae Ceauşescu afirma că „orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică şi cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile Uniunii Sovietice”. De aceea, menţiona el, s-a adresat în primul rând sovieticilor, fiind convins că ei „pot să determine ca conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez să ia poziţie mai fermă”. Din această declaraţie se desprinde concluzia că Nicolae Ceauşescu, altădată campionul luptei împotriva amestecului Uniunii Sovietice în treburile altor state socialiste, adoptase o atitudine contrară, solicitând liderilor de la Kremlin să „determine” conducerea partidului comunist polonez să-şi modifice punctul de vedere adoptat în legătură cu guvernul Mazoviecki.

Demersul lui Ceauşescu a avut un caracter confidenţial, opinia publică din România nefiind informată nici în legătură cu scrisoarea-declaraţie a conducerii P.C.R. şi nici cu răspunsurile primite din partea celor cărora s-a adresat. Iniţiativa sa a rămas fără nici un rezultat practic, dar a contribuit la compromiterea secretarului general al P.C.R. în ochii liderilor reformatori din statele socialiste.

Pentru a risipi orice îndoială privind orientarea politicii externe a guvernului său, Mazoviecki a acordat un interviu ziarului sovietic „Izvestia”, apărut la 24 august, în care dădea asigurări că Polonia îşi va îndeplini cu loialitate datoriile de aliat, de membru al Tratatului de la Varşovia, va promova o politică de colaborare cu Uniunea Sovietică.

{mosimage}Poziţiile lui Nicolae Ceauşescu faţă de evenimentele din Polonia au cunoscut, în decurs de opt ani, o evoluţie spectaculoasă. În 1981 el era militantul hotărât împotriva oricărei intervenţii străine în treburile interne ale altui stat, continuând linia afirmată cu energie în august 1968, când a condamnat intervenţia militară în Cehoslovacia. În 1989, poziţia se schimbase radical, secretarul general al PCR devenind iniţiatorul unei posibile intervenţii în Polonia, pentru apărarea socialismului de tip totalitar. O analiză corectă a istoriei României şi a PCR impune o apreciere nuanţată, pe bază de documente, a momentelor concrete şi a poziţiilor exprimate. Orice eludare a acestora, conduce la o prezentare denaturată. Credem că studiul de caz prezentat mai sus subliniază această necesitate.


[1] General-colonel (r)  dr. Constantin Olteanu, România, o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii. 1980 – 1985. Dialog cu Dumitru Avram, Bucureşti, Editura Aldo, 1999, p. 106

[2] Ibidem, p. 107

[3] General-colonel (r)  dr. Constantin Olteanu, colonel (r)  dr. Alesandru Duţu, general-maior (r) Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varşovia, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005, p. 270

[4] Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 61

[5] Adam Michnik, Restauraţia de catifea, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 234

[6] Eduard Şevardnadze, Opţiunea mea. Traducere Virgil Constantinescu, Bucureşti, Editura Presa Naţională, 2003, p. 201

[7] Norman Davis, Europe. A history, London, Edition Pimlico, 1997, p. 1108

[8] Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre. Traducere Silvia Albeşteanu şi Ana Zbârcea, Iaşi, Editura Polirom, 1988, p. 298

[9] Ion Constantin, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005, pp. 105 – 106

[10] 1989. Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene. Documente. Ediţie de Dumitru Preda şi Mihai Retegan, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, pp. 107 – 108 (în continuare se va cita Principiul dominoului…)

[11] Ibidem, p. 114

[12] „Scânteia” din 8 iulie 1989

[13] Ibidem, din 9 iulie 1989

[14] Ion Petcu, Ceauşescu un fanatic al puterii. Biografie neretuşată, Bucureşti, Editura Românul, 1994, p. 312

[15] Vezi şi Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, pp. 100 – 106

[16] Aleksander Iakovlev, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică. Convorbire cu Lilly Marcou, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 114

[17] Principul dominoului…., p. 137

[18] Ibidem, p. 131-132

[19] Ibidem, p. 82

[20] Ibidem

[21] Ibidem, p. 123

[22] Ibidem, p. 139

[23] Vezi, pe larg, B. Kaminski, The Collpase of State Socialism. The Case of Poland, Princeton, Princeton University Press, 1991

[24] Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001), vol. I. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 261

[25] Ion Constantin, op. cit., p. 213

[26] Principiul dominoului…, pp. 165 – 167

[27] Ibidem, pp. 170 – 171

[28] Vezi Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 21 august 1989, publicată în „Clio 1989”,  nr. 1-2/2005, pp. 168 – 170

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.