Senatul, ca adunare deliberativă, a apărut încă din Antichitate, cunoscând importante evoluţii de-a lungul timpului. În Ţările Române au existat adunări de stări şi Sfatul Domnesc. Sistemul reprezentativ şi legislativ modern datează din epoca Unirii Principatelor1. Luând act de hotărârile Adunărilor (Divanurilor ad-hoc), Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) desfăşurată la Paris, a adoptat, în august 1858, o Convenţie prin care se stabilea statutul social, politic, administrativ al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Convenţia prevedea şi modul de alegere a membrilor Adunării Elective, pe baza unui cens foarte ridicat.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a elaborat o Constituţie, numită Statutul Dezvoltator al Convenţiunii din 7/19 august 1858 , care a fost aprobată prin referendum-ul din mai 1864 şi promulgată la 2/14 iulie. Prin acest document Parlamentul a devenit bicameral; se instituia Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderativă (Senatul). Statutul prevedea structura Corpului Ponderativ: mitropoliţii ţării, episcopii eparhiilor, primul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi dintre generalii în activitate, precum şi 64 de membri numiţi de domnitor – jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul şi experienţa lor, iar cealaltă jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale districtelor şi anume câte unul din fiecare judeţ2. Din această înşiruire se poate observa că erau avuţi în vedere capii bisericii, ai justiţiei şi ai armatei. Categoria senatorilor numiţi de domnitori provenea din rândul celor cu experienţă politică şi a reprezentanţilor judeţelor ţării. Cu alte cuvinte, o elită intelectuală şi politică, a cărei experienţă era pusă în slujba statului român.

Carol I şi instituţia Senatului
Statutul Dezvoltător a intrat în vigoare până în iunie 1866, când a fost adoptată prima Constituţie a României. Între timp Alexandru Ioan Cuza fusese detronat, în februarie 1866, iar pe tron fusese adus principele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. Noua Constituţie stabilea principiul monarhiei ereditare directă şi legitimă a principelui Carol I „din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor”. Se instituia principiul potrivit căruia „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă (art. 31)” de asemenea, se preciza „Puterea legislativă se exercita colectiv de către Domn şi Reprezentaţiunea Naţională. Reprezentaţiunea Naţională se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea Reprezentanţilor”.

Constituţia extindea numărul de senatori aleşi: câte doi de fiecare judeţ – unul din partea proprietarilor rurali, iar celălalt al oraşelor de reşedinţă, pe baza unui cens relativ ridicat (între 100 şi 300 de galbeni). De asemenea, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti alegeau din rândul profesorilor, câte un senator. Potrivit art. 75, erau dispensaţi de cens: preşedinţii sau vicepreşedinţii vreuneia din Adunările legislative; deputaţii care şi-au îndeplinit mandatul timp de trei sesiuni; generalii; coloneii cu o vechime de trei ani; cei care au fost miniştri sau agenţi diplomatici ai ţării; cei care au ocupat timp de un an funcţii de preşedinte de Curte, de procuror general, de consilier la Curtea de Casaţie; cei cu diplomă de doctor sau licenţiat în orice specialitate şi care timp de şase ani au exercitat profesiunea lor. Cu alte cuvinte, erau senatori personalităţi marcante din domeniile politic, militar, diplomatic, juridic şi ştiinţific.

Categoria senatorilor de drept cuprindea pe: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani, mitropoliţi şi episcopii eparhioţi3.
Constituţia a fost modificată substanţial în 1917, când s-a stabilit introducerea votului universal. Legea electorală din noiembrie 1918, prevedea că fiecare cetăţean de la vârsta de 40 de ani împliniţi, avea dreptul de a fi ales în Senat (pentru Adunarea Deputaţilor vârsta era de 21 ani). Alegerea se desfăşura pe circumscripţii, câte un senator la agregaţii fiecare 70.000 locuitori. În fiecare Universitate, profesorii şi agregaţii titulari alegeau din sânul lor câte un senator. Erau membri de drept ai Senatului: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi4. Prin decretul lege din aprilie 1920 s-a prevăzut ca un senator să fie ales de 100.000 de cetăţeni, iar numărul total al acestora (inclusiv de drept) să fie de 198 (numărul deputaţilor s-a fixat la 369)5.

Constituţia din 1923 şi Senatul României Mari

Constituţia din martie 1923, confirma modificările efectuate în 1917 şi adăuga altele noi. Articolul 67 prevedea că Senatul se compune din senatori aleşi şi senatori de drept, iar art. 68 preciza: „Toţi cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani împliniţi aleg, pe circumscripţii electorale care nu pot fi mai mari decât judeţul, prin vot obligator, egal, direct şi secret, un număr de senatori. Numărul senatorilor aleşi în fiecare circumscripţie, care nu poate fi mai mare decât un judeţ, se stabileşte de legea electorală, proporţional cu populaţia”. Pe lângă cei aleşi prin vot universal se stabilea şi câte un senator de fiecare judeţ, ales de consiliile judeţene şi membrii aleşi în comunele urbane şi rurale. De asemenea, alegeau şase senatori de către membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură. Dar li se adăuga câte un senator ales de profesorii fiecărei Universităţi.

Şi categoria senatorilor de drept a fost extinsă. Potrivit art. 72 erau membri de drept ai Senatului, în virtutea înaltei lor situaţii în stat şi în biserică: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi; mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi ai bisericii ortodoxe române şi greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, dacă aveau peste 200.000 de credincioşi; reprezentantul superior religios al musulmanilor; preşedintele Academiei Române. Mandatul lor înceta odată cu demnitatea care le atribuia acest drept6.

Se poate constata că numărul senatorilor de drept s-a extins, cuprinzând pe reprezentanţii tuturor cultelor religioase recunoscute de stat, care aveau 200.000 de credincioşi; excepţie făceau: musulmanii care, deşi nu întruneau aceasta cifră, erau totuşi reprezentaţi în Senat. De asemenea, pentru prima dată se atribuia calitatea de senator de drept preşedintelui Academiei Române, care reprezenta cel mai înalt for cultural-ştiinţific al ţării.

Senatorii de drept – elita politică şi intelectuală

Legea fundamentală din 1923 instituia calitatea de potenţial senator, în virtutea unor funcţii şi demnităţi ocupate de-a lungul timpului. Astfel, deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, cu o vechime de patru ani; foştii miniştri cu o vechime de cel puţin şase ani sau opt sesiuni ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi; foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au îndeplinit această funcţie timp de cinci ani; generalii în rezervă şi în retragere care au exercitat comanda unei armate în faţa inamicului ca titulari timp de cel puţin trei luni şi cei care au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major sau de inspectori generali în armată (comandant de armată) în timp de pace cel puţini patru ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor din Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au declarat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.

Aşadar, paleta senatorilor de drept s-a lărgit foarte mult, Senatul tinzând să devină un organism reprezentativ pentru elitele politice, militare, juridice. Legea electorală din martie 1926 a introdus în categoria senatorilor de drept şi pe preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, care a funcţionat în decembrie 1918 – aprilie 1920. S-a stabilit numărul fix de 113 senatori pentru colegiul universal şi 387 deputaţi.

Senatorii aleşi de colectivităţi

Pe lângă senatorii aleşi prin vot universal s-a introdus şi categoria senatorilor aleşi de anumite colectivităţi: de profesori universitari, câte un senator de fiecare Universitate (din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi), de colegiile Camerelor de Agricultură, de Muncă, de Industrie şi Comerţ, precum şi de Colegiile consiliilor judeţene, câte unul pentru fiecare astfel de structură organizatorică.

Pentru alegerile pe baza votului universal (la Senat s-a menţinut vârsta de 40 de ani), legea electorală prevedea că era declarat senator candidatul care a întrunit numărul cel mai mare de voturi într-o circumscripţie. Pentru Adunarea Deputaţilor, legea din martie 1926 a introdus prima electorală de 50%, care se acorda partidului (listei) care a întrunit cel puţin 40% din totalul voturilor7.

Regimul de autoritate monarhică şi noua structură a Senatului

Instaurarea regimului de autoritate monarhică, la 10 februarie 1938, a marcat lichidarea regimului democratic întemeiat pe partidele politice. A fost adoptată o nouă Constituţie la 27 februarie 1938, care a instituţionalizat noul regim. Această lege fundamentală prevedea la art. 63: „Senatul se compune din senatori numiţi de rege, din senatori de drept şi din senatori aleşi prin vot obligatoriu, secret şi exprimat prin scrutin uninominal de membrii corpurilor constituite în stat, în numărul şi condiţiile, pentru alegătorii eligibili, bărbaţi şi femei, ce se vor stabili prin legea electorală. Proporţia senatorilor numiţi în raport cu cei aleşi este de jumătate”.

Erau membri de drept ai Senatului, „în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi în biserică”: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, toţi principii familiei regale majori, patriarhul şi mitropoliţii ţării; episcopii eparhioţi ai bisericii ortodoxe şi greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul din fiecare confesiune dacă aveau peste 200.000 de credincioşi; senatori de drept recunoscuţi până la data de 27 februarie 1938. Se făcea precizare că mandatele senatorilor de drept menţionaţi încetau odată cu calitatea sau demiterea în virtutea căreia deţineau acest drept8.

Legea electorală din mai 1939 a dezvoltat prevederile constituţionale, precizând că senatorii numiţi de rege „trebuiau să întrunească condiţiile generale de obligativitate pentru acest corp. Numărul lor este de 88, adică egal cu al senatorilor aleşi.” Ca o noutate, dreptul de vot se extindea şi asupra femeilor, iar vârsta era coborâtă de la 40 la 30 de ani. Pe de altă parte, se instituia obligaţia ca alegătorii să fie ştiutori de carte.

De asemenea, se prevedea că alegătorii trebuiau să practice efectiv una din următoarele îndeletniciri: 1) agricultură şi muncă manuală; 2) comerţ şi industrie; 3) ocupaţii intelectuale.
Legea conţinea şi o anexă, în care era stabilit numărul de senatori aleşi pe îndeletniciri: agricultură şi muncă manuală – 44 (din care 30 pentru agricultură şi 14 pentru muncă); comerţ şi industrie – 22 (câte 11 din fiecare ramură); ocupaţii intelectuale – 22 (câte 2 pentru asociaţiile învăţătorilor, profesorilor universitari, profesorilor secundari, clerului, asociaţiile sau colegiile inginerilor, arhitecţilor, medicilor, veterinarilor, farmaciştilor, avocaţilor, scriitorilor şi arte frumoase)9.

Evident că, pentru a se realiza o asemenea structură era nevoie de stabilirea prealabilă a candidaţilor. În decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale care – potrivit decretului de înfiinţare – avea un singur element „de a fixa şi depune candidaturile pentru alegerile parlamentare, administrative şi profesionale”. De asemenea, se preciza: „Orice activitate politică decât aceea a Frontului Renaşterii Naţionale va fi socotită clandestină, iar autorii ei pedepsiţi cu degradare civică pe termen de 2 până la 5 ani”10.

Listele de candidaţi au fost propuse de conducerea FRN şi aprobate de regele Carol al II-lea. Alegerile s-au desfăşurat în zilele de 1 – 2 iunie, fiind cele dintâi din istoria României în care s-a depus o listă unică de candidaţi aparţinând FRN. După încheierea alegerilor, la 3 iunie 1939 s-a adoptat un decret – lege care stabilea obligaţia deputaţilor şi senatorilor de a depune următorul jurământ „Jur credinţă regelui [nu era indicat numele, dar era evident, se referea la Carol al II-lea]. Jur să păstrez Constituţiunea şi legile ţării, să menţin unitatea naţională şi să apăr integritatea teritoriului României”11. Liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi ai Partidului Naţional-Liberal declaraseră că nu recunosc Constituţia din 1938 şi nici legile adoptate pe baza ei. Prin formula de jurământ stabilită regele a urmărit să-i determine pe aceşti fruntaşi politici, care erau senatori de drept, să-i depună jurământul de credinţă şi să recunoască regimul instaurat la 10 februarie 1938. Dar aceştia au refuzat, preferând să nu beneficieze de calitatea de senator de drept.
Parlamentul ales în iunie 1939 a fost dizolvat la 5 septembrie 1940, când regele Carol al II-lea a încredinţat puterea generalului Antonescu.

1990 – reînvierea parlamentarismului şi a instituţiei Senatului

Viaţa parlamentară avea să se reia în decembrie 1946, dar cu o singură cameră Adunarea Deputaţilor. Abia în 1990 Senatul avea să reapară în viaţa publică a României. Constituţia din 1991 nu făcea deosebire între Camera Deputaţilor şi Senat în privinţa alegerilor şi nici a prerogativelor fiecărui corp legislativ. Articolele din legea fundamentală menţionau Camera Deputaţilor şi Senatul împreună: Art. 59: „Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese”, art. 61: „Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat … Mandatul camerelor”, art. 62: „Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează”, art. 63 „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc …”12 etc.

Acest fapt a generat sentimentul că cele două Camere desfăşoară aceeaşi activitate, adică se dublează una pe cealaltă. Modificările ulterioare aduse Constituţiei au prevăzut o anumită delimitare a atribuţiilor fără însă a fi deplin convingătoare. Pe acest fond, s-a putut dezvolta un curent politic în favoarea parlamentului unicameral, promotorii lui susţinând că deputaţii şi senatorii consumă importante resurse bugetare, folosesc această calitate pentru a-şi înlesni propriile afaceri financiare, cel mai adesea ilicite etc. Dincolo de asemenea acuze (unele îndreptăţite) se află atacul la adresa Parlamentului , ca instituţie fundamentală, democratică a statului român.

2009 – un referendum pentru desfiinţarea unei instituţii fundamentale: Senatul

S-a ajuns la organizarea unui referendum, prin care s-a cerut acordul cetăţenilor pentru desfiinţarea unei Camere şi pentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.
Desfăşurat în noiembrie 2009, refendumul nu a avut la bază o argumentaţie solidă, de ordin istoric şi naţional, o confruntare de idei în urma căreia alegătorii să-şi exprime opţiunea în cunoştinţă de cauză. Nota dominantă a fost necesitatea de a se face economii bugetare şi chiar de a se diminua corupţia (parlamentarii fiind prezentaţi ca nişte indivizi corupţi, afacerişti veroşi de care societatea trebuie să se descotorosească). În propaganda electorală, făcându-se abstracţie de istoria românilor, s-a afirmat că Parlamentul bicameral este specific statelor federale şi multinaţionale. O campanie mediatică negativă extrem de intensă, o lipsă de cunoaştere a tradiţiilor naţionale a făcut ca referendumul să reuşească (prezenţa a fost de 50,4%).

Dincolo de această manipulare mediatică, se impune precizat faptul că, în 2010, România ca stat membru al Uniunii Europene, va trebui să aibă parlament bicameral, cu alte cuvinte abia se va desfiinţa o cameră şi o alta va trebui reînfiinţată. În această perspectivă este necesar să se procedeze cu înţelepciune, fără patimă şi încrâncenare politică pentru adoptarea celei mai bune soluţii.

Consider că trebuie să se ţină seama de experienţa istorică validată de activitatea concretă. Parcurgerea Dezbaterilor Senatului conduce la concluzia că majoritatea covârşitoare a senatorilor de drept au oferit acestei instituţii nu numai prestigiul propriei personalităţi, ci şi abordări profesioniste şi de înaltă ţinută intelectuală, au venit cu propuneri concrete, valoroase din punct de vedere practic, la multiplele probleme cu care s-a confruntat România timp de şapte decenii şi jumătate, de la 1864 la 1940. Instituţiile reprezentative – precum Biserica, Justiţia, Armata, Academia Română, Universităţile – au putut să-şi exprime direct, în cel mai înalt for politic al ţării puncte de vedere şi să vină cu soluţii adecvate.

Au fost … senatori de drept

Pe de altă parte, oamenii politici cu experienţă (foşti prim-miniştri, preşedinţi ai Parlamentului, miniştri etc.) şi-au putut valorifica în continuare potenţialul, făcându-şi cunoscute punctele de vedere în Senatul României, contribuind la adoptarea celor mai judicioase şi argumentate legi. Menţionăm, cu titlu de exemplu, câteva personalităţi care au făcut parte din acest corp legislativ: lideri politici – Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari, Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Brătianu; generali – Ştefan Golescu, Cristian Tell, Ion Emanoil Florescu, Alexandru Averescu, Constantin Prezan, prelaţi – patriarhul Miron Cristea, episcopul Iuliu Hossu, rabinul şef Iacob Niemirower; cărturari de mare prestigiu – P.S. Aurelian, N. Gane, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Dimitrie Gusti, C. Rădulescu-Motru, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Emil Racoviţă, P.P. Negulescu, Daniel Danielopolu, Mihail Manoilescu.

Rolul Senatului în 2010

Există o experienţă istorică, reflectată în progresele pe care le-a făcut România de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza la cea a lui Carol al II-lea, de care se cuvine ca actuala conducere politică a ţării să ţină seama. Senatul ar trebui să redevină un organism reprezentativ al elitelor politice şi culturale româneşti. Astfel, foştii şefi de stat vor avea acces la o înaltă tribună publică, îndeplinind o îndatorire civică (în prezent ei sunt doar beneficiarii unei substanţiale indemnizaţii); de asemenea, rectorii universităţilor vor putea contribui efectiv la dezvoltarea învăţământului, evitându-se situaţiile în care acest domeniu este condus şi „reformat” de persoane care nu au lucrat niciodată în acest domeniu; preşedinţii Academiei Române şi ai Academiei Oamenilor de Ştiinţă se pot implica, oficial în direcţionarea cercetării ştiinţifice şi promovarea culturii naţionale; conducătorii de euro-regiuni îşi vor face auzit glasul în cel mai important for politic al ţării, asigurând o coordonare a planurilor de dezvoltare la nivel statal etc.
Adevărata reformare a statului (de fapt a instituţiilor statului) trebuie să conducă la sporirea calitativă a factorilor de decizie, la creşterea responsabilităţii lor, bazată pe profesionalism, competenţă şi autentic patriotism.

NOTE
1.Vezi pe larg, Istoria Senatului României, Bucureşti, Editura Regiei Monitorul Oficial, 2004; Ioan Scurtu şi Ion Bulei, Democraţia la români. 1866 – 1938, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, (capitolele Legislaţia electorală şi Viaţa parlamentară din România).
2. „Monitorul. Jurnalul oficial al Principatelor Unite Române” nr. 146 din 3/15 iulie 1864.
3. „Monitorul. Jurnalul oficial al României”, nr. 142 din 1/13 iunie 1866.
4. „Monitorul Oficial”, nr. 1919 din 16 noiembrie 1918.
5. Ibidem, nr. 3 din 3 aprilie 1920.
6. Ibidem, nr. 282 din 29 martie 1923.
7. Ibidem, nr. 71 din 27 martie 1926.
8. Ibidem, nr. 48 din 27 februarie 1938.
9. Ibidem, nr. 106 bis din 9 mai 1939.
10. Ibidem, nr. 293 din 16 decembrie 1938.
11. Ibidem, nr. 127 din 5 iunie 1939.
12. Ibidem, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.