Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secol de la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17 milioane de oameni?

Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte unele state, între care şi România, Primul Război Mondial a însemnat un fnal fericit, ca să mă exprim aşa, în sensul că, prin prăbuşirea celor două mari imperii – rus şi austro-ungar – s-au putut realiza unitatea naţională şi statul naţional unitar român – prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă. De altfel, prin Tratatul de la Versailles s-a retrasat harta Europei, au apărut mai multe state naţionale, fapt care a permis popoarelor respective – mă gândesc la fnlandezi, polonezi, cehi, slovaci, unguri, austrieci, croaţi, sloveni, muntenegreni şi, evident, români – de a trăi în state proprii, care erau un ideal până la acest război. Aşa încât, Primul Război Mondial are părţile lui negative, părţile lui pozitive şi, ca orice eveniment, trebuie judecat în ansamblu, cu particularităţile lui, cu specifcul lui.

România a intrat în război după doi ani de neutralitate şi a plătit un tribut incomparabil mai mare decât alte naţiuni, dacă ne raportăm la numărul populaţiei. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, lecţia pe care noi, românii, n-am învăţat-o din această confagraţie mondială?

Da, jertfa românilor a fost foarte mare. Asta şi din cauză că, pe de o parte, războiul s-a desfăşurat pe teritoriul naţional – în 1916 au fost angrenate Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei, iar în 1917, Moldova – şi, pe de altă parte, pentru că Armata română nu a fost pregătită, mai ales nu a fost dotată corespunzător. În cei doi ani de neutralitate ar f trebuit să se procure armamentul necesar, însă, din păcate, guvernanţii, pentru a nu trezi suspiciuni într-o tabără sau alta, au preferat să nu acorde atenţia cuvenită înarmării. O a treia cauză ţine de concepţia românească, potrivit căreia jertfa este supremă. În romanele lui Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, apărute după război, se întâlneşte această replică: nemţii au arme, au puşti, au tunuri, dar noi avem baioneta! Şi pieptul de aramă! Adică, ideea sacrifciului! Dacă ne raportăm la concepţia americanilor sau a evreilor, care au în prim-plan viaţa militarilor lor şi chiar sacrifciul tehnicii pentru a salva militarul, sigur că acest fapt arată că la noi a fost – şi poate că mai este – o concepţie păguboasă. Vedeţi, în legătură cu participarea Armatei române în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan se evocă întotdeauna numărul de morţi. Sigur, este fresc. Dar, normal ar fi să se spună şi care a fost contribuţia reală a armatei în teatrele respective.

Apoi, se ştie, românii se înflăcărează repede şi uită uşor. Dumneavoastră, care vă ocupaţi de cultul eroilor, cunoaşteţi că imediat după război s-au înfinţat tot felul de asociaţii, de publicaţii, s-a dat o legislaţie de sprijinire a eroilor, a invalizilor, a văduvelor şi a orfanilor de război, dar cu timpul lucrurile s-au uitat, ceea ce a dus la nemulţumiri. În aprilie 1930, în Bucureşti, a avut loc o manifestaţie a invalizilor şi văduvelor de război la sala “Dacia”. De aici, manifestanţii au decis să meargă spre Palatul Regal, dar, au fost opriţi în dreptul Cercului Militar şi împrăştiaţi cu furtunurile cu apă. Ziarul “Adevărul” descrie această secvenţă şi spune că, în urma intervenţiei forţelor de ordine, caldarâmul era plin de cârje, de proteze şi alte asemenea elemente auxiliare folosite de invalizii de război. Acestea erau “armele” cu care foştii luptători voiau să-l impresioneze pe Rege! Asta arată că preocuparea pentru eroi era şi atunci, ca şi acum, destul de palidă.

Am fost de mai multe ori în Rusia, în calitate de director general al Arhivelor Naţionale, şi una din problemele pe care le-am discutat a fost aceea a identifcării locurilor unde au murit ostaşii români, inclusiv prizonierii de război, şi a amenajării unor cimitire. Trebuie să vă spun că ruşii s-au arătat foarte cooperanţi şi chiar ne-au dat exemplu pe nemţi, pe italieni, pe unguri, care s-au ocupat îndeaproape de crearea de cimitire şi locuri de cinstire a militarilor lor. Bunăoară, la Stalingrad există monumente sugestive ale nemţilor, ale ungurilor, ale italienilor, dar nu există – cel puţin până în prezent – un monument semnifcativ pentru atâţia morţi români. Practic, acolo, la Stalingrad, s-a distrus cea mai mare parte a Armatei Române, fapt care l-a determinat pe Antonescu să spună că Germania a pierdut războiul, să avem grijă să nu-l pierdem şi noi pe-al nostru. A fost declarat doliu naţional, s-au ţinut slujbe în biserici pentru cei căzuţi. A fost o dramă naţională de mari proporţii. Şi iată că, deşi autorităţile ruse sunt deschise la ideea cinstirii eroilor români, autorităţile române n-au făcut aproape nimic până acum sau fac extrem de puţin şi în prezent.

Cum apreciaţi anii care au urmat războiului? Credeţi că este o perioadă la care generaţiile de astăzi ar trebui să se raporteze mai des – şi politic, şi cultural, şi economic, şi moral?

În genere, există o tendinţă de supralicitare pentru moment – am spus că românii se înfierbântă repede şi sunt foarte generoşi în laude -, după care uită şi devin extrem de critici. De exemplu, în 1928, câţiva intelectuali au publicat un document intitulat “Manifestul Crinul Alb”, în care susţineau că toţi cei care au peste 50 de ani sunt nişte epave care trebuie înlăturate rapid de pe scena publică pentru a se face loc tineretului. Dar, dacă stăm să ne gândim, peste vârsta de 50 de ani erau înşişi făuritorii Marii Uniri, cei atât de lăudaţi în 1918-1919. De aici, dispute puternice. Mircea Eliade spunea,în 1927, că după realizarea Unirii, românii nu mai au de luptat pentru un anume ideal şi că ei pot să se manifeste în orice domeniu de creaţie culturală şi ştiinţifică. El însuşi a dat un exemplu, ocupându-se de istoria religiilor, de filosofia indiană ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, Marea Unire din 1918 a descătuşat energiile spirituale ale românilor şi, după Primul Război Mondial – ca şi în perioada de după Războiul de Independenţă – avem de-a face cu o înflorire culturală – marii clasici ai literaturii, atunci, au fost Eminescu, Creangă, Caragiale – acum, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu, Goga ş.a. Şi din punct de vedere economic este perioada în care, practic, s-au pus bazele unei adevărate industrii naţionale. Asta ca urmare a politicii liberale bazată pe doctrina “Prin noi înşine!”, care nu însemna excluderea capitalului şi a capitaliştilor străini, ci însemna, cum zicea Vintilă Brătianu, că aceştia trebuie să ştie că sunt la noi, acasă, şi că trebuie să respecte legile româneşti. Or, acum, procesul este exact invers, adică o neglijare totală a capitalului românesc, a românilor, şi totul trebuie să fie cedat străinilor. Şi istoria începe să demonstreze chiar în aceste zile ce a însemnat acea aşa-zisă privatizare prin vinderea bogăţiilor naturale către străini. Iată, petrolul. Noi, care eram ţara producătoare de petrol foarte importantă în Europa, am devenit preocupaţi să găsim prin alte metode descoperirea de gaze de şist cu participare americană şi rusă – străină, în general -, când în mod normal ar trebui să se pună problema revenirii petrolului românesc la Statul român, la România. Zilele acestea se discută despre energie, despre acea companie italiană, ENEL, care, practic, şi-a bătut joc de poporul român, a preluat baza materială, dar n-a făcut investiţiile la care s-a angajat. În schimb, a pus preţuri foarte mari, în complicitate cu unii români, care aveau obligaţia să supravegheze modul în care se aplică contractele şi se stabilesc preţurile. Ca să nu mai vorbesc de contractul cu compania Bechtel – care, culmea, şi acum este secret (!), deşi banii, de ordinul miliardelor!, au fost plătiţi de cetăţenii români, adică din bugetul Statului. Aşa încât, încă o dată spun, în perioada interbelică a existat o politică prin care s-au creat mari întreprinderi de talie europeană, cum ar fi Malaxa. Locomotivele Malaxa erau între cele mai performante din Europa, erau cumpărate inclusiv de elveţieni. Sau IAR Braşov, fabrica de avioane cu performanţe absolut excepţionale. De regulă, avioanele produse acolo, de concepţie românească, cu muncitori români, cu ingineri români, atingeau standarde internaţionale, se clasau pe locul 3-4 în lume. Or, acum, noi trăim numai şi numai din import. A existat o preocupare de a reînvia industria naţională aeronautică, dar ea a fost lichidată, pentru că, vezi bine, noi trebuia să cumpărăm de la alţii. Întotdeauna, alţii sunt mai performanţi!?

Am fost zilele acestea la Braşov, am venit bară la bară, aşa cum se circulă de ani buni pe DN1. Românii nu pot să facă autostrăzi în propria lor ţară!? Trebuie neapărat să fie concesionate unor firme străine, care, se dovedeşte de atâta vreme, nu sunt animate de dorinţa de a face autostrăzi în România, ci de a obţine tot felul de câştiguri, adesea pe căi ilicite, prin mituirea unor români. Spre deosebire de perioada interbelică, atunci când capacităţile, energiile, forţele intelectuale româneşti erau valorificate, acum, din contră, se caută ca acestea să fie cât mai mult descurajate şi, dacă se poate, chiar distruse!

Domnule profesor, ce rol mai joacă astăzi istoria în educarea tinerelor generaţii? Mai este istoria acel “magister vitae” de care vorbeau înaintaşii? Cum priviţi încercările unora de denigrare a trecutului românilor, de aşa-zisă demitizare a istoriei?

– După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă – ei se laudă între ei, se socotesc mari învăţaţi, mari savanţi – care, după opinia mea, sunt mituiţi ca să aibă o asemenea atitudine, să susţină, spre exemplu, că istoria românilor este o succesiune de mituri, că ea nu are nimic pozitiv şi demn de valorificat, că istoricii, chiar dacă este vorba de Xenopol, de Iorga, de Giurescu, de Oţetea, au mitizat istoria, au creat personalităţi şi episoade pozitive, când, în realitate, românii au fost un popor în bătaia vântului, la periferia istoriei ş.a.m.d. Acest curent a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi în privinţa manualelor şcolare, astfel încât s-a ajuns, în prezent, ca istoria să aibă doar o oră pe săptămână în liceu. De câţiva ani, istoria românilor este desfiinţată ca obiect de studiu în liceu. Lumea reproşează tineretului că nu cunoaşte istoria, dar dacă aceşti tineri din şcoală nu sunt învăţaţi, evident că nu se poate pretinde să cunoască trecutul acestui neam.

Punctul meu de vedere este că aceşti intelectuali sunt plătiţi! Pentru că altfel nu se poate explica faptul că o carte de duzină, care nu se bazează pe niciun fel de documente, cum este cartea lui Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească – a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion Aurel Pop – Istoria, adevărurile şi miturile -care este o replică substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini, chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare, deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de Boia în cartea lui.

Dar, încă o dată spun, acei câţiva intelectuali care se declară exponenţi ai societăţii civile caută, prin mass-media, să-şi impună punctul de vedere, iar românii, care sunt puţin doritori să se documenteze, iau de bune spusele lor.

Alături de Lucian Boia se află Neagu Djuvara care, deşi nu este istoric, se prezintă ca istoric, permiţându-şi tot felul de elucubraţii, care mai de care mai fantasmagorice, pe care Editura Humanitas – fosta Editură Politică – le promovează cu dezinvoltură. Pentru cine nu ştie, Editura Politică era la vremea respectivă cea mai bine dotată din punct de vedere tehnic, avea rezerve valutare – pentru că tipărea operele lui Ceauşescu în limbi de circulaţie internaţională. Ea a fost dăruită de ministrul Culturii, Pleşu, amicului său Liiceanu. Fără niciun ban!? S-a şi publicat textul prin care se încredinţează editura domnului Liiceanu. Cei doi fiind, nu-i aşa, dizidenţi, cum se susţine în Jurnalul de la Păltiniş… Dar, despre asta poate vom mai avea prilejul să discutăm.

Recent, am fost la o emisiune în legătură cu o carte despre Veturia Goga, supranumită “privighetoarea lui Hitler”. Nişte aberaţii!!! Or, această carte a fost prezentată şi la televiziune, şi la radio, şi în numeroase ziare ca fiind o mare descoperire: iată, soţia primului ministru Octavian Goga, poetul naţional, era spioană, când cu Hitler, când cu sovieticii, când cu Carol al II-lea, când cu Gheorghiu-Dej. Ce mai, o depravată!, o persoană de cea mai joasă speţă… Minciuni ordinare, promovate de societatea civilă!…

În 2018 se va împlini un secol de la Marea Unire. Asociaţia Naţională Cultul Eroilor “Regina Maria”, împreună cu alte organizaţii, a luat iniţiativa de a se ridica un monument la Alba Iulia dedicat acestui eveniment unic în istoria noastră. Ce părere aveţi despre această acţiune?

– Ideea în sine este foarte corectă. Sigur că este bine să fie la Alba Iulia, să fie la Bucureşti un monument al Marii Uniri. Dar, nu ştiu dacă asociaţiile respective vor avea resursele financiare necesare. Eu am fost zilele trecute în judeţele Harghita şi Covasna, care sunt pline de statui, de busturi, de însemne ale prezenţei maghiarilor. În Covasna s-a ridicat bustul unui maghiar care a murit în 2002, deci foarte recent. Toţi sunt eroi! În timp ce prezenţa românească este foarte palidă, iar mormintele eroilor români sunt lăsate în paragină sau chiar distruse. Pe hârtie se pot face planuri. Dar sunt convins că ele vor fi boicotate. Să nu uităm că în fruntea Ministerului Culturii, de o bună bucată de vreme, sunt promovaţi etnici maghiari – care nu iubesc România, să fie clar! -care îşi promovează propriile lor monumente şi valori culturale. De exemplu, la Oradea, unde am fost recent, a dispărut Muzeul Ţării Crişurilor, un muzeu excepţional. A fost lichidat. Clădirea a fost cedată Bisericii Romano-Catolice. Piesele şi obiectele care atestă prezenţa românească în această zonă, care arată cultura şi civilizaţia românească, stau în lăzi de vreo 10-12 ani. Nu sunt bani! Dar s-au găsit bani pentru refacerea Cetăţii Oradea – Biharea -socotită cetate ungurească. După cum vedeţi, multe castele, palate ungureşti au fost renovate şi redate circuitului turistic. Cele româneşti, nu prea. De aceea, spun că nu sunt optimist în legătură cu planul de care vorbiţi. Eu aş fi bucuros dacă aţi reuşi să ridicaţi un asemenea monument, care să fie un monument-simbol, nu unul meschin, care, ştiu eu, să fie şi el “unul printre altele…”. Să fie «cel mai!…”. Am fost la Arad şi am constatat că acel “Parc al Reconcilierii”, în ce priveşte partea maghiară, cu statuia Ungariei Mari, este mereu îngrijit, cu coroane de flori, vin turişti – cât am stat eu acolo, vreo jumătate de oră, au venit trei maşini cu turişti din Ungaria, cu ghizi care explicau cu pasiune ce reprezintă acel monument -în timp ce partea românească este mai curând un kitsch decât ceva reprezentativ. Este un Arc de Triumf, dar primele persoane care trec pe sub acest arc de triumf sunt unguri, cu pană de cocoş la pălărie!? Deci, nici măcar monumentul românesc nu-i exprimă pe români. Este acolo un fel de basorelief cu Bălcescu, Kossuth şi Avram Iancu, dar acesta nu este un simbol semnifcativ pentru români, un simbol patriotic şi naţional.

De aceea, Monumentul Marii Uniri trebuie să fie un monument absolut reprezentativ, şi prin dimensiune, şi prin simbolurile pe care le lansează. Asta presupune organizarea unui concurs la care să participe artişti valoroşi. Pot să fie şi din străinătate. Pentru că multe din monumentele noastre de for public, inclusiv opere comemorative de război, au fost realizate de străini. E bine să fie un concurs internaţional, pentru că viziunea internaţională este, de multe ori, foarte importantă şi mai puţin combătută de aşa-zişii civişti, care, sunt convins, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a bloca realizarea acestui monument.

Care sunt, după părerea dumneavoastră, personalităţile din istoria românilor care nu sunt cunoscute sau nu sunt apreciate la adevărata lor dimensiune?

– Acum, dacă luăm manualele şcolare, vom vedea că România aproape că nu mai are personalităţi. Aşa încât, nu-i vorba de una-două-trei personalităţi, e vorba despre valorile naţionale în ansamblul lor. De aceea, eu mă feresc să spun că, ştiu eu, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza nu sunt suficient reprezentaţi. Sigur, din motive politice, se face propagandă în legătură cu personalitatea lui Carol I. E corect până la un punct, totuşi, nici aici nu trebuie să se sară peste cal. Pentru că în timpul lui Carol I s-au petrecut şi evenimente dramatice – ca de exemplu, răscoala din 1907, cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului XX -, dar, sigur, astea sunt ocultate. De pildă, răscoala este pusă pe seama agenţilor austrieci, care ar fi incitat pe ţărani. Or, există cartea lui Rosetti, din 1907, intitulată “Pentru ce s-au răsculat ţăranii”, unde sunt prezentate date statistice, cu situaţia concretă a ţăranilor, aşa că a pune pe seama unor “agenturi străine” o asemenea mişcare este cu totul deplasat.

Acum se tot elogiază personalitatea regelui Mihai. Sigur, este bine, are şi o anumită vârstă, dar se trece cu totul sub tăcere un alt rege – Carol al II-lea -, în timpul căruia România a cunoscut cele mai importante progrese. Vedeţi? Ce e pozitiv în istoria românilor este şters cu buretele! Am fost la Călăraşi, unde există un parc şi un rond al Regalităţii, cu busturile regilor României. Este Carol I, este Ferdinand I, este Regina Maria, este Mihai I, dar Carol al II-lea lipseşte!? Ca şi cum el n-ar fi făcut parte din istorie! Sigur, Carol al II-lea a avut păcatele lui – care n-au fost puţine – dar, în timpul lui, România a cunoscut o dezvoltare puternică – şi economic, şi cultural. 1938 a fost anul de vârf al dezvoltării economice a României. Măcar de s-ar putea realiza astăzi performanţele economice din timpul lui Carol al II-lea. Aşa că încercarea aceasta de elogiere a Regalităţii are un caracter extrem de subiectiv. Ca să elimini pe unul dintre membrii de bază ai Familiei Regale mi se pare cu totul deplasat.

Nici în cazul lui Ion Antonescu nu se judecă “sine ira et studio”. Ion Antonescu a fost un mare patriot. Dacă ar f fost învingător – aşa cum a spus el la proces -ar fi avut statui în fiecare oraş al României. Dar a fost învins şi a sfârşit în faţa plutonului de execuţie. Întotdeauna învingătorii au dreptate! Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ştergem cu buretele faptul că a fost mâna dreaptă a generalului Prezan în Primul Război Mondial, a fost şeful Biroului Operaţii, a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” de Regele Ferdinand, a fost ataşat militar la Londra şi Paris, a fost şeful Şcolii Superioare de Război, a publicat câteva cărţi de tactică şi instrucţie militară foarte utile la vremea respectivă. Ion Antonescu nu trebuie judecat numai prin faptul că a fost înfrânt în război. Sigur că chestiunea aceasta cu atitudinea faţă de evrei este o chestiune care nu poate să fie acceptată, chiar dacă el a căutat să găsească o justifcare. Era, însă, perioada în care Hitler promova lichidarea evreilor. Trebuie evidenţiat faptul că în 1941 au avut loc deportări ale evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, dar în 1942, în octombrie, când conducerea germană a hotărât organizarea, lângă Berlin, a unei consfătuiri cu directorii generali ai Căilor Ferate din statele aflate în raza de influenţă a Germaniei, unde a fost convocat şi directorul general al Căilor Ferate Române, acesta l-a informat pe Antonescu. Antonescu i-a interzis să participe şi, mai mult decât atât, în semn de replică, a decis ca deportările să înceteze – suntem în octombrie 1942 -şi evreii să fie aduşi în ţară. La conferinţa respectivă s-a stabilit un program foarte detaliat, care se referea şi la România, privind lichidarea prezenţei evreilor în statele aflate sub influenţa germană şi trimiterea lor spre exterminare. În cazul României, de exemplu, se prevedea câţi evrei sunt în cutare oraş, cum să fe preluaţi cu trenurile. Adică era un plan de lichidare totală a evreilor, aşa cum s-a produs, de altfel, în Ungaria. Ei, Antonescu s-a opus trimiterii evreilor în lagăre şi exterminării lor, adoptând ideea emigrării. Şi a facilitat emigrarea, permiţând plecarea lor cu câteva nave româneşti. Oricum, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa. Ceea ce arată că nu trebuie judecat unilateral, doar ceea ce s-a întâmplat în ‘41-’42 şi, desigur, atitudinea antievreiască cu excluderea lor din învăţământ, avocatură, justiţie ş.a.m.d., ceea ce n-a fost corect din punct de vedere al atitudinii faţă de cetăţenii acestei ţări. Dar, pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi această realitate. Nu trebuie judecat într-o manieră simplistă şi numai un segment din activitatea sa.

O ultimă întrebare, domnule profesor: aveţi vreun personaj din trecutul mare pe care l-aţi îndrăgit în mod special, care vă este aproape de suflet?

– Eu nu am pe cineva anume. Eu m-am străduit să fiu corect, obiectiv. Am scris despre cei patru regi, am pentru fiecare în parte câte un volum – şi eu spun că sunt corecte! -, am publicat micromonografii despre I. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, am publicat o carte intitulată Portrete politice, în care am evocat mai multe personalităţi din istoria românilor, aşa încât eu am o apreciere despre toate personalităţile care au avut un rol în istoria românilor. Sigur, am o preferinţă cu totul specială pentru Nicolae Iorga, dar cred că nu este o preferinţă subiectivă, pentru că, realmente, Iorga a fost unul din marii istorici ai lumii, a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor, fiind recunoscut şi pe plan internaţional. Şi este una dintre marile podoabe ale neamului românesc!

Vă mulţumesc, domnule profesor!

                                                  

 

 

Interviu realizat de colonel (r) Dumitru ROMAN

Share
 

2 Responses to Interviu acordat revistei România Eroică

  1. EneMarin spune:

    Un profesor cu suflet de roman in fata caruia trebuie sa ne inchinam.Un om cu o coloana vertebrala dreapta inzestrat cu inteligenta nativa ,gandire rationala si mult simt patriotic.

  2. Excelent interviu! L-am recitit cu mare bucurie. Da,avem istorici veritabili de mare valoare, Ioan Scurtu şi Ioan-Aurel Pop fiind exact astfel de specialişti de elită. Am mai afirmat: HUMANITAS este editura cea mai antiromânească din ţară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.