În zilele de 18 – 25 iunie 1962, Nichita Sergheevici Hruşciov a efectuat o vizită oficială în România, în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat a Uniunii Sovietice. Climatul în care s-a desfăşurat această vizită nu a fost tocmai favorabil. După retragerea trupelor sovietice din România în iunie 1958, conducerea de la Bucureşti a început o acţiune sistematică vizând derusificarea şi destalinizarea instituţiilor publice şi a vieţii politice din ţară. Din 1960 – 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al CC al PMR, şi Ion Gheorghe Maurer, preşedinte al Consiliului de Miniştri (din martie 1961), au demarat acţiuni vizând ieşirea României de sub tutela sovietică şi promovarea unei politici externe independente.

 Au avut loc negocieri între reprezentanţii guvernului român (Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Bârlădeanu ş.a.) şi firmele occidentale ale căror bunuri fuseseră naţionalizate în 1948 – 1950, statul român acordând despăgubirile cuvenite. Pe această bază, România a început să achiziţioneze maşini şi utilaje moderne, cu care şi-a dotat industria, să contracteze împrumuturi externe, să realizeze unele întreprinderi mixte, să obţină licenţe de export din statele capitaliste dezvoltate (SUA, Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Italia etc).
La începutul anului 1960, N.S. Hruşciov a lansat ideea că în întrecerea paşnică dintre capitalism şi socialism, socialismul trebuia să învingă. URSS urma să depăşească SUA din punct de vedere economic, până în anul 1980. În acest scop se impunea o accelerare a ritmului de dezvoltare economică a statelor socialiste, printr-o „diviziune internaţională socialistă a muncii”. În februarie 1960 s-a desfăşurat la Moscova Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste din Europa.
Cu acel prilej, s-a ridicat problema specializării pe domenii economice: unele state să se axeze pe producţia de bunuri industriale, altele pe creşterea producţiei agricole. În acest spirit, România şi Bulgaria urmau să furnizeze celorlalte ţări din CAER produse agricole şi furaje. Delegaţia română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a acceptat această teză, invocând faptul că ea nu fusese înscrisă pe ordinea de zi. În comunicatul final al Consfătuirii, problema diviziunii internaţionale a muncii şi producţiei nu a figurat, dar ea a fost pusă oficial, astfel că avea să fie mereu evocată în anii următori. Pentru prima dată de la înfiinţarea CAER, în 1949, România adoptase un punct de vedere diferit faţă de celelalte state socialiste.
Anul 1960 a marcat începutul polemicii publice între PCUS şi PC Chinez, care exprima, în fond, lupta pentru supremaţie în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost implicat, fără voia sa, în această acţiune. În zilele de 20 – 25 iunie s-a desfăşurat cel de-al III-lea Congres al PMR, la care au participat delegaţi a peste 60 de partide comuniste şi muncitoreşti. Profitând de prezenţa sa la Bucureşti, N.S. Hruşciov a propus organizarea unei reuniuni a acestor partide, care să se desfăşoare în ziua de 24 iunie, iar liderul român a acceptat.
Mai mult decât atât, N.S. Hruşciov l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să prezideze această reuniune, în calitate de gazdă. În februarie 1963, primul secretar al CC al PMR avea să precizeze: „Eu am rugat să se prezideze acea şedinţă cu rândul, dar [Hruşciov] n-a vrut. Parcă a făcut-o dinadins, să mă facă de râsul lumii”. Reuniunea s-a transformat într-o „răfuială” a PCUS, şi a lui N.S. Hruşciov personal, cu Partidul Comunist Chinez, în frunte cu Mao-Zedung. Liderul sovietic a difuzat un material de 76 de pagini, în care-i critica în termeni aspri pe chinezi şi mai ales pe Mao-Zedung.
Conform obiceiului, delegaţii partidelor comuniste din Polonia, Bulgaria, Ungaria, R.D. Germană ş.a. au susţinut punctele de vedere expuse în materialul prezentat de sovietici. Pe de altă parte, Peng Zhen, reprezentantul PC Chinez, a ripostat, respingând acuzaţiile aduse. N.S. Hruşciov i-a spus lui Peng Zhen că este „dogmatic”, iar acesta l-a caracterizat pe liderul sovietic ca fiind „oportunist”. A fost prima dispută publică între cele două partide şi acest fapt s-a consumat în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să aprecieze, în februarie 1964: „Este neplăcut pentru că în Bucureşti s-a întâmplat prima lovitură dată unităţii [mişcării comuniste]. Istoriceşte, aceasta este prima lovitură”.
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a aflat „la mijloc”, prezidând o reuniune care, în loc să aprecieze modul în care s-a desfăşurat Congresul PMR, a devenit teren de confruntare între chinezi şi sovietici. El avea să afirme că a trebuit să conducă o reuniune de „scandalagii”, drept care nu şi-a exprimat un punct de vedere faţă de poziţiile exprimate de cele două tabere. Faptul că liderul român nu s-a aflat de partea lui N.S. Hruşciov nu a scăpat atenţiei participanţilor. Reflectând asupra acestui moment, Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că nu şi-a dat seama cu ce „tertipuri” umbla N.S. Hruşciov, dar de atunci a devenit mai atent şi mai prevăzător.
În vara anului 1960, N.S. Hruşciov a declanşat o amplă acţiune de propagandă în favoarea păcii, pentru dezarmare şi asigurarea muncii paşnice pentru toate popoarele lumii. Propunerile liderului sovietic au fost susţinute de statele participante la Tratatul de la Varşovia, care se pronunţau pentru întrecerea paşnică între capitalism şi socialism. În septembrie 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat, la propunerea lui N.S. Hruşciov, împreună cu ceilalţi conducători ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, la cea de-a XV-a sesiune a ONU. Călătoria cu vasul „Baltica” a fost extrem de mediatizată, deoarece semnifica, în concepţia liderului de la Kremlin, deplina unitate a lagărului socialist în jurul Uniunii Sovietice.
El urma să facă de la tribuna ONU o propunere istorică, şi anume dezarmarea generală şi totală, care să ducă la înlăturarea războiului din societatea omenească. Această propunere nu a găsit ecoul aşteptat, fapt ce l-a iritat pe N.S. Hruşciov, care a recurs la gesturi şocante, ca de exemplu, exprimarea protestului faţă de modul de desfăşurare a lucrărilor Adunării generale prin lovirea pupitrului cu propriul său pantof.
Dincolo de propaganda oficială, s-a dovedit că forma nu a putut salva fondul. Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să rămână la sediul misiunii României la ONU, neacceptând să fie „instruit” seară de seară de N.S. Hruşciov, asupra programului din ziua următoare şi a conţinutului luărilor de cuvânt ale delegaţilor. Divergenţele dintre cei doi au ieşit în evidenţă la sfârşitul sesiunii, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a plecat cu avionul spre ţară. Mai mult, s-a oprit la Viena şi a făcut o vizită oficială într-o ţară capitalistă, Austria, unde, în zilele de 21 – 22 octombrie, a avut discuţii cu cancelarul Julius Raab şi vicecancelarul Bruno Pittermann.
În 1961 s-a intensificat campania de presă din Uniunea Sovietică în favoarea diviziunii internaţionale socialiste a muncii, susţinută de celelalte state membre CAER, mai puţin România. Pe acest fond, în zilele de 6 – 7 iunie 1962, a avut loc la Moscova o nouă consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti ale ţărilor membre CAER, la care liderul polonez Wlasislav Gomulka a prezentat un document, în care se preconiza crearea unui organism suprastatal, cu putere de decizie. Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER, a întrebat ce ar mai însemna suveranitatea statelor socialiste, dacă hotărârile se luau peste capul conducerilor legale. Oarecum surprins de această întrebare, N.S. Hruşciov a replicat că suveranitatea va fi respectată. Problema a rămas în studiu, iar hotărârea urma să fie luată ulterior.
Atitudinea liderilor de la Bucureşti, care nu mai urmau necondiţionat linia stabilită de Kremlin, aşa cum făceau Wladislav Gomulka (Polonia), Walter Ulbricht (R.D. Germană), Tudor Jivkov (Bulgaria), Anton Novotny (Cehoslovacia), János Kádár (Ungaria), îl irita pe N.S. Hruşciov. El condamnase practicile lui I.V. Stalin în relaţiile cu conducătorii statelor socialiste, dar nu accepta ca aceştia să nu-i recunoască rolul de „frate mai mare”, ale cărui „sfaturi” trebuiau urmate, spre binele comun. Cu această stare de spirit, N.S. Hruşciov a venit în vizită oficială la Bucureşti, în ziua de 18 iunie 1962, fiind decis să-i aducă „pe calea cea bună” pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi „tovarăşi români”.
Conducerea PMR a hotărât ca vizita să fie puternic mediatizată. Presa, radioul şi televiziunea au consacrat spaţii largi prieteniei româno-sovietice, subliniind semnificaţia deosebită a prezenţei lui N.S. Hruşciov în România, al cărui portret a fost amplasat pe principalele instituţii din capitală şi din localităţile în care se deplasa înaltul oaspete (Craiova, Lupeni, Borzeşti, Constanţa ş.a.). Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis să-i arate lui N.S. Hruşciov realizările românilor în diverse domenii de activitate, mai ales în industrie. Peste tot au fost planificate mitinguri ale prieteniei româno-sovietice, la care din partea română, alături de primul secretar al CC al PMR, au luat cuvântul şi alţi conducători: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gaston Marin ş.a.
Evident, era o tactică aplicată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care semăna foarte bine cu cea din 1958, când retragerea trupelor sovietice a fost însoţită de festivităţi, discursuri despre „prietenia veşnică” dintre Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, daruri oferite tuturor militarilor Armatei Roşii care părăseau România etc.
Încă din prima zi a vizitei sale, N.S. Hruşciov a început cu reproşurile, dar nu a găsit reacţia aşteptată, de acceptare şi supunere. De aceea – aşa cum arăta unul dintre însoţitorii săi – pe parcursul vizitei „a fost tot timpul supărat” şi a făcut unele gesturi publice de care numai el era în stare. La Craiova a vizitat Uzina Electroputere, unde, la ieşirea din secţia de asamblare se aflau câteva locomotive Diesel electrice, gata de a pleca în probe. N.S. Hruşciov nici n-a vrut să se uite la ele şi s-a întors cu spatele.
Nu numai conducătorii PMR, dar şi muncitorii şi inginerii craioveni care participaseră la pregătirea vizitei, sperând că liderul sovietic va aprecia activitatea lor, au rămas decepţionaţi şi chiar revoltaţi de acest gest. N.S. Hruşciov era supărat că România cumpărase licenţă de la o firmă elveţiană, devenind astfel producător de locomotive competitive la nivel european. Într-o discuţie avută cu Alexandru Bârlădeanu, în februarie 1963, N.S. Hruşciov a menţionat că Uniunea Sovietică producea 2.000 de locomotive pe an, în timp ce România fabrica doar 100, punând apoi o întrebare retorică: „Vă rog să comparaţi singuri ce ar fi fost mai economic?”
În timpul vizitei la Uzina Griviţa Roşie din Bucureşti, conducătorul sovietic a privit cu atenţie utilajele, iar la adunarea publică a declarat că acestea erau vechi, din vremea copilăriei sale. Prezent la această întreprindere, de care el îşi legase numele de militant revoluţionar, prin implicarea în organizarea grevelor din ianuarie – februarie 1933, Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să nu-i dea o replică în public.
Prin gesturile şi atitudinile sale, N.S. Hruşciov urmărea să acrediteze ideea că în România industria nu avea nici o perspectivă şi, ca atare, efortul liderilor de la Bucureşti de a dezvolta această ramură era inutil şi chiar păgubos, deoarece alte state socialiste (Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, R.D. Germană) îi puteau furniza maşinile şi utilajele de care avea nevoie. În schimb, România trebuia să pună accentul pe agricultură, mai ales pe cultura porumbului şi a furajelor. El venise la Bucureşti cu mai multe planşe pe care erau înscrise suprafaţa arabilă a României, plantele care urmau a fi cultivate şi în ce proporţii. A indicat chiar şi tehnologia care trebuia folosită. N.S. Hruşciov se considera un specialist în agricultură şi ajunsese la concluzia că cea mai mare productivitate se obţinea prin semănarea porumbului în cuiburi, la anumită distanţă, pentru a forma câte un pătrat.
România nu a aplicat această metodă. Evident supărat, N.S. Hruşciov s-a adresat membrilor delegaţiei române: „Eu v-am spus, dar nu vă mai spun, faceţi cum credeţi voi, să nu ziceţi că mă amestec în treburile voastre interne”. Le-a amintit că românii sunt „mămăligari” şi de aceea trebuia sporită producţia de porumb, iar el le oferise calea recoltelor bogate. Nedorind să polemizeze cu oaspetele său, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o vizită la Institutul de Cercetări pentru Cereale de la Fundulea, unde specialiştii au prezentat realizările obţinute de România în cultivarea porumbului.
Aici se produceau hibrizi de înaltă productivitate, care erau perfect adaptaţi condiţiilor pedo-climatice din ţară. N.S. Hruşciov nu i-a putut convinge pe specialişti, mai ales că aceştia veniseră cu elemente foarte concrete, dar, la mitingul care a avut loc în Bucureşti, sub pretextul că vrea să împărtăşească din experienţa Uniunii Sovietice, a insistat asupra necesităţii de a se cultiva porumbul în pătrat. Acest act a fost interpretat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca o desconsiderare a punctului de vedere al specialiştilor, dar şi al conducerii de partid şi de stat a României. Paul Niculescu-Mizil nota că primul-secretar ar fi apreciat: „Este o grosolănie, o bădărănie. Poporul meu este printre primele popoare care au cultivat porumb în Europa. Cum poate el să ne înveţe cum se seamănă acestă plantă?”
N.S. Hruşciov s-a arătat preocupat şi de creşterea şi tăierea porcilor în România. În timpul discuţiilor de la CC al PMR, el a afirmat că românii taie porcii prea mici, la numai 25 kg. Această apreciere era surprinzătoare, mai ales că ea a fost urmată de declaraţia că românii erau risipitori. Referindu-se la acest moment, Emil Bodnăraş, membru în Biroul Politic al CC al PMR, a menţionat (la şedinţa Biroului Politic din februarie 1963) că N.S. Hruşciov s-a comportat „ca un controlor de raion care a venit să ia la rost pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că taie porcii la 25 kg”. Primul secretar al CC al PMR l-a informat că în România porcii se tăiau la peste 100 kg, dar N.S. Hruşciov a declarat că el avea informaţii din surse sigure, în timp ce interlocutorul său cunoştea datele din statistici.
El i-a atras atenţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să aibă grijă să nu cadă sub influenţa birocraţilor. „S-a purtat la noi ca un stăpân cu slugile”, avea să aprecieze Emil Bodnăraş, care a menţionat că N.S. Hruşciov, nelăsându-se convins de liderul român, a declarat că va face singur calculele. După câteva ore „a dublat media tăierilor, de la 25 la 50 kg. Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza la respectiva şedinţă a Biroului Politic: „Comunicându-ne acest lucru, ne-a spus că noi am fi vrut să-l îngenunchem, să-l punem să ne ceară scuze. Noi i-am spus că este foarte bine dacă în câteva ore a dublat media tăierilor şi că poate cu timpul va ajunge la media exactă”. Evident, N.S. Hruşciov nu era omul care să-şi ceară scuze pentru cele afirmate. După o asemenea discuţie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reflectat asupra surselor de informare folosite de liderul de la Kremlin, ajungând la concluzia că se impunea scoaterea din ţară a consilierilor sovietici, care activau peste capul conducerii de partid şi de stat a României.
Momentul cel mai penibil din timpul vizitei s-a consumat la Constanţa. Conducerea locală a decis ca primul secretar al CC al PCUS şi preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS să fie salutat la sosirea în gară cu o gardă de onoare, formată de militari din marină. Emil Bodnăraş avea să relateze: „Când a văzut din tren garda aliniată pe peron, mi s-a adresat supărat şi brutal: <Ce, vreţi să arătaţi că aveţi marină? N-am nevoie de marina voastră>”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut comandantului gărzii să nu mai dea onorul, deoarece N.S. Hruşciov nu era de acord.
Militarii au părăsit nedumeriţi peronul, iar asistenţa a privit mirată acest incident neplăcut pentru constănţeni, dar şi pentru conducătorii României. Atitudinea lui N.S. Hruşciov era determinată de faptul că, potrivit aprecierilor sale, România avea cel mai scăzut nivel al cheltuielilor militare în cadrul Tratatului de la Varşovia şi nu era cazul ca el să fie pus în situaţia de a-i saluta pe ostaşii români, dând astfel girul său politicii guvernanţilor de la Bucureşti.
După ce a vizitat România timp de o săptămână şi a avut discuţii ample cu liderii PMR, N.S. Hruşciov a plecat, în ziua de 25 iunie 1962, şi mai nemulţumit, comparativ cu momentul sosirii. Vizita sa „de prietenie” nu numai că nu a aplanat disensiunile ivite între conducerea de la Bucureşti şi cea de la Kremlin, dar le-a şi amplificat. Pe de o parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a simţit ofensat de atitudinea arogantă a oaspetelui său. Emil Bodnăraş avea să conchidă că N.S. Hruşciov „a fost un obraznic”, iar acest fapt s-a observat nu numai în timpul discuţiilor oficiale, dar şi în întreprinderile vizitate şi în discursurile publice rostite. S-a văzut limpede că N.S. Hruşciov nu accepta să fie „contrat” de un conducător care începuse să „iasă din rând” şi care-l călca tot mai des pe nervi.
Viitorul apropiat avea să aducă noi elemente privind relaţiile româno-sovietice, care au devenit tot mai tensionate. Propunerea lui N.S. Hruşciov din 1963, vizând ameliorarea acestei relaţii printr-o discuţie „tête à tête” cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, avea să fie respinsă de liderul de la Bucureşti.
Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.