Încă din 1866, elita politică din România a optat pentru adoptarea unei Constituţii „croită” după modelul belgian, adică cea mai democratică din Europa acelei perioade. Ulterior s-a desfăşurat o acerbă dispută privind evoluţia societăţii româneşti. În timp ce liberalii apreciau că prin adoptarea unei legislaţii moderne, avansate România se va apropia rapid de statele occidentale, conservatorii erau adepţii dezvoltării graduale a societăţii, care trebuia pregătită pentru a asimila organic progresele înregistrate deja în ţările avansate ale continentului.

Problema „formelor fără fond” nu a fost rezolvată nici la începutul secolului al XX-lea, iar România avea domenii cu o legislaţie avansată, care însă aplica doar parţial. De exemplu, Constituţia prevedea libertatea, gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar (art.23) 1dar marea majoritate a populaţiei era analfabetă, deoarece nu erau asigurate condiţiile naturale pentru realizarea acestui deziderat.

Disputa s-a atenuat după primul război mondial, dar problema în sine a rămas: în ce măsură legile democratice adoptate s-au aplicat efectiv şi cât de reală era democraţia în România. Această temă a constituit obiectul analizei unui mare număr de istorici. Menţionăm, cu titlul de exemplu, în ordine alfabetică2:În iulie 1917, Constituţia a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct, secret si obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la 21 de ani în sus. Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducând precizări importante. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vârsta de 25 de ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Pentru a fi ales în Senat se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vârsta de 40 ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Cetăţenii primeau certificat de alegător; cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei3 .

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. Dacă până la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane (4,6 milioane în 1937). Evident, aceste cifre se referă la vechiul Regat care avea, în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937. Pentru a evidenţia noua realitate electorală, menţionăm că în 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni; decretul-lege din 1918 stabilea ca un deputat era ales de 30.000 de cetăţeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi, comparativ cu perioada antebelica.
Circa 80% din populaţia României trăia în sate, astfel că ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. S-a schimbat modul de desfăşurare a campaniei electorale: dacă până în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri  in medii foarte variate (la cluburi, la cârciumi, în pieţe publice etc.), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori, ş.a.). Liderii politici – şefii de partide, miniştrii, etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împânzite cu afişe, conţinând programele si lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetatenilor (alegatorilor).
Campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică. Cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa la viaţa electorală şi la alegerile parlamentare; în intervalul 1919 – 1937 în România s-au desfăşurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).
Este o realitate că evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, când nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară. După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinând rezultate modeste în alegeri. Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică – Partidul Naţional-Agrar.
Abaterea de la linia programatică pe baza căreia un partid a obţinut încrederea electoratului a generat reacţia unor lideri politici. Spre exemplu, în 1928, Partidul Naţional-Ţărănesc, afişând un larg program de promisiuni, a obţinut 77,7% din totalul voturilor,4  dar, foarte curând, s-a observat că „era nouă” anunţată de naţional-ţărănişti a rămas un slogan electoral. În faţa acestei situaţii, Constantin Stere a fost nevoit să-şi prezinte demisia din Partidul Naţional-Ţărănesc. În scrisoarea trimisă lui Iuliu Maniu, preşedintele partidului, în aprilie 1930, acesta aprecia: „de la venirea la cârmă a Partidului Naţional Ţărănesc, abateri succesive de la principii şi o serie de măsuri şi acte, de care cum ştiţi, domnule preşedinte – am avut mereu onoarea şi durerea să le dezaprob ca necompatibile cu metodele de guvernare democratică şi parlamentară, ca şi cu ideologia noastră, au creat în jurul partidului o atmosfera destul de neprielnică, pentru ca să poată fi cu succes dezlănţuită o campanie, de nimic justificată, care a dus guvernul prezidat de d-voastră într-un impas5.”
Electoratul a “taxat” P.N.Ţ., care în alegerile parlamentare din 1931 a obţinut doar 14,9% din totalul voturilor6 .
În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de partide politice: de dreapta (Partidul Conservator–Progresist, Partidul Conservator-Democrat), de centru (Partidul Naţional-Liberal, Partidul Poporului), de centru-stânga (Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Ţărănesc), de stânga (Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat), de extrema-stânga (Partidul Comunist din România), de extremă-drepta (Legiunea Arhanghelul Mihail-Garda de Fier); de asemenea, au activat partide ale minorităţilor naţionale (Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc ş.a.). Fiecare partid avea un program şi o ideologie, propunea soluţii proprii privind dezvoltarea statului român. Cetăţenilor li se ofereau o multitudine de „variante”, putând opta, prin vot, asupra uneia sau alteia.
Dinamica partidelor politice a reflectat, în bună parte, capacitatea acestora de a propune soluţii adecvate pentru problemele cu care se confrunta România. Este un fapt că Partidul Naţional-Liberal s-a aflat la putere circa 10 ani din 20 ai perioadei interbelice, întrucât a fost, efectiv, cel mai bine organizat, cu viziunea cea mai clară asupra evoluţiei României după Marea Unire, a avut un program cuprinzător, precum şi lideri cu experienţă politică şi netăgăduită capacitate organizatorică. Acest partid şi-a legat numele de adoptarea Constituţiei din 1923, de legile de unificare (administrativă, judecătorească, electorală, privind învăţământul, cultele etc.), de cele vizând dezvoltarea economiei naţionale (legea minelor, a energiei, a apelor, etc).
În perioada interbelică alternanţa la putere a fost o realitate: 1918-1919 -Partidul Naţional-Liberal, 1920-1921 – Partidul Poporului, 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat, 1922-1926 – Partidul Naţional-Liberal, 1926-1927 -Partidul Poporului, 1927-1928 – Partidul Naţional-Liberal, 1928-1931 – Partidul Naţional-Ţărănesc, 1931-1932 – o coaliţie (Uniunea Naţională), 1932-1933 -Partidul Naţional-Ţărănesc, 1933-1937 – Partidul Naţional-Liberal. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să rămână la putere peste limita de 4 ani a parlamentului pe care se sprijinea.
Prin alternanţa la putere s-au experimentat diferite formule de abordare a problemelor cu care se confrunta România. De exemplu, guvernele naţional-liberale din primul deceniu interbelic au promovat centralizarea administrativă, iar cele naţional-ţărăniste din 1928-1931 au urmărit o descentralizare prin crearea a şapte „directorate ministeriale” . Liberalii au acţionat în spiritul doctrinei economice „prin noi înşine”, iar naţional-ţărăniştii a „porţilor deschise”. Cetăţenii s-au putut astfel convinge care erau rezultatele practice ale unor asemenea politici. Chiar şi liderii partidelor politice au putut constata unde se poate ajunge cu o anumită politică, iar atunci când au înţeles că ea nu era benefică pentru ţară au renunţat la ea. Este cazul naţional-ţărăniştilor, care după ce în prima guvernare (1928-1931) au recurs la masive împrumuturi externe, în 1933 au constatat că efortul pentru rambursarea datoriei era ruinător pentru România, drept care au suspendat unilateral plata acesteia şi au abandonat doctrina „porţilor deschise”. În programul său din 1935, P.N.Ţ. preconiza „o nouă legislaţie specială care va prevedea metodele de protecţiune a industriei naţionale7.”
S-a încercat şi formula unor guverne de coaliţie, mai ales în timpul regelui Ferdinand, care dorea să realizeze un „consens” al principalelor partide politice într-o acţiune comună, constructivă. Eforturile suveranului nu au dat rezultate, liderii politici nereuşind să depăşească rivalităţile şi disensiunile. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod s-a constituit în decembrie 1919 ca urmare a faptului că în alegerile parlamentare din noiembrie, nici un partid politic nu a obţinut majoritatea mandatelor, astfel că s-a constituit o coaliţie, numită „Blocul parlamentar”. Acest guvern a durat doar câteva luni, până în martie 1920. Un alt guvern de coaliţie a fost prezidat de Barbu Ştirbey, dar a durat mai puţin de trei săptămâni (4-21 iunie 1927).
Regele Carol al II-lea a promovat ideea guvernului de uniune naţională cu scopul de a diminua rolul partidelor politice şi de a se implica el însuşi în activitatea executivului. Guvernul din 1931-1932, prezidat de Nicolae Iorga, s-a dovedit a fi un experiment nereuşit, astfel că regele va utiliza noi forme şi metode pentru a-şi atinge obiectivele politice.
Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice: conservatori (1919-1922), liberali (1919-1937), averescani (1919-1937), ţărănişti (1919-1926), naţional-ţărănişti (1926-1937), socialişti (1919-1922), social-democraţi (1928-1937), comunişti (1931), legionari (1931-1933). Adunarea Deputaţilor şi Senatul au dezbătut şi adoptat legi fundamentale pentru statul român (Constituţia din 1923, legile pentru reforma agrară din 1921, legile pentru organizarea administrativă din 1925, 1929, 1936, legile economice din 1924 şi 1929, legile privind învăţământul din 1924, 1928, 1932. etc). În acelaşi timp, parlamentul a fost un important for de dezbateri, asupra tuturor problemelor privind situaţia internă şi internaţională a României. De asemenea, parlamentul a exercitat un control asupra activităţii guvernamentale, prin întrebări şi interpelări; un guvern, cel prezidat de Take Ionescu, a primit vot de blam din partea Adunării Deputaţilor, în ianuarie 1922, şi a trebuit să demisioneze.
Compoziţia socială a parlamentului era alcătuită, în proporţie de două treimi (67%) din avocaţi, proprietari şi universitari; din rândul acestora circa jumătate erau avocaţi, ziarişti, medici, farmacişti, ingineri. Un cunoscut specialist în problematica sociologiei politice, Mattei Dogan, aprecia: „Compoziţia socială a parlamentului poate fi ilustrată printr-o piramidă cu vârful în jos. Într-adevăr, categoriile sociale cele mai numeroase – ţărani, muncitori, funcţionari, artizani – nu erau, în mod practic, reprezentate”8.  Această structură era expresia unei realităţi a societăţii româneşti, în care gradul de cultură politică era mai scăzut comparativ cu ţările occidentale, cu vechi tradiţii democratice.
Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului democratic din România, având menirea de a media între puterile statului, astfel încât să se asigure o dezvoltare normală a vieţii economice, politice, sociale. etc. Soluţiile date de suveran în rezolvarea crizelor de guvern au satisfăcut, adeseori, starea de spirit a populaţiei. Astfel, în 1919, când nici un partid nu a câştigat alegerile, regele Ferdinand a numit un guvern de coaliţie, în 1920 1-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din România în acel moment, în 1922 a încredinţat puterea lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepţionalele sale calităţi de lider politic şi de stat. În 1928, Regenţa a oferit mandatul de premier lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional – Ţărănesc, în care o buna parte a populaţiei îşi punea mari speranţe.
Desigur, era în interesul instituţiei monarhice sa intervină în anumite momente pentru a da satisfacţie opiniei publice şi de a evita escaladarea tensiunilor politice şi sociale. Regele era atent la dinamica raporturilor de forţe şi căuta să dea soluţii adecvate. De regulă, formarea unui nou guvern era precedată de consultările suveranului cu liderii partidelor politice, care-i ofereau sugestii, prezentându-i propriile lor programe şi acţiuni pe care le preconizau. Sub raport formal, spiritul Constituţiei era respectat, regele uzând de prerogativele sale de „mediator” între forţele politice. În fapt, cel mai adesea, decizia era deja luată, iar noul guvern se forma nu pe baza concluziei desprinse din aceste consultări, ci a celor stabilite înaintea începerii lor.
Presa din România perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în Stat”. Numărul periodicelor a cunoscut o creştere considerabilă; de la 13 în 1917 (ca urmare a războiului) s-a ajuns la 1233 în 1922 şi 2351 în 1935. Cele mai multe periodice erau consacrate vieţii politice, fiind editate atât în Bucureşti, cât şi în provincie. De exemplu, în 1929, la Cluj apăreau 69 de periodice, cu un tiraj de 228050 exemplare, dintre care 14 în limba română (54950 exemplare) şi 55 în limbile minorităţilor naţionale (173000 exemplare). Un studiu alcătuit în 1934 arăta că în acel an reveneau 3,7 periodice la 100000 de etnici români şi 6 periodice la 100000 de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale9.
Presa a fost un important instrument de control asupra activităţii guvernamentale, de combatere a abuzurilor şl ilegalităţilor comise de oamenii politici, aflaţi la putere sau în opoziţie. De asemenea, presa – mai ales prin articolele de fond şi prin diverse alte materiale, semnate de personalităţi precum: N. Iorga, Pamfîl Şeicaru, Stelian Popescu, Nae Ionescu, Grigore Gafencu etc. – a contribuit la educaţia civică a românilor.
Progresele înregistrate în anii interbelici în domeniul evoluţiei democratice a vieţii politice din România au fost cu adevărat remarcabile, dacă facem o comparaţie cu perioada anterioară primului război mondial. „Formele” legale au fost mai bine „acoperite” de „fondul” societăţii româneşti, care a făcut progrese importante pe calea modernizării şi a creşterii gradului de educaţie civică a populaţiei.
Totuşi, carenţele regimului democratic au fost vizibile şi au influenţat viaţa politică a României. Au fost preluate unele practici nedemocratice din trecut, au apărut altele noi, s-au manifestat oscilaţii şi inconsecvenţe care au pus adesea sub semnul întrebării însuşi „fondul” democratic al legislaţiei în vigoare, în primul rând al Constituţiei.
Votul universal a fost acordat unor cetăţeni fără experienţă politică; până în 1914, ţărănimea – care alcătuia circa 85% din populaţia României – vota prin delegaţi. Aceştia se întruneau în capitala judeţului unde votau un deputat, care era, de regulă, propus de partidul aflat la putere. La această realitate se adaugă faptul că in perioada interbelica o bună parte a electoratului (circa 40%) nu ştia să scrie şi să citească, astfel că votul era dat mai mult sub impresia de moment, decât pe baza unei cunoaşteri reale a programelor şi ideologiilor prezentate de partidele politice. De altfel, pentru ca alegătorii să deosebească diferitele partide politice, acestea adoptau semne electorale sugestive: steaua (Partidul Poporului), secera (Partidul Ţărănesc), crucea (Partidul Naţional-Liberal) etc.
Opţiunile electorale au fost extrem de contradictorii, ceea ce arată că nu exista o cunoaştere clară a „ofertelor politice”. Spre exemplu, Partidul Naţional-Liberal a obţinut 6,8% din voturi în 1920, apoi 60,3% în 1922, a scăzut la 7,3% în 1926, pentru a urca la 61,7% în 1927 şi ajunge la 6,5% în 1928. Partidul Naţional-Ţărănesc a câştigat 22,1% din voturi în alegerile parlamentare din 1926, a urcat la 77,7% în 1928, pentru ca în 1931 să obţină 14,9%. Şi mai spectaculoasă a fost evoluţia Partidului Poporului: de la 42,4% în 1920, la 6,5% în 1922 şi 52% în 1926, pentru ca în 1927, cu doar 1,9%, să nu atingă pragul electoral de 2%. Aceste oscilaţii se datoresc şi faptului că existau cetăţeni care nu aveau anumite opţiuni politice, dar, fiind obligaţi prin lege să se prezinte la urne, votau cu partidul aflat la guvern, mai ales că acesta avea aproape întotdeauna lista cu numărul 1, adică prima pagină a buletinului de vot.
Nu puţini erau cei care apreciau că, dacă regele a decis aducerea unui anumit partid la putere, acel partid „trebuia votat”, deoarece şeful statului acţiona spre binele ţării. Se adăuga şi faptul că promisiunile făcute de un partid aflat la guvern aveau mai mari şanse de realizare decât cele ale partidelor din opoziţie. În consecinţă, alegătorii se orientau spre candidaţii guvernamentali. Evident, au existat şi presiuni, acte de violenţă, numeroase ilegalităţi comise de aparatul de stat, care au influenţat rezultatul alegerilor, asigurând victoria partidului aflat la putere. Ca urmare, de fiecare dată, opoziţia a contestat rezultatele alegerilor, au declarat că parlamentul astfel ales nu reprezintă voinţa cetăţenilor, iar legile adoptate de acesta erau „nule de drept”. Dar, după câteva luni, opoziţia îşi tempera limbajul, participa la dezbaterile parlamentare, propunea amendamente la proiectele de lege depuse de guvern etc.
O carenţă fundamentală a democraţiei româneşti a fost menţinerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul făcea parlamentul”. Sistemul era următorul: regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat. Guvernul proceda la destituirea vechilor autorităţi locale (primari, prefecţi) şi numirea unor oameni de încredere aparţinând partidului instalat la putere; noile autorităţi acţionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Prin acest sistem, parlamentarii îşi datorau în cea mai mare parte mandatul acţiunii guvernamentale. Vechea butadă a lui P.P. Carp: „Majestate, daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”, a fost în bună măsură o realitate şi după 1918.
O altă carenţă a democraţiei româneşti a fost creşterea rolului puterii executive în dauna celei legislative. La originea acestei situaţii se afla modul în care se constituiau majorităţile parlamentare; acestea depindeau de guvern, care „aranja” listele de candidaţi şi mobiliza aparatul de stat pentru a le asigura victoria în alegeri. Nu o dată, miniştrii au cerut majorităţilor parlamentare să voteze proiectele de lege cu care unii deputaţi sau senatori nu erau de acord. Spre exemplu, în 1921, mai mulţi parlamentari, aparţinând Partidului Poporului, nu erau de acord cu unele prevederi ale legii agrare. În faţa acestei situaţii, ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, a procedat astfel, după cum singur mărturiseşte: „În cele două-trei zile care au precedat votul, am lucrat grupurile, şi în ziua scrutinului am pus oamenii mei să ceară votul pe faţă cu apel nominal. M-am aşezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în faţa băncilor – era să zic a ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit nici unul să zică <contra>10”.
În decembrie 1928, după alegeri, luliu Maniu a cerut tuturor parlamentarilor naţional-ţărănişti să-şi depună demisia în alb la conducerea partidului. Deoarece preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era în acelaşi timp şi şeful guvernului, este limpede că, în fapt, executivul controla activitatea legislativului, şi nu invers, adică aşa cum cerea Constituţia. Din 1934, guvernul Tătărescu a început să utilizeze metoda decretelor-lege, care erau apoi supuse „în bloc” spre aprobare parlamentului, astfel că nu mai putea avea loc o dezbatere de fond, concretă, asupra fiecărui act normativ.
În perioada interbelică s-a înregistrat un adevărat carusel guvernamental. În primul deceniu de după Marea Unire s-au perindat la cârma ţării 11 guverne, iar în cel de-al doilea 14 guverne, deci în total 25 de guverne în 20 de ani.  Au existat doar două guverne care s-au menţinut patru ani (1922-1926 şi 1934-1937), dar şi şase guverne care au durat câteva săptămâni, iar alte opt s-au aflat la cârmă între o lună şi două luni. Evident că aceste dese schimbări de guverne au afectat coerenţa politicii de stat, şi, nu odată, au derutat marea masă a cetăţenilor.
Partidele politice trăiau mai ales prin şefii lor; unii dintre aceştia îşi constituiau grupuri de interese, care nu ţineau seama de organismele statutare de conducere. Partidul Naţional-Liberal a cunoscut perioada sa de glorie atunci când a fost prezidat de Ion I.C. Brătianu, personalitate marcantă a istoriei românilor. Acesta nu convoca decât arareori forurile statuare de conducere, luând decizii după consultări personale cu diferiţi fruntaşi, pe care ştia să-i utilizeze eu măiestrie: I.G. Duca pentru organizarea partidului; Alexandru Constantinescu pentru manevre de culise împotriva opoziţiei; Vintilă Brătianu pentru probleme economice şi financiare, etc. După moartea lui Ion I.C. Brătianu 1927, Partidul Naţional-Liberal a cunoscut o evoluţie descendentă, urmaşii săi, Vintilă Brătianu, I.G. Duca şi mai ales Constantin I.C. Brătianu neputând să umple golul lăsat prin decesul liderului său istoric.
In Partidul Naţional-Ţărănesc figura centrală era Iuliu Maniu care sub aparenţa unei amabilităţi desăvârşite şi a unei democraţii extrem de largi în raporturile cu ceilalţi fruntaşi ai partidului, urmărea cu o perseverenţă rar întâlnită să obţină adeziunea la un punct de vedere pe care şi-l stabilea dinainte. Purta negocieri zeci de ore („pertractări” cum zicea el), dădea cuvântul tuturor să-şi exprime opiniile, dar nu reţinea decât ideile care convergeau spre soluţia gândită de el, pe care evita să o exprime. Atunci când se ajungea la concluzia pe care o dorea, „domnul prezident” declara că aceasta fiind „voinţa democratic exprimată”, el şi-o însuşeşte.
Partidul Poporului a trăit prin personalitatea generalului Averescu; atunci când „mitul Averescu” a ajuns la apogeu (1919-1920), Liga (Partidul) Poporului s-a bucurat de o uriaşă aderenţă. În octombrie 1919, a avut loc un Congres extraordinar al acestei organizaţii la care toţi vorbitorii s-au pronunţat pentru participarea la alegerile parlamentare. Singurul care s-a opus a fost Alexandru Averescu, deoarece era menţinută starea de asediu, iar propaganda electorală nu se putea desfăşura normal. El a declarat că cei care doresc pot participa la alegeri, dar fără a utiliza numele său. În faţa acestei situaţii, Congresul a hotărât abţinerea Ligii Poporului de la alegeri. Treptat, „mitul Averescu” s-a diminuat, deoarece cetăţenii au constatat că in timpul guvernării din 1920-1921 generalul nu a adus „îndreptarea” pe care o sperau. Partidul, care trăia în umbra personalităţii generalului Averescu, a intrat într-un con de umbră.
Situaţia era şi mai frapantă în cazul Ligii Apărării Naţional-Creştine, condusă de A.C. Cuza şi a Legiunii Arhanghelul Mihail, al cărui „căpitan” era Corneliu Zelea Codreanu; aceştia decideau soarta organizaţiilor respective şi a membrilor lor, organismele de conducere având doar un rol consultativ.
Monarhia şi-a adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic din România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului. Conform Constituţiei, parlamentul era ales pe 4 ani, dar, în fapt, doar două corpuri legiuitoare (alese în 1922 şi 1933) s-au menţinut întreaga legislatură. În perioada 1919-1937 durata medie de existenţă a unui parlament a fost de 2 ani, existând şi situaţii când acesta a fost dizolvat după patru luni (în 1920) şi un an (în 1927). Astfel, s-a ajuns ca în perioada interbelică să se perinde nu mai puţin de zece corpuri legiuitoare, cele mai multe neavând timpul material pentru dezbaterea şi adoptarea legilor necesare diferitelor domenii de activitate (socială, economică, politică etc).
Aceste carenţe ale regimului democratic au creat, treptat, în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extrema dreaptă, în primul rând a Mişcării Legionare; în acelaşi timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol II-lea vizând instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca nişte „coterii politice”, adică grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obţinute de partizanii proprii. Şi parlamentul a cunoscut un proces accelerat de degradare. În 1936, deputatul Grigore Iunian sublinia că prin acceptarea guvernării prin decrete-lege se dădea parlamentului „un certificat de pauperitate morală şi intelectuală”, iar „mâine se va veni cu abolirea acestei instituţiuni, care se dovedeşte inutilă şi costisitoare”.  El se referea la faptul că în acel an guvernul depusese, spre ratificare, un număr de 46 decrete-lege.
Cheltuielile suportate de bugetul statului pentru întreţinerea parlamentarilor erau destul de mari. În 1926 s-a stabilit ca un deputat sau senator să primească o indemnizaţie de 6000 lei pe lună, la care se adăuga diurna de 500 lei de şedinţă, în timpul sesiunilor.12   Un calcul estimativ arată că un parlamentar câştiga până la 17000 lei pe lună. În 1939, deputaţilor şi senatorilor li s-a atribuit o indemnizaţie fixă de 15000 lei pe lună, iar diurnele au fost desfiinţate13.  În acel timp un profesor universitar avea un salariu 17000 lei, iar un profesor de liceu cu gradul I primea 8500 lei14.  Cu alte cuvinte, un parlamentar avea un salariu mai mic decât un profesor universitar.
Procesul de degradare a regimului democratic în anii ‘30 nu a fost specific României, ci întregii Europe. Treptat, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare, de diferite nuanţe. Din 1929, România era înconjurată de asemenea state: 1917 – Rusia, 1920 – Ungaria, 1923 – Bulgaria, 1926 – Polonia, 1929 – Iugoslavia; doar Cehoslovacia şi-a menţinut regimul democratic, dar ea avea să dispară în martie 1939. În acest context – intern şi internaţional – regele Carol al II-lea a instaurat, la 10 februarie 1938, regimul monarhiei autoritare, care în vara anului 1940 a evoluat spre totalitarism.
În concluzie, credem că regimul democratic din România a fost o realitate, dar el a avut numeroase carenţe, care s-au accentuat spre sfârşitul perioadei interbelice. Cu toate imperfecţiunile sale, democraţia românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele ţări în care s-a instaurat un regim totalitar.


[1] “Monitorul – Jurnal Oficial al Romaniei”, nr. 142 din 1/13 iunie 1866

[2] Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice in România (1862 – 1994) Bucureşti 1995; Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale din România (1866 – 1991), Bucureşti, 1996; Ion Bitoleanu, Din istoria moderna a României. 1922 – 1926, Bucureşti, 1981; Gheoghe Badea, Viata lui Carol al II-lea, Bucuresti, 2000; Gheorghe Buzatu, Corneliu Ciucanu, Corneliu Sandache, Radiografia dreptei româneşti în 1927 – 1941, Bucureşti, 1996; Ion Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922 – 1928, Iaşi, 1994; Armin Heinen, Die Legion “Erzengel Michael” in Rumanien, Munchen, 1986; Gheorghe Iancu,  Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional – unitar român (1918 – 1920), Cluj Napoca, 1985; Nicolae Jurca, Social-democraţia în România (1918 – 1944) , Sibiu, 1993; Nicholas M. Nagy-Taravera, O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Bucureşti, 1996; Vasile Puscas, Vasile Vesa, Dezvoltare si modernizare in Romania interbelica 1919 – 1939, Bucuresti, 1990; Serban Radulescu Zoner (coord.), Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 2000; Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918 – 1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatura, Bucureşti, 1996; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români (1866 – 1938), Bucureşti, 1990; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucuresti, 1999; Marcel Stirban, Din istoria României. 1918 – 1931, Cluj-Napoca. 1987; Florian Tănăsescu, Parlamentul şi viaţa parlamentară din România (1930 – 1940), Bucureşti, 2000; Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier (1919 – 1940), Bucureşti, 1993; Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail Bucureşti, 1997.

[3] “onitorul Oficial” nr. 191 din 16/29 noiembrie 1918

[4] Ibidem, nr. 283 din 19 decembrie 1928

[5] C.Stere, Preludii.Partidul National-Taranesc si cazul Stere”, Bucureşti, 1930, p. 254

[6] “Monitorul Oficial“ nr. 131 din 10 iunie 1931

[7] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1955, p. 418

[8] Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Bucureşti, 1999, p. 184

[9] Nicolae Dascălu, Evoluţia statistică a presei în România interbelică, în „Revista de istorie”, nr. 7/1981, pp 1257 -1265

[10] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ediţie şi prefaţă Stelian Neagoe, Bucureşti, 1996, pp. 235 – 236

[11]Dezbaterile Adunării Deputaţiilor”, nr. 15, şedinţa din 18 decembrie 1936, p. 420

[12]Monitorul Oficial”, nr. 160 din 20 iulie 1926

[13] Ibidem, nr. 127 din 5 iunie 1939

[14] Ibidem, nr. 131 din 8 iunie 1940

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.