După doi ani de neutralitate, la 14 august 1916, România a intrat în război, alături de Antanta, cu gândul la eliberarea fraţilor din Transilvania. Vestea a fost primită cu entuziasm de populaţie. Nichifor Crainic, aflat în acea perioadă în Bucureşti, îşi va nota în amintiri: „Oraşul a început să vuiască puternic şi dinspre Calea Victoriei se ridicau uragane de aclamaţii. Am alergat să delirăm cu mulţimea înnebunită de fericire“.

Atmosfera a fost surprinsă şi de Constantin Argetoianu: „am trecut pe la Jockey Club unde, pe la 5 p.m., am asistat din balcon la proclamarea mobilizării. În stradă era o mulţime de oameni, ca la sărbătoare. Delir şi îmbrăţişări“.

Timp de zece zile, românii au trăit euforia victoriei. Armata română a înaintat cu succes în Transilvania, unde a fost primită, cu bucurie, de români. Dar, la 24 august, a căzut, ca un trăsnet, vestea dezastrului de la Turtucaia. În urma unei crâncene bătălii, 160 de ofiţeri şi 6.000 de  soldaţi au fost ucişi, iar 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi au fost luaţi prizonieri. Şocul a fost extrem de puternic, afectând grav şi factorii de decizie. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu – potrivit relatării lui I.G. Duca – „a căzut într-un adevărat marasm. Vreo 15 zile nu a mai fost el, nu îl mai recunoşteam, rătăcea de dimineaţa până seara din odaie în odaie, nu mai primea aproape pe nimeni, când îi vorbeai parcă nu auzea ce îi spuneai, cu greu puteai obţine să rezolve chestiunile care cădeau direct în sfera lui de atribuţiuni. Era abătut, aproape îmbătrânit, îl cuprinsese o groaznică disperare“. După Turtucaia, observa şi N. Iorga, „ţara era, în cel mai deplin înţeles al cuvântului, fără stăpân. Regele însuşi apărea numai din fuga automobilului, fără să ştie nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă“.

Marele Cartier General nu avea un plan de rezervă, astfel că a acţionat sub impulsul situaţiilor de moment, transferând trupe de pe un front pe altul, contribuind, astfel, mai curând, la dezorganizarea armatei.

La sfârşitul lunii septembrie, în Transilvania, trupele germane şi austro-ungare au trecut la contraofensivă, reuşind să spargă frontul românesc, mai întâi pe Jiu, apoi şi prin trecătorile Carpaţilor. Armatele bulgare şi turceşti au ocupat Dobrogea, iar, la 10 noiembrie, mareşalul Mackensen a trecut, pe la Zimnicea, Dunărea, îndreptându-se spre Bucureşti.

Pe jos sau cu trenul, spre Moldova…

Cuprinsă de panică, populaţia din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea a luat drumul exilului. Mii de români – femei, copii, bătrâni, sănătoşi sau bolnavi – au pornit în bejenie, cu căruţa sau pe jos, pentru a nu cădea în mâna invadatorilor. Toţi se îndreptau spre Moldova, fără să ştie către ce localitate anume. Imaginea acelor nefericiţi, hălăduind prin ploaie, prin zloată şi noroi, fără hrană, fără îmbrăcăminte adecvată i-a impresionat pe mulţi contemporani. Ministrul I.G. Duca recunoştea că guvernul a dispus retragerea în Moldova a tinerilor, dar nu le-a pus la dispoziţie niciun mijloc de transport. Mulţi „nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor“.

Au plecat şi mulţi oameni politici, bancheri, comercianţi, industriaşi etc. Dar în cu totul alte condiţii. Constantin Argetoianu constata: „Pe când tinerii recruţi şi cercetaşi – până şi copii de 10-12 ani – erau transportaţi pe jos în Moldova (ca să nu-i poată utiliza inamicul în teritoriul ocupat) şi mureau de-a lungul şoselelor, de foame, de frig, de molimă, căci nu se găseau vagoane, Alecu Constantinescu-Porcu, ministrul Agriculturii, încărca şi transporta la Iaşi 17 (şaptesprezece) vagoane îmbâcsite cu tot ce avea în casă. Pe lângă cele necesare unui trai comod, Excelenţa Sa a evacuat la Iaşi obiecte ca: butoaie goale, mese şi scaune albe de brad pentru bucătărie, putini cu murături – până şi lemne de foc. Brătienii au expediat şapte vagoane încărcate cu butoaie cu vin. Bibicescu de la Banca Naţională a încărcat în vagoanele ce i s-au pus la dispoziţie până şi ficuşii doamnei Bibicescu“. Poate că unele relatări au fost exagerate, dar este cert că cei care au avut bani şi relaţii au putut să-şi transporte, cu trenul, o bună parte din avere, mai ales alimentele necesare în acele vremuri pline de incertitudini.

Refugiaţii au început să sosească la Iaşi pe la mijlocul lunii octombrie, iar la începutul lui decembrie au ajuns şi numeroşi militari, ale căror unităţi fuseseră răvăşite sau desfiinţate. Primarul oraşului, George Mârzescu, a depus eforturi supraomeneşti pentru a rezolva situaţia, recurgând la rugăminţi adresate proprietarilor de case, dar şi la rechiziţii, construind barăci, amenajând grajduri şi magazii, pentru a nu-i lăsa pe oameni sub cerul liber. Unii s-au  instalat la hotel, dar, din cauza aglomeraţiei, era greu de păstrat curăţenia. Renumitul hotel Traian a ajuns rapid într-o accentuată stare de degradare, WC-urile devenind neutilizabile, iar instalaţia de baie se defecta mereu; de săpun nu putea fi vorba, astfel că  locatarii alergau „cu limba scoasă după săpun şi fericiţii care posedau câte o bucată o purtau toată ziua în buzunar, de frică să nu le-o fure cineva“.

Regina Maria, împreună cu patru copii (Nicolae, Marioara, Elisabeta şi Ileana) au locuit timp de două săptămâni într-un vagon de tren, până le-a fost amenajată o locuinţă la Comandamentul Corpului IV Armată. Regele Ferdinand a rămas la Zorleni, lângă Bârlad, până la sfârşitul lunii ianuarie 1917, când s-a putut stabili în Palatul Cuza Vodă, din strada Lăpuşneanu, în care funcţiona Creditul Financiar Urban.

La 9 decembrie 1916 s-a deschis, în sala de spectacole a Teatrului Naţional din Iaşi, sesiunea ordinară a Parlamentului. În acea atmosferă de deprimare generală, deputatul N. Iorga a rostit o cuvântare de 20 de minute, prin care a despicat norii negri ce învăluiau ţara, deschizând calea spre o rază de lumină. „În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, că vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost şi încă mai mult decât atâta“. Cuvintele au electrizat sala, iar Ion I.C. Brătianu a propus ca discursul să fie tipărit pe foi volante şi difuzat ostaşilor din tranşee.

Căruţa cu cadavre

Deocamdată, raza de lumină era departe. Şi, de parcă toate suferinţele nu ar fi fost de ajuns, în noaptea de Anul Nou a avut loc un groaznic accident feroviar pe linia Bârnova-Iaşi. Un tren supraaglomerat s-a defectat, frânele au cedat şi toată garnitura s-a izbit, în gara Ciurea, de un alt tren, care avea în compunere câteva vagoane cu combustibil. Ele au luat foc, înregistrându-se circa 800 de morţi şi răniţi. A fost, după aprecierea lui I.G. Duca, „cea mai înspăimântătoare catastrofă pe care au înregistrat-o vreodată Căile Ferate Române“.

De la începutul lunii ianuarie a început să ningă abundent, iar oraşul a fost blocat de mari troiene de zăpadă, după care a urmat un ger cumplit. Lipsa lemnelor făcea ca multe locuinţe să nu poată fi încălzite, iar oamenii au început să moară de frig. Situaţia cea mai gravă o resimţeau răniţii. La 14 ianuarie, Regina Maria nota: „nenorociţii noştri răniţi mureau ca muştele, nu din pricina rănilor, ci a pneumoniei căpătate de pe urma frigului din spitale. Deoarece nu erau lemne pentru încălzitul cazanelor, nu li se puteau spăla rufele, astfel că zăceau în pat jumătate goi sau în cămăşi aşa de murdare, încât nu era cu putinţă să scape de infecţie“.

Mizeria, frigul şi foamea au generat una dintre cele mai teribile boli: tifosul exantematic, care, de la mijlocul lunii ianuarie, a început să secere sute de vieţi. N. Iorga descria dezastrul: „Morţii nu aveau nici patru păreţi de scânduri întregi şi din sicriile hurducate pe străzile încremenite de ger ieşeau mirosuri de puterziciune care ameţeau; atâţia soldaţi au fost coborâţi numai cu cămaşa în tranşee comune, care, ca pe front, ţineau locul de groapă“. Principesa Ileana, atunci în vârstă de şapte ani, avea să-şi amintească: „Ani de-a rândul am văzut în coşmare procesiunea funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil, în Iaşi: calul costeliv trăgând o căruţă obişnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. În partea din faţă a căruţei era aşezată o scândură groasă, formând astfel o banchetă pe care stătea, alături de vizitiu, un preot în odăjdiile lui şi un soldat trompetist. Într-o zi, când căruţa a trecut prin dreptul geamului nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal slăbănog să tragă după el o încărcătură atât de grea. Dar, deodată, calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort, între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruţei şi cadavrele goale din ea s-au răspândit ţepene pe stradă“.

Vicii…

În acea stare de demoralizare şi incertitudini s-au înregistrat fapte greu de imaginat. Constantin Argetoianu scria că, la Iaşi, „se răspândiseră zvonuri care nu erau menite să sporească prestigiul moralităţii înaltei noastre societăţi. Se vorbea de adevărate orgii petrecute între medicii francezi şi doamne şi domnişoare bine cunoscute – toate sub înalta oblăduire a Majestăţii Sale Regina. Multe din eroinele acestor jocuri, în care hazardul este mai puţin amestecat decât amorul, ar fi fost, după spusele lumii, persoane din cel mai apropiat anturaj al Palatului Regal“. Tot Argetoianu le găsea şi o explicaţie: „Când toate legile morale sunt răsturnate, când oamenii aleargă după oameni să se omoare, când epidemiile şi mizeria şi toate privaţiunile care sunt consecinţa lor exasperează nervii şi înteţesc patimile, când promiscuitatea sexurilor impusă de împrejurări răstoarnă barierele materiale ridicate de confortul paşnicelor civilizaţii, când viaţa şi ziua de mâine par iluzii efemere – e natural ca şi criteriile morale să se altereze şi ca anumite acte să nu mai aibă semnificaţia şi importanţa care li se atribuie în timp normal“.

Nichifor Crainic, soldat sanitar la Spitalul Militar din Iaşi, aflat sub patronajul soţiei ministrului de Justiţie (Mihai Cantacuzino), relata că „domniţa“ avea o cameră în pavilionul de scândură, unde „trei bărbaţi o vizitau zilnic în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român de o rară frumuseţe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului“. Într-o zi, un medic a intrat în camera domniţei şi a găsit o carte franţuzească de cugetări asupra amorului. „Una dintre aceste cugetări sfătuia ca, pentru a menţine proaspete senzaţiile amoroase, femeia trebuie să aibă trei amanţi simultan. Şi specifica: de preferinţă un bancher, un diplomat şi un artist. Aşadar – nota Crainic –, domniţa noastră îşi organiza pasiunea după prescripţiile unui manual de specialitate. Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară“. Domniţa era… Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a lui George Enescu!

Mulţi bărbaţi îşi petreceau ore în şir, de după-amiaza până dimineaţa, la Jockey Club, unde practicau jocuri de noroc: bridge, maus, pocker, room, baccara. Se rulau sume importante, iar cei care pierdeau nu păreau a fi afectaţi: „Oamenii dau şi ce nu aveau, nimeni nu se mai gândea la a doua zi“ (Constantin Argetoianu). Pasiunea îi molipsise şi pe cei săraci, care, după cum nota acelaşi N. Crainic, jucau cărţi „zi şi noapte, fără întrerupere. Cei care ieşeau din joc porneau la despăduchiat, trecându-şi rufele căptuşite cu straturi de paraziţi prin para lumânărilor. Altfel nu era chip, căci toată casa mişuna de păduchi ca un muşuroi de furnici“.

În acea stare de spirit, oficialii români au decis transferarea tezaurului Băncii Naţionale a României şi a altor bunuri în Rusia. Exista temerea că trupele Puterilor Centrale vor ocupa Moldova şi, pentru o asemenea eventualitate, principalele valori trebuia salvate. Nu numai oficialităţile, dar şi persoane particulare au stăruit să li se primească bunurile, care, astfel, să fie salvate. I.G. Duca (pe atunci, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, atât în primul, cât şi în al doilea guvern Ion I.C. Brătianu) scria că nu l-a putut refuza pe Vasile Morţun, care a insistat să fie transportată la Moscova colecţia sa de tablouri, iar George Enescu a venit la gară cu o lădiţă, în care avea manuscrise de când era copil şi începuse să compună; regina Maria şi-a depus toate bijuteriile, iar alte doamne din înalta societate şi-au împachetat pantofi, rochii, pălării şi chiar ciorapi, corsete şi combinezoane, pentru a fi păstrate în siguranţă, până la încheierea războiului.

Iniţial, guvernul a analizat posibilitatea ca tezaurul să fie expediat în Anglia, dar acţiunea a părut riscantă, din cauza submarinelor germane din Marea Nordului şi a pretenţiilor guvernului de la Londra privind cota de asigurare. S-a considerat că Moscova reprezenta un loc sigur şi s-a contat pe onorabilitatea oficialilor ruşi. Dacă transportul din decembrie 1916 poate fi acceptat ca rezonabil, cel de-al doilea, din august 1917, ni se pare rodul lipsei de previziune politică. Ion I.C. Brătianu a vizitat Rusia în ianuarie-februarie şi în aprilie-mai 1917, astfel că a putut vedea starea de degradare a autorităţii de stat. I.G.Duca avea să recunoască: „Nefericită inspiraţie, pentru că trebuia să ne dăm seama că situaţia din Rusia era prea nesigură ca să-i încredinţăm fără grijă tezaurul nostru“.

… şi realizări

În primăvara anului 1917, la Iaşi, s-au înregistrat şi unele fapte pozitive. Printr-un efort excepţional, doctorul Ioan Cantacuzino, numit directorul Direcţiei Generale a Sănătăţii Publice, ajutat de mai mulţi medici români şi francezi, a reuşit să oprească răspândirea tifosului exantematic, după care a trecut la lichidarea bolii ce făcuse mii de victime. O contribuţie importantă la ameliorarea stării de sănătate a răniţilor a adus Crucea Roşie, acţiune în care s-au remarcat mai multe doamne din înalta societate, în frunte cu regina Maria.

Şi aprovizionarea s-a îmbunătăţit, ca urmare a sosirii din Rusia a unor cantităţi apreciabile de alimente, astfel că s-au putut înfiinţa mai multe popote şi cantine, la care se servea hrană caldă.

La 6 mai 1917 au început lucrările Parlamentului, ce avea pe ordinea de zi modificarea Constituţiei în vederea înfăptuirii reformei agrare şi a celei electorale. Trecuseră trei ani de când fusese aleasă Adunarea Naţională Constituantă, iar regele Ferdinand promisese, la 23 martie 1917, ostaşilor-ţărani: „Vi se va da  pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da şi o largă participare la treburile statului“ (România, 28 martie 1917)

La rândul ei, armata română a cunoscut un intens proces de reorganizare, dotare şi instruire. În sfârşit, sosise şi armamentul promis de Aliaţi – Franţa şi Marea Britanie –, iar misiunea franceză, condusă de generalul Berthelot, s-a implicat efectiv în acţiunea de refacere a capacităţii de luptă a ostaşilor. Noua înfăţişare a armatei române s-a văzut în ziua de 10 mai, cu prilejul defilării organizate pe platoul Şorogari de lângă Iaşi, încheiată cu mobilizatorul marş „La  arme!“.

Peste mai puţin de o lună, la 8 iunie, câteva sute de voluntari ardeleni – foşti prizonieri din armata austriacă, eliberaţi de guvernul Rusiei – au depus jurământul militar la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, în prezenţa regelui Ferdinand şi a membrilor guvernului României. Cu acel prilej, suveranul li s-a adresat: „Vouă ţara vă spune bine aţi venit, căci în voi ea vede întâile raze ale unui soare nou ce răsare din întuneric; pe voi, oraşul acesta, unde s-a înfăptuit Unirea Principatelor, vă salută cu iubire, ca pe cei dintâi soli ai unirii neamului“. Lunile iulie şi august 1917 au rămas înscrise în istoria României şi a Primului Război Mondial prin marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au barat planurile Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi a scoate România din război.

Dar acele victorii nu au putut fi pe deplin valorificate, din pricina revoluţiei bolşevice, în urma căreia, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Rusia a ieşit din război.

Share
 

2 Responses to 1916-1917. VIAŢA COTIDIANĂ ÎN IAŞI

  1. Proca Marcel spune:

    Din păcate în istoriografia română rolul militar și politic jucat de Bârlad, în perioada grea a retragerii nu este tratat, fiind doar amintită temporara ședere a cuplului regal ori a Marelui Cartier General aici. Vezi în acest sens – Orașul Iași – capitala rezistenței până la capăt (1916-1917), (coord. Ion Agrigoroaiei), Editura Junimea, Iași, 2016; I. Scurtu, 1916-1917. Viața cotidiană în Iași, http://www.ioanscurtu.ro/1916-1917-viata-cotidiana-in-iasi/
    În timpul primului război mondial, Orfelinatul din Zorleni a fost transformat în spital, apoi în Cartier Regal. În timpul retragerii din decembrie 1916 familia regală își va găsi adapost la conacul de pe moșia Slobozia-Zorleni. Pentru o scurtă perioadă de timp Bârladul a avut o importanță mai mare decât mărimea sa devenind centrul militar al României “ciuntite” . La Bârlad a funcționat, nu numai, Marele Cartier General al armatei române, ci și: Cartierul general al armatei a IV-a ruse, Comandamentul Armatei a-I-a române, spitale de campanie, diferite servicii și organisme militare etc.
    Pe aici (implicit conacul de la Zorleni) s-au perindat numeroase personalități politice și militare românești (Carol -viitorul rege, Constantin Prezan , Dumitru Iliescu , Eremia Grigorescu, Theodor Râmniceanu , Constantin Cristescu , Ernest Ballif ), străine (Henri Mathias Berthelot , generalul Bellioc, colonelul Champin, V. V. Suvorov , Saskievici, J. Norton-Griffith ), atașați militari (englez C. Thomson , italian Luciano Ferigo , sârb) etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.