În Proclamaţia regală şi Declaraţia guvernului difuzate la radio în seara zilei de 23 august 1944 se afirma că România a acceptat condiţiile de armistiţiu oferite de Naţiunile Unite, care au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile interne, iar România consideră din acel moment Naţiunile Unite ca naţiuni prietene. Realitatea istorică a dovedit că acestea exprimau o dorinţă a românilor şi nu o realitate. Negocierile purtate nu ajunseseră la un rezultat, astfel că armistiţiul nu a putut fi încheiat imediat.
Noul ministru de Externe, Grigore Niculescu-Buzeşti, a transmis în dimineaţa zilei de 24 august o telegramă către emisarii români de la Cairo, în care se afirma: „Guvernul Majestăţii Sale regelui dă d-lor Ştirbey şi Vişoianun depline puteri spre a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo. Menţionez că d-na Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, ministrului nostru de la Stockholm că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale de armistiţiu să fie introduse următoarele completări:
1) Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România.
2) În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţiunea economică grea a României.
3) Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România.
Emisarii sunt rugaţi a depune toate eforturile spre a obţine inserarea acestor dispoziţiuni în textul Convenţiei de Armistiţiu” . Evident, Niculescu-Buzeşti făcea referire la condiţiile pe care le obţinuse guvernul Antonescu din partea celui sovietic şi pe care le dorea introduse în Convenţia de armistiţiu ce urma să fie semnată de noul guvern. Reprezentanţii Naţiunilor Unite nu s-au grăbit să dea curs cererii României şi au decis ca armistiţiul să fie semnat la Moscova. Până atunci, România era apreciată ca un stat inamic şi tratat ca atare. În timp ce Marele Stat Major al Armatei aprecia că Armata Roşie era aliată, Comandamentul Suprem Sovietic nu a luat act de cele petrecute la Bucureşti şi a continuat să se considere în stare de război cu România, astfel că în intervalul 24 august – 12 septembrie 1944 a făcut circa 140.000 de prizonieri.
Încercările noului guvern român de a stabili contacte oficiale cu comandanţii trupelor sovietice care acţionau în România au fost respinse de aceştia. Deşi delegaţia guvernamentală română s-a deplasat la Moscova încă din 28 august, abia la 10 septembrie, orele 22, ea a fost invitată să participe la întâlnirea cu reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi SUA, prilej cu care Molotov a prezentat proiectul condiţiilor de armistiţiu în limbile română şi engleză. La solicitarea lui Pătrăşcanu, delegaţia a primit răgazul de o zi pentru a studia acest document. Lucrările s-au reluat la 11 septembrie , orele 22, prilej cu care Lucreţiu Pătrăşcanu a explicat că după înlăturarea guvernului Antonescu, România lupta efectiv alături de Aliaţi. Molotov a replicat: „Este de la sine înţeles că nu trebuie să reamintim cum a început războiul şi cum românii au tratat teritoriile ocupate în Ucraina, Crimeea, bazinul Doneţului şi Stalingradul. Nu putem uita ca guvernul român a fost alături de Hitler şi armata germană şi pentru acest fapt România rămâne responsabilă”.
În legătură cu graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică, Molotov a precizat: „Acest lucru nici nu se poate discuta. A fost primită de la început şi stă la baza armistiţiului”. Referitor la cobeligeranţa solicitată de partea română, Molotov a spus: „Într-un anumit timp guvernele Aliate vor fi de acord să asigure României cobeligeranţa”. Semnificativ este şi dialogul despre prezenţa trupelor sovietice: Constantin Vişoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”. Molotov a replicat: „Este prematur. Scopul trupelor aliate (sovietice) este continuarea luptei contra Germaniei. Este prematur acum să ne ocupăm de aceste chestiuni”. Constantin Vişoianu a stăruit: „să se înscrie principiul că aceste trupe vor părăsi ţara când va înceta războiul”. Din nou, Molotov: „Este prematur să abordăm detalii acum”. Constantin Vişoianu: „Nu abordez detalii, ci principii”. Molotov: „Aceasta rezultă din sensul acordului şi nu este nevoie să vorbim acum”. Constantin Vişoianu: „Nu mi-am permis să cer ceva nou, ci numai principii. Nu cerem detalii, ci numai principii, detaliile se vor fixa ulterior”. Constantin Vişoianu a citat o frază a lui Talleyrand, în care acesta spunea că un lucru subînţeles este cu atât mai clar, cu cât este spus în scris. Molotov a replicat: „Mulţumim pentru cele spuse de Talleyrand. Propunerea făcută de delegaţia română are în vedere detalii, nu principii.
În ce priveşte acest principiu, el este înscris în art. 1, care spune că se va lupta pentru independenţa şi suveranitatea României”. Constantin Vişoianu a insistat: „Să se scoată acest articol şi să se fixeze principiul”. Răspunsul lui Molotov: „Sensul articolului este clar, nu trebuie să-l modificăm, dacă am face astfel, ar trebui multe preciziuni, care ne-ar îngreuna, anexele nu sunt necesare”. Ambasadorul Marii Britanii [Archibald Clark Ker]: „Găseşte situaţia României similară cu cea a Franţei: plină de trupe fără acord special. România este îngrijorată fără motiv”. Ambasadorul Statelor Unite [Averell Harriman]: „Declară că d-l Molotov a exprimat corect punctul de vedere al Aliaţilor, este prematur să vorbim de aceasta, trupele vor fi retrase”. Ultima intervenţie a lui Constantin Vişoianu: „Vom lua act de această declaraţie că este inutil să mai spunem ceva, dat fiind această declaraţie”. Concluzia lui Molotov: „De acord”. Convenţia de armistiţiu consemna la articolul 1 că de la 24 august România a încetat ostilităţile împotriva Naţiunilor Unite şi s-a angajat în război contra Germaniei şi Ungariei „cu scopul de a restaura independenţa şi suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice”. Operaţiunile militare „vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic)”.
Potrivit articolului 2, „guvernul şi Înaltul Comandament al României se obligau să ia măsuri pentru dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi Ungariei, aflate pe teritoriul României şi pentru internarea cetăţenilor celor două state”. Articolul 3 prevedea că guvernul român şi Înaltul Comandament al României trebuiau să asigure „forţelor sovietice şi ale celorlalţi Aliaţi, înlesnire pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, în orice direcţie, dacă este cerut de situaţia militară”. Acest concurs trebuia asigurat prin mijloacele proprii şi pe cheltuiala lor, „pe pământ, pe apă şi în aer”. În anexa la acest articol se preciza: „Prin cooperarea guvernului român şi a Înaltului Comandament Român se înţelege punerea la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosinţă, cum va socoti de cuviinţă, pe durata armistiţiului, a tuturor construcţiilor şi instalaţiilor româneşti, militare, aeriene şi navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviaţie, mijloace de comunicaţie, staţiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare, în desăvârşită bună stare şi cu personalul necesar pentru întreţinerea lor”. Prin aceste prevederi, întreaga logistică militară , dar şi cea civilă, a României era pusă la dispoziţia sovieticilor pentru a o folosi cum vor „socoti de cuviinţă”. Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940” (art. 4), deşi în acea zi nu s-a încheiat nici un acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Guvernul român se obliga să predea toţi prizonierii sovietici şi aliaţi, „precum şi pe toţi cetăţenii aduşi cu sila în România”, referirea vizându-i pe locuitorii din Basarabia şi Nordul Bucovinei, care s-au retras în România.
În Convenţie nu se făcea nici o referire la prizonierii români aflaţi pe teritoriul Uniunii Sovietice. Potrivit articolului 7, „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei şi al sateliţilor ei, aflat pe teritoriul românesc, inclusiv vasele flotei germane şi ale sateliţilor ei, aflate în apele româneşti”. În timpul războiului, România se aprovizionase cu materiale de război din Germania, pentru care plătise sume importante. Prin Convenţia de armistiţiu, acestea erau considerate „trofee” şi trebuiau predate sovieticilor. De asemenea, România era obligată să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), „pentru folosinţa acestuia, pentru întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei şi Ungariei, şi în interesul general al Aliaţilor, toate vasele care aparţin, sau au aparţinut, Naţiunilor Unite, aflate în porturile româneşti, indiferent la dispoziţia cui s-ar afla”; ulterior, aceste vase urmau să fie restituite proprietarilor lor. Guvernul român purta întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor sus-menţionate, până în momentul predării lor la Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). De asemenea, guvernul român trebuia să facă plăţile în monedă românească a plăţilor cerute de Înaltul comandament Aliat (Sovietic) „pentru îndeplinirea funcţiilor sale”; vasele de comerţ româneşti erau şi ele folosite „în interesul general al Aliaţilor”.
Despăgubirile de război erau stabilite prin articolul 11 al Convenţiei de armistiţiu la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). Guvernul român se obliga să restituie Uniunii Sovietice, ”în desăvârşită bună stare”, toate valorile şi materiale strămutate de pe teritoriul ei în timpul războiului. Alături de clauze teritoriale, militare şi economice, Comisia stabilea multiple obligaţii privind politica internă: eliberarea oricărei persoane arestate din cauza activităţii în favoarea Naţiunilor Unite; desfiinţarea legislaţiei discriminatorii şi a restricţiilor ce decurgeau din ea; dizolvarea tuturor organizaţiilor prohitleriste de tip fascist, cât şi a oricărei organizaţii care ar face propagandă ostilă Naţiunilor Unite, în special Uniunii Sovietice; colaborarea cu Înalta Comisie Aliată de Control (Sovietică) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. De asemenea, era nevoie de acordul Înaltei Comisii Aliate de Control (Sovietice) pentru tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor, prezentarea de spectacole de teatru şi de film, funcţionarea staţiilor Telegraf fără fir, Telegraf şi telefon. În anexa la articolul 16, se menţiona: „Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa telegrafică şi poştală, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările telefonice cu ţările străine ale ambasadelor, legaţiilor şi consulatelor aflate în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”. Anexa la art. 18 prevedea:
„Guvernul român şi organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control, care decurg din Convenţia de armistiţiu”.
Sediul Comisiei Aliate de Control era în Bucureşti, dar ea „putea să aibă funcţionari în diferite părţi ale României”. Penultimul articol (19) menţiona: „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Era o formulare echivocă, deoarece în acel moment cea mai mare parte a Transilvaniei făcea parte din România; în fapt, Aliaţii urmăreau să lase deschisă calea unei negocieri cu Ungaria în vederea ieşirii acesteia din război, prezentându-i situaţia Transilvaniei ca nefiind de deplin rezolvată. Textul Convenţiei de armistiţiu a fost semnat „din însărcinarea guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Regatului Unit [al Marii Britanii]” de mareşalul sovietic Rodion Malinovski, iar „din însărcinarea guvernului şi Înaltului Comandament al României” de Lucreţiu Pătrăşcanu, general adjutant Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey şi Ghiţă Popp.
În mod cert, Convenţia de armistiţiu depăşea cu mult specificul unui asemenea act, care în mod obişnuit stabileşte încetarea stării de război între două armate. Convenţia din 12 septembrie 1944 confirma situaţia de fapt a ocupării României de către Armata Roşie, stabilea principalele direcţii de acţiune a guvernului României nu numai în plan militar, dar şi economic, legislativ şi politic. Deşi trebuia să participe la război alături de Naţiunile Unite cu cel puţin 12 divizii, României nu i se recunoştea calitatea de aliat (cobeligerant), fiind considerată în continuare un stat inamic şi tratată ca atare. Mihai I şi suita sa au plecat din Dobiţa în seara zilei de 9 septembrie, iar în gara Filiaşi s-au urcat în automobilul regal şi au ajuns în cursul nopţii în Bucureşti. Suveranul s-a stabilit în Palatul Elisabeta, deoarece Palatul din Calea Victoriei fusese grav avariat din cauza bombardamentelor germane.
În ziua de 13 septembrie, membrii guvernului instalat la 23 august au depus jurământul constituţional, intrând astfel în legitimitate. În şedinţele Consiliului de Miniştrii din 15 şi 16 septembrie s-a prezentat raportul delegaţiei care s-a deplasat la Moscova şi conţinutul Convenţiei de armistiţiu semnată cu trei zile în urmă .
Relatările au fost oarecum şocante pentru membrii guvernului. Un membru al delegaţiei, Ioan Christi, a menţionat: „Vreau să vă spun că, deşi în aparenţă dl. Molotov şi ceilalţi păstrau cea mai mare urbanitate şi erau cu surâsul pe buze, nu erau accesibili la nici un fel de reglementare, şi eforturile noastre erau respinse. La prima propunere a noastră, dl. Molotov răspundea că nu este de părere. La a doua argumentare ni se răspundea că vrea să ştie de ce am fost la Stalingrad. La al treilea argument, dl. Molotov propunea să se treacă la discutarea articolului următor”. La rândul său, Lucreţiu Pătrăşcanu – conducătorul delegaţiei române – declara: „În tot timpul dezbaterilor, atât ambasadorul Marii Britanii, cât şi acela al Statelor Unite, n-au intervenit în discuţii sub nici o formă şi niciodată decât cel mult să sublinieze şi să întărească afirmaţiile d-lui Molotov.
Dar atât şi nimic mai mult. Toate încercările de a face din contactul personal un prilej de intervenţii lăuntrice la ceilalţi doi s-au izbit de un refuz şi de recomandarea să căutăm să avem relaţii bune cu Rusia Sovietică, de unde am ajuns la concluzia că în ceea ce priveşte România, acordul dintre aliaţi este perfect”. Iuliu Maniu a ţinut să constate că „textul acestui armistiţiu nu corespunde cu acele conversaţiuni şi acele încheieri pe care emisarii noştri din Cairo au convenit cu reprezentanţii Aliaţi […] Condiţiile pe care le-am stabilit atunci erau neasemuit mai favorabile decât cele de acum”. El a apreciat: „Suntem mici, suntem slabi, am făcut o politică catastrofală, conducătorii ţării noastre de până acum au mers cu ochii închişi, ne-au dus în toate privinţele în situaţii absolut imposibile şi comisia trimisă de noi [la Moscova] nu putea face altfel decât să semneze”. Liderul naţional-ţărănist a amintit că şi Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii, „a avut nişte tentacule […] Între altele a avut sugestia şi i s-a pus în vedere că dacă va face armistiţiul se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra Aliaţii. Am văzut eu, d-l Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi în special noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către d-l Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi”.
În şedinţă s-a ivit şi un „incident”, Lucreţiu Pătrăşcanu apreciind: „Există un vinovat, şi eu vorbesc foarte deschis, există un vinovat pentru ce România nu a încheiat armistiţiul pe baza armistiţiului din aprilie, şi acest vinovat sunteţi dvs., d-le Maniu, fiindcă sunteţi singurul om politic căruia i-au fost transmise aceste condiţiuni”. Iuliu Maniu a replicat că marii comandanţi de unităţi militare cu care a luat contact i-au spus că „nu se poate face acţiunea, fiindcă dacă dumnealor veneau şi spuneau da, se poate face, neapărat o făceam”. La rândul său, Niculescu-Buzeşti a apreciat: „La 24 august, Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul pe baza celor şase puncte [din aprilie, comunicate la Cairo]”, astfel că răspunderea „este a Aliaţilor, fiindcă ei nu şi-au respectat cuvântul”. Afirmaţia ministrului de Externe nu se baza pe fapte concrete, ea exprimând dorinţa noului guvern, care însă nu a fost acceptată de Naţiunile Unite. Constantin I.C. Brătianu a dat şi o explicaţie: „Au fost condiţiuni ineluctabile, se simţeau stăpâni în ţara românească, fiindcă armata [sovietică] ocupase ţara”. Unii miniştri au relatat despre abuzurile armatei sovietice, despre umilinţele la care au fost supuşi din partea ofiţerilor Armatei Roşii. S-a relatat că ministrul de Război a cerut audienţă la comandantul militar sovietic şi nu a fost primit decât după câteva ceasuri de aşteptare, că însuşi preşedintele Consiliului de Miniştri a fost ţinut la uşă, iar ministrul de Externe a aşteptat două ceasuri, iar perspectivele ce se deschideau erau şi mai sumbre. Iuliu Maniu aprecia că „nu putem face acte de dragoste când faţă de noi ei fac act de ofensă”, pe care publicul românesc le resimte.
Liderii politici români au fost nevoiţi să accepte armistiţiul în forma în care le-a fost impusă şi să se declare pentru aplicarea ei cât mai corectă. Cu toţii au evitat să se exprime public împotriva unor prevederi nedrepte şi umilitoare, ei pronunţându-se pentru alianţa cu Naţiunile Unite, în primul rând cu Uniunea Sovietică, alături de care lupta armata română. Pe de altă parte, problema îndeplinirii Convenţiei de armistiţiu a devenit un pretext pentru reprezentanţii Kremlin-ului de a interveni în treburile interne ale României şi a impune ţării un anumit curs politic. Situaţia României – ca şi a celorlalte ţări din zona sud-est europeană – a fost decisă de înţelegerile secrete realizate de liderii coaliţiei Naţiunilor Unite. Animat de promovarea intereselor propriei ţări, Winston Churchill s-a deplasat la Moscova, în octombrie 1944.
Este acum larg cunoscut „acordul de procentaj” propus de Churchill şi acceptat de Stalin la 9 octombrie 1944, potrivit căruia preponderenţa Uniunii Sovietice urma să fie în România de 90%, în Bulgaria de 75%, în Iugoslavia şi Ungaria de 50%, în timp ce preponderenţa Aliaţilor occidentali era în Grecia de 90% . A doua zi, Eden şi Molotov au negociat aceste procente, ajungând la următoarea înţelegere: Ungaria – 80%, România – 90%, Bulgaria – 80%, Iugoslavia – 60%, ceea ce reprezenta o creştere a influenţei sovietice comparativ cu cea propusă de Churchill . Stalin a profitat la maximum de atitudinea lui Churchill şi a lui Roosevelt, care i-au lăsat „mână liberă” în privinţa statelor vecine URSS, pentru a instala în aceste ţări regimuri prosovietice. Sfârşitul războiului găsea asemenea regimuri instalate nu numai în ţările baltice, dar şi în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Albania şi Bulgaria.
Organizarea lumii postbelice a format obiectul Conferinţei de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945), la care au participat conducătorii URSS, SUA şi Marii Britanii. Conferinţa a discutat şi problema încheierii tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria. Într-o discuţie cu I.V. Stalin, Truman (preşedintele SUA) s-a referit la neaplicarea Declaraţiei de la Yalta, la care liderul de la Kremlin a replicat: „Un guvern liber ales, în oricare din aceste ţări, va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu pot admite”.
Truman a rămas fără replică. La 6 august 1945, primul-ministru, dr. Petru Groza, şi ministrul de Externe, Gheorghe Tătărescu, l-au primit pe generalul Ivan Zaharovici Susaikov, însoţit de consilierul politic Alexei Pavlovici Pavlov. În numele guvernului URSS, generalul Susaikov a înmânat dr. Petru Groza textul unei comunicări: „Din însărcinarea guvernului sovietic, am onoarea a vă înştiinţa că guvernul sovietic, ţinând seama de participarea activă a României începând de la 23 august 1944 în luptă de partea Aliaţilor, în contra Germaniei hitleriste, precum şi îndeplinirea loială de către România a obligaţiilor luate prin Convenţia de Armistiţiu, a hotărât să restabilească relaţiile diplomatice cu România şi propune un schimb de miniştri plenipotenţiari”. Dr. Petru Groza a declarat: „Guvernul şi poporul român iau act cu recunoştinţă de această solemnă apreciere a contribuţiei României în luptă contra Germaniei hitleriste şi pentru libertatea tuturor popoarelor”. De asemenea, a declarat că ţara întreagă „este fericită şi constată că aplicarea loială a Convenţiei armistiţiului a găsit preţuirea guvernului Uniunii Sovietice şi că marile ei sforţări pe acest tărâm au fost rodnice” .
La 18 august 1945, Roy Melbourne, reprezentantul SUA în România, a adresat ministrului de Externe, Gheorghe Tătărescu, o notă verbală care exprima dorinţa SUA de a se institui un „regim reprezentativ al opiniei publice române, constituit din toate grupările democratice ale ţării”, precizând că ţara sa nu va încheia pace decât cu un guvern reprezentativ, democratic. Gheorghe Tătărescu a respins nota, declarând-o nulă şi neavenită, deoarece SUA nu se puteau adresa direct unui guvern pe care nu-l recunoşteau, ci numai prin intermediul Înaltei Comisii Aliate de Control. Încurajat de Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, precum şi de reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii în România, regele Mihai a cerut lui Petru Groza să-l „ajute”, pentru a se forma un guvern democratic recunoscut de Marile Puteri. Dr. Groza a apreciat că guvernul său se bucura de sprijinul poporului român, drept care a refuzat să demisioneze.
În replică, regele a întrerupt legăturile cu guvernul, la 21 august 1945, şi a cerut „sfatul” Marilor Puteri pentru rezolvarea situaţiei. Conferinţa miniştrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii, desfăşurată la Moscova, în zilele de 16 – 26 decembrie 1945, a analizat şi situaţia din România. S-a hotărât ca cele trei ţări să dea „sfatul” cerut de regele Mihai în august 1945, şi anume ca „un membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi un membru al Partidului Naţional-Liberal să fie cuprinşi în guvern”. De asemenea, cele trei Mari Puteri „iau notă că guvernul român, astfel reorganizat, va declara că alegeri libere şi nestingherite vor fi ţinute cât mai curând posibil, pe baza votului universal şi secret. Toate partidele democratice antifasciste trebuie să aibă dreptul să ia parte la aceste alegeri şi să prezinte candidaţi. Guvernul reorganizat va da asigurări cu privire la acordarea libertăţii presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei” .
În schimb, guvernele SUA şi Marii Britanii se angajau să recunoască guvernul Groza. Pe baza hotărârilor Conferinţei, au sosit în Bucureşti, în ziua de 31 decembrie, Andrei Ianuarevici Vâşinski, Averell Harriman şi sir Archibald Clark-Kerr, care au avut discuţii cu regele, cu Petru Groza şi cu liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal. Dr. Petru Groza a acceptat hotărârile de la Moscova, care, în fond, reprezentau o victorie a punctului de vedere sovietic, deoarece guvernul era menţinut, iar partidele istorice urmau să aibă doar o reprezentare simbolică în cabinetul pe care-l prezida. Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu şi-au exprimat scepticismul în legătură cu deciziile Conferinţei de la Moscova; ei au cerut garanţii că, în perspectiva alegerilor parlamentare, Ministerul de Interne va fi neutru, dar Clark-Kerr şi Harriman au declarat că „nu era nevoie de garanţii, deoarece garantează Marile Puteri”.
După întrevederea cu regele Mihai, Vâşinski transmitea la Moscova: „În numele Comisiei i-am expus esenţa hotărârii privind România şi l-am întrebat ce crede el în această privinţă. Regele a răspuns că el consideră hotărârea justă şi este în întregime satisfăcut de ea”. În mod special, regele a apreciat decizia de a se organiza „alegeri libere şi a întrebat dacă unor ministere, ca de pildă Ministerul de Interne, nu ar constitui cea mai bună garanţie pentru realizarea acestor alegeri. Harriman şi Kerr mi-au lăsat mie să răspund la întrebare. I-am răspuns că nu se poate fi vorba de nici o , că o astfel de problemă nu se poate pune în faţa noastră. Este vorba doar de introducerea complementară a doi noi miniştri, în componenţa guvernului actual, aşa cum este acesta. În special nu este şi nu poate fi problema Ministerului de Interne. Kerr şi Harriman au tăcut.
Regele n-a mai insistat, asupra <întrebării> sale, declarând că a pus-o ” . Asupra persoanelor care urmau să fie desemnate de guvern, s-au purtat vii discuţii. Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu i-au propus pe vicepreşedinţii celor două partide (Ion Mihalache şi Gheorghe Brătianu), dar dr. Petru Groza nu i-a acceptat. Dr. N. Lupu s-a propus pe sine, dar Iuliu Maniu nu a fost de acord. Până la urmă, s-a convenit ca Partidul Naţional-Ţărănesc să fie reprezentat de Emil Haţieganu, iar Partidul Naţional-Liberal de Mihail Romniceanu, care au depus jurământul la 7 ianuarie 1946. Cei doi aveau funcţia de secretari de stat şi erau consideraţi de Iuliu Maniu ca „ochiul de supraveghere a hotărârilor celor trei Mari Puteri”, „fără a purta răspunderea pentru restul acţiunii de guvernare” . Cu alte cuvinte, cele două partide nu considerau că au revenit la putere, ele rămânând, în continuare, în opoziţie. Potrivit înţelegerilor de la Moscova, SUA au recunoscut guvernul Groza şi au decis stabilirea relaţiilor diplomatice cu România la 6 februarie 1946, o decizie similară a luat şi guvernul Marii Britanii la 15 februarie 1946.
Aşadar, în intervalul 23 august 1944 – februarie 1946, statutul internaţional al României a cunoscut o importantă evoluţie. Armata română a întors armele împotriva celei germane, relaţiile diplomatice cu Germania şi statele aliate acesteia au fost întrerupte, România acţionând ca un partener de luptă al Naţiunilor Unite. După încheierea războiului, Uniunea Sovietică a stabilit relaţii diplomatice cu România (august 1945), fiind urmată, după şase luni, de SUA şi Marea Britanie. Totuşi, România se găsea sub regimul convenţiei de armistiţiu, nu era considerată un stat aliat, ci unul fost inamic, fapt ce avea să fie evident şi cu prilejul discuţiilor privind încheierea tratatului de pace.
Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.