Întemeierea unei familii începe odată cu căsătoria.Românii erau familişti convinşi.Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete ca aveau o dotă de peste un milion de lei.Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare). Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi onorabilă).

De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14–15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17–18 ani) sau a facultăţii (21–22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1–2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi, apoi urma logodna, care dura 1–2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.

Natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. Comparativ cu alte state europene, situaţia era următoarea:

Ţara
Natalitatea
Mortalitatea
Mortalitatea infantilă (sub 1 an)
România

33,4

20,5

17,4

Iugoslavia

32,4

18,5

16,7

Grecia

29,8

17,5

12,9

Bulgaria

27,4

15,6

14,4

Polonia

22,5

14,5

12,8

Ungaria

20,1

15,8

13,6

Cehoslovacia

16,8

13,8

12,7

Olanda

21,4

 8,9

 3,9

După cum se observă, în România rata natalităţii era foarte mare, depăşind-o pe cea a ţărilor din jur şi fiind cu 12 % mai mare decât în Olanda; dar şi la mortalitate, mai ales la cea infantilă, România deţinea un adevărat record european.

În sate, femeile năşteau “câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală. O statistică din 1937 arăta următoarea situaţie (în procente):

Naşteri la spital

Naşteri acasă

cu medic

cu moaşă diplomată

cu moaşă fără diplomă

fără asistenţă

Nespecificat

0,1

0,8

35,2

58,8

4,9

0,2

Aşadar, mai puţin de 1 % dintre femeile de la ţară năşteau la spital şi cu medic, în timp ce aproape 5 % năşteau fără nici o asistenţă medicală.

Copiii de la ţară creşteau “singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îi dădea să sugă de trei-patru ori pe zi. Cei de 2–5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari.

În oraş, femeile de bună condiţie năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate. În procente, situaţia de prezenta astfel, în 1937:

Naşteri la spital
Naşteri acasă
Cu medic

Cu moaşă diplomată

Cu moaşă
fără diplomă

Fără asistenţă

Nespecificat

15,9

2,5

57,8

19,1

4,2

0,5

Ponderea cea mai mare o aveau naşterile cu moaşă diplomată, în timp ce naşterile fără asistenţă (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din mediul rural.

Botezul era un eveniment, atât la ţară, cât şi la oraş. De regulă, copilul era botezat de naşii care i-au cununat părinţii. Ceremonia se desfăşura la biserică, după care urma masa acasă sau la un local public, cu participarea rudelor apropiate.

Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile materiale. La sate, viaţa curgea relativ simplu, după calendarul muncilor agricole.În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcerea acasă, bărbatul rămânea la cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat, iar femeia mergea acasă pentru a avea grijă de gospodărie. În familie exista o “diviziune a muncii”; bărbatul se ocupa de treburile din curte (îngrijirea vitelor, tăiatul lemnelor, diverse reparaţii), iar femeia de cele din interior (bucătărie, spălatul rufelor, tors, împletit, ţesut etc.). Vara, toţi cei valizi (inclusiv copiii de 6–7 ani) mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau pe înserate.

În oraş, viaţa de familie era mai diversificată. În “familiile bune”, soţul pleca la servici, de unde se întorcea pe la orele 15–16, pentru a lua masa împreună cu familia. Doamna se scula mai târziu (pe la 930–10) şi, după ce servea ceaiul, făcea o plimbare prin oraş (cel mai adesea pe la magazinele de modă). Copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de “nemţoaică”, al cărei rol era, pe lângă cel de a le face educaţie, şi acela de a-i învăţa o limbă străină. În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea servici, în timp ce soţia se ocupa de gospodărie şi de copii.

Fidelitatea era o virtute, căsătoria fiind considerată de romni o instituţie sacră. La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel că persoana în cauză era nevoită să părăsească localitatea. Infidelitatea bărbaţilor era tolerată, iar concubinajul cu o femeie văduvă nu genera prea multe discuţii.

La oraş exista mai multă “libertate” din partea soţilor. În lumea artiştilor şi scriitorilor, dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obişnuit. A fi amanta unui “domn ministru” era chiar o virtute, deoarece astfel se deschideau anumite uşi şi se obţinea – pentru soţ, rude, amant – un post în aparatul administrativ sau unele înlesniri în domeniul economic (credite, permise de export etc.). Existau şi infidelităţi “dezinteresate”. Astfel, regina Maria a avut mai mulţi amanţi. Se pare că tatăl principesei Ileana era Barbu Ştirbey. Nici regele Ferdinand nu era prea fidel soţiei sale. Dar cel care a făcut din viaţa personală o adevărată problemă de stat a fost principele Carol, care în 1925 şi-a părăsit soţia şi copilul (principesa Elena şi principele Mihai), pentru a trăi alături de o femeie cu o moralitate dubioasă (Elena Lupescu). Unele soţii de ofiţeri se “plictiseau” stând mereu acasă şi de aceea trăiau cu ordonanţa sau cu vreun student care le medita copiii.

În mediile modeste, fidelitatea soţilor era mult mai mare. Bărbatul îşi trata nevasta ca pe un bun personal, iar cel care atenta la “onoarea” lui putea sfârşi tragic.

Numărul divorţurilor a crescut, comparativ cu perioada antebelică; cele mai multe se înregistrau în primii cinci ani de căsătorie, când soţii ajungeau la concluzia că nu pot alcătui o familie temeinică. Existenţa copiilor contribuia la sudarea relaţiilor dintre soţ şi soţie, orizontul vieţii lor căpătând noi dimensiuni.

Locuinţa – spaţiul privat al unei familii sau al unei persoane – constituia un element al vieţii cotidiene. Distrugerile din timpul primului război mondial, creşterea demografică, precum şi migraţia forţei de muncă de la sat spre oraş au impus constituirea unui mare număr de locuinţe.

La sate o locuinţă adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când în aceeaşi casă locuiau bunicii şi copiii căsătoriţi. Cele 14.420.718 persoane care tăiau la ţară locuiau în 3.232.434 clădiri, ceea ce însemna o medie de 4,5 suflete într-o clădire.

Calitatea acestora era foarte diferită. De regulă, în Transilvania şi Bucovina casele erau din piatră şi din cărămidă, la munte din lemn, iar în vechiul Regat şi Basarabia, din chirpici sau paiantă. Unele erau acoperite cu ţiglă (mai ales în Ardeal), altele cu şindrilă (draniţă) – în Moldova, cu paie (Oltenia) sau stuf (Dobrogea). Statistica locuinţelor, făcută din iniţiativa Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1929 – singura la nivelul ţării în perioada interbelică – a găsit în mediul rural următoarea situaţie în privinţa locuinţelor: din cele 3.078.830 imobile rurale, 774.594 erau construite din cărămidă, 169.881 din paiantă, 1.022.566 din lemn, restul din chirpici; 887.613 aveau podele de lemn, iar la 2.188.287 pardoseala era din pământ bătut; un număr de 663.800 locuinţe aveau o singură încăpere, cu ferestre fixe; 388.169 case erau acoperite cu paie, iar 456.251 cu ţiglă. În unele zone, mai ales în Bucovina, casele erau frumos decorate cu crestături în lemn şi cu vopsele atrăgătoare (roşu, albastru, roz, verde); nu lipseau decoraţiunile exterioare (reprezentând păsări, flori, animale etc.)

Deşi o casă aveau două–trei camere, toţi membrii familiei trăiau doar într-una; nu erau puţine cazurile când – mai ales iarna – în această cameră erau găzduiţi şi viţelul, mielul sau chiar purceii abia născuţi; de regulă, cloştile aveau amenajat cuibarul sub pat. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu intra frigul; pe sobă se uscau obielele şi încălţămintea; gunoiul se strângea în spatele uşii şi era “dus afară” la două-trei zile. Mobilierul consta din unul sau două paturi, două-trei scaune, eventual şi o măsuţă. În tindă, aflată de obicei între camera “de zi” şi cea “de curat”, se afla vatra, pe care se gătea în ceaune de tuci sau oale de pământ. În camera “de curat” se aflau lada de zestre, patul acoperit de velniţe ţesute în casă, pe care erau aşezate perine mari şi mici, masa cu faţa de masă din in sau borangic, scaunele pentru musafiri. Această cameră era deschisă la momente deosebite: nuntă, botez, înmormântare, sau atunci când venea preotul în Ajunul Crăciunului, de Bobotează sau de Paşti. Iluminatul locuinţelor se făcea cu lumânări din ceară sau său de oaie; familiile mai înstărite aveau lămpi cu petrol. Curentul electric era aproape necunoscut în mediul rural. Pentru încălzit se foloseau lemne (în zonele de deal şi de munte), coceni, paie, tizic, (în cele de câmpie), mangan (în Valea Jiului), gaz de sondă (în Valea Prahovei); în câteva localităţi din Transilvania se utiliza gazul metan. Iarna, soba se încălzea puternic seara, ajungându-se la o temperatură de 36–40° C, dar în cursul nopţii camera se răcea până la 6–10° C. Evident, asemenea oscilaţii aveau consecinţe grave asupra stării de sănătate a ţăranilor.

În aproape fiecare sat era şi câte un conac, aparţinând moşierului sau altei persoane înstărite din oraş, care venea aici din când în când pentru odihnă sau creaţie. Între conacele renumite, se remarca cel de la Florica (jud. Argeş), aparţinând familiei Brătianu, de la Butoieşti (jud. Mehedinţi), proprietatea lui Constantin Rădulescu – Motru, de la Valea Mare (jud. Argeş) construit de Liviu Rebreanu, de la Vînători (jud. Neamţ), unde se retrăgea Mihail Sadoveanu etc.

La oraşe, locuinţele erau mai diversificate. Cei 3.632.178 locuitori din mediul urban trăiau în 560.558 clădiri. În Transilvania şi Bucovina o clădire revenea la 7,2 persoane, în vechiul Regat la 6,1, iar în Basarabia la 6,8. Cea mai mare aglomeraţie era în Bucureşti – 9,8 locuitori într-o clădire.

Dimensiunile şi calitatea locuinţelor depindeau de starea materială şi de nivelul intelectual al proprietarului. Marea burghezie – potrivit Enciclopediei României – era compusă din resturile boierimii şi ale latifundiarilor, din statul major al partidelor politice, din conducătorii culturali (profesori universitari, academicieni, scriitori, artişti cu reputaţie), diplomaţi, ofiţeri superiori, conducători de mari administraţii de stat, secretari generali, liberi-profesionişti cu mare reputaţie: avocaţi, medici, arhitecţi, din conducători economici – avea, de regulă, locuinţa în centrul oraşului.

O asemenea locuinţă beneficia de toate elementele confortului urban, era amenajată şi decorată în interior sub influenţa curentelor europene, supu-..nându-se fluctuaţiilor modei. Acest tip de locuinţă se regăsea în mai micile sau mai marile palate aflate pe unul din bulevardele centrale, în vilele din cartierele aristocratice sau de-a lungul străzilor din imediata vecinătate a centrului. Cele mai multe fuseseră construite înainte de 1918; ele aveau camere înalte, mobilier de bună calitate, realizat în ateliere occidentale, covoare scumpe de provenienţă stăină – de la cele orientale până la cele franceze, italiene sau germane – perdele şi draperii grele din catifea verde, maron sau de culoarea vişinei, adesea cumpărate din ţări europene sau asiatice. Plafonul era realizat din lemn sculptat sau acoperit de picturi. Deşi era alcătuit din piese extrem de scumpe şi cu reale valenţe estetice, interiorul acestui tip de locuinţă crea o atmosferă încărcată, greoaie şi întunecoasă.

Noile case – vile construite în perioada interbelică aveau camere mai puţin înalte şi erau luminoase; s-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost eliminate piesele greoaie de mobilier; culoarea tapetului era rozul sau albastrul deschis, pentru a mări senzaţia de lumină.

Locuinţele marii burghezii beneficiau de canalizare, apă curentă, încălzire centrală sau cu sobe de teracotă, crematoriu pentru gunoi, de radio, telefon şi alte asemenea comodităţi. Una dintre cele mai reprezentative locuinţe de acest fel se afla pe strada Ştirbei Vodă din Bucureşti (la intrarea în Cişmigiu): avea două apartamente, unul la parter şi celălalt la etaj; la parter era un hol mare, în jurul căruia se aflau: salonul cu sera (grădina de iarnă), biroul cu biblioteca, un salonaş, sala de mese cu oficiu, un dormitor mare, baia. Scara principală urca la etaj; aici se găsea un apartament, având aceeaşi grupare în jurul holului, cu excepţia salonului mare. Scara de serviciu ducea în curtea de serviciu şi la subsol; acesta cuprindea bucătăria, pivniţele şi depozitele de combustibil. La înălţimea terasei s-a amenajat o sufragerie de vară şi un fumoar. Intrarea secundară ducea spre curtea de serviciu, unde se aflau garajul, spălătoria şi camerele pentru personalul de serviciu. Alături de salonul mare, frumos decorat, biblioteca era mândria proprietarului; cărţile erau legate în piele, aşezate cu multă grijă, după dimensiuni şi conţinut. În asemenea locuinţe, eticheta se afla la mare cinste, iar invitaţii erau datori să se conformeze fără nici o abatere unor reguli specifice lumii mondene.

O parte din marea burghezie locuia în apartamente la bloc. Un asemenea apartament avea, de regulă, două–trei camere, bucătărie, baie, unul sau două holuri. Mobila era simplă, perdele subţiri şi transparente, camerele luminoase, ceea ce dădea impresia de spaţiu. Proprietarul avea la dispoziţie radioul, telefonul, frigiderul şi alte asemenea comodităţii ale vieţii moderne.

Negustorii en-gros, proprietarii de ateliere mari< şi alţi oameni bogaţi aveau case cu mai multe încăperi, uneori cu 15–20 camere. Dacă imobilul avea etaj, camerele de sus se foloseau ca locuinţă, iar cele de la parter ca prăvăli sau depozite de mărfuri. Dacă nu avea etaj, camerele de locuit se aflau în spatele încăperilor pentru prăvălie sau atelier, acestea aflându-se întotdeauna la stradă, iar depozitele în “fundul curţii”.

Burghezia mijlocie – formată din ofiţeri inferiori, funcţionari superiori din instituţiile de stat, funcţionari din întreprinderile particulare, liber-profesionişti de rând, membri corpului profesoral şi ai corpului medical, comercianţi cu bună stare şi meşteşugari de frunte – locuia, de regulă, în zona mediană a oraşului. Locuinţele aveau canalizare, baie, apă curentă, lumină electrică. O parte a acestei burghezii beneficia de telefon şi firgider. Cel mai adesea, locuinţele burgheziei mijlocii erau destul de încărcate, imitând pe cele ale aristocraţiei. Nelipsite erau ceasul de perete (pendula), oglinda, lampa de masă, aplicele, lustra de metal nichelat sau din alamă bătută cu sticlă mată cu un singur abajur, perdelele cu plasă rară şi franjuri în partea de jos, vase Gallé şi Daum, obiectele de argint cizelat. Camera principală era destinată servirii mesei de prânz, având un rol important în reunirea familiei. În dormitor se afla mobilier din lemn masiv; patul avea tăblii în faţă şi în spate, bogat ornamentate; dulapul (şifonierul) avea două sau trei uşi, iar pe una dintre ele se afla o oglindă.

Locuinţele micilor comercianţi, meseriaşi, lucrători erau case cu parter, aveau două-trei camere, bucătărie, holuri şi diverse dependinţe. De regulă, erau construite din materiale ieftine (chirpici, paiantă), nu dispuneau de lumină electrică, apă curentă, de canalizare. Mobila era foarte simplă, fără valori estetice: pat de lemn sau de metal, masă de bucătărie, scaune, dulapul (şifonierul) pentru haine, făcut din lemn (mai ales de brad). Aceste locuinţe, aflate la periferia oraşului, contrastau puternic cu cele amplasate în zona centrală. Ele erau încălzite cu lemn, rumeguş, paie, iar iluminatul se realiza cu lumânări sau cu lampa cu gaz.

Creşterea populaţiei şi nivelul scăzut al veniturilor marii majorităţi a acesteia a făcut ca mulţi orăşeni să nu-şi poată construi o casă şi de aceea locuiau cu chirie. Valorile pe care le atingeau chiriile se ridicau la sume mari, care cu greu puteau fi plătite de populaţia săracă. În cartierele mărginaşe ale Bucureştilor, dar şi în oraşele Constanţa, Cluj, Cernăuţi, Iaşi, Chişinău sau Timişoara, valoarea chiriei pe o cameră şi bucătărie varia între 700 şi 2.500 lei lunar, în funcţie de cartier, iar închirierea unui apartament modest cu trei camere şi dependinţe în zona mediană costa 2.500–3.500 lei pe lună. Statul a promovat o politică de protecţie a chiriaşilor, astfel că s-a adoptat practica prelungirii contractelor de închiriere, cu anumite sporuri determinate de inflaţie. S-a creat un cerc vicios: pe de o parte chiriaşul nu avea bani să-şi cumpere locuinţa, iar pe de alta proprietarul obţinea o chirie prea mică pentru a putea investi în construcţia altei case.

Au existat mai multe legi privind stimularea construcţiei de locuinţe ieftine (având până la 5 camere şi 250 m2) sau populare (cu trei camere de locuit, bucătărie, sufragerie, baie, pivniţă, pod, şopron pentru combustibil, cu o suprafaţă de 150 m2). Cei care se angajau să-şi construiască asemenea locuinţe erau scutiţi de impozit pe timp de 10 ani, beneficiau de reducere de taxe pentru transportul materialelor, primeau facilităţi la cumpărarea de terenuri. S-a înfiinţat Casa Construcţiilor de Locuinţe, care acorda împrumuturi pe 20–30 de ani, cu o dobândă de 1–2 % pe an; în Bucureşti, construcţiile se efectuau prin Societatea Comunală de Locuinţe Ieftine, creată încă din 1910. Rezultatele au fost modeste: în intervalul 1918 – 1938 au fost construite în capitală doar 16.400 locuinţe; în Cluj – 3.300; în Cernăuţi – 1.800; în Timişoara – 3.200; în Chişinău – 300. Criza locuinţelor a fost o caracteristică a marilor oraşe din România, ca şi din alte state europene. Pentru a-şi stabiliza forţa de muncă, unele întreprinderi, regii, societăţi, ministere au procedat la construirea de locuinţe, care erau închiriate sau chiar vândute salariaţilor proprii, la preţuri relativ mici.

Pentru cei cu venituri mari, s-au construit blocuri şi vile luxoase. În Bucureşti s-a extins cartierul Cotroceni şi a apărut cartierul Dacia, cu locuinţe (vile) ce rivalizau, prin lux şi confort, cu cele din zona centrală. De asemenea, s-au construit locuinţe ieftine (muncitoreşti) în cartierele Vatra Luminoasă, Lacul Tei, Drumul Sării.

Conform legii, fiecare oraş trebuia să aibă un plan de sistematizare, dar în fapt cel mai adesea s-a construit la voia întâmplării, cu deosebire în zonele periferice. Tehnicienii primăriilor nu şi-au dat silinţa să întocmească planuri temeinice, astfel că din cele 81 proiecte de alinieri şi deschideri de străzi, trimise în anii 1923–1926 la Consiliul Superior Tehnic din cadrul Ministerului de Interne (care se ocupa cu administraţia locală), au fost avizate doar şapte, iar din 38 proiecte de sistematizare s-au aprobat numai două. Până la sfîrşitul perioadei interbelice nici măcar 10% din totalul oraşelor României nu aveau planuri de sistematizare, aşa cum prevedea legea.

De această situaţie au profitat multe persoane, mai ales cele care se mutau de la sat în oraş.A apărut fenomenul locuinţelor “instantanee”, ridicate în câteva zile în mare grabă, mai ales în preajma şi în timpul sărbătorilor religioase, perioadă când oficialităţile nu vizitau zonele respective. Graba cu care se ridicau aceste locuinţe se datora lipsei auorizaţiilor de construcţie. Ele se caracterizau prin calitatea inferioară a materialelor folosite: lemn, pământ, rogojini bulgărite cu pământ, chirpici, vălătuci, paiantă pentru pereţi, şindrilă sau stuf pentru acoperiş. Autorităţile acceptau faptul împlinit, astfel că numai în Bucureşti existau, în 1938, peste 20.000 de asemenea locuinţe.

Aşadar, societatea românească în perioada interbelică era extrem de mozaicată, dar, în esenţă, a evoluat dinspre tradiţionalism spre modernitate. Oraşul – în zona sa centrală şi mediană – a constituit, atât în ceea ce priveşte familia, cât şi locuinţa, mediul cel mai prielnic pentru o viaţă modernă, cu adevărat europeană.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.