Schimbările revoluţionare înregistrate în Europa anului 1989 au fost rezultatul unui proces istoric îndelungat. Premisele acestor schimbări se află în modul în care s-au instaurat regimurile socialiste, în politica promovată de-a lungul a patru decenii și jumătate. Factorul hotărâtor a fost contextul internaţional, modificarea raportului de forțe între marile puteri (în principal, Uniunea Sovietică și SUA), fapt ce a permis amplificarea mișcărilor politice și sociale, care au reuşit să înlăture regimurile totalitare și să impună revenirea la democraţie.

 

1989 a intrat în istorie ca anul marilor schimbări politice, revoluţionare în Europa. În numai câteva luni, regimurile socialiste s-au prăbuşit precum un castel de cărți de joc, fapt ce a condus la o reaşezare a sistemului politic și geo-strategic de pe continent. Nu a fost o situaţie creată în acel an sau o conjunctură de moment, ci rezultatul unui îndelungat proces istoric.

În fond, geneza schimbărilor din 1989 se află în modul și contextul în care s-au instaurat acele regimuri, în raportul de forțe stabilit la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Pe parcursul a patru decenii și jumătate socialismul de tip sovietic a cunoscut importante evoluţii, a alimentat anumite speranţe și iluzii, dar la începutul anilor ‘80 eşecul său a devenit inevitabil[1].

 

 

1. Evolutia raportului de fortă pe plan international

 

 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, principalele Puteri Aliate (S.U.A., Marea Britanie și Uniunea Sovietică) au ajuns la un acord privind împărțirea sferelor de influență. Winston Churchill și Franklin Delano Roosevelt au fost de acord ca Iosif Visarionovici Stalin să aibă „preponderență“ în privința statelor aflate la granița Uniunii Sovietice. Cel mai „generos” a fost premierul britanic, deoarece țara sa, fiind o putere maritimă, avea nevoie de Grecia pentru a putea controla Marea Mediterană. El nu s-a sfiit să scrie în memoriile sale că, în octombrie 1944, cu prilejul vizitei la Moscova, a avut inițiativa de a-i propune lui Stalin un acord de procentaj: „Momentul era propice pentru treburi, așa că am spus: «Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenți. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât privește Rusia și Britania, v-ar conveni să aveți o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia și să mergem pe cincizeci și cincizeci în Iugoslavia»?

„În timp ce se traducea aceasta, eu am scris pe o coală de hârtie: România: Rusia – 90%; Ceilalți – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu S.U.A.) – 90%; Rusia – 10%; Iugoslavia: 50% – 50%; Ungaria: 50% – 50%; Bulgaria: Rusia – 75%; Ceilalți – 25%.

Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru și a făcut un mare semn aprobator și ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu mai lung decât a durat ca să punem pe hârtie”[2]

Stalin a știut să speculeze poziția occidentalilor, impunând regimul propriu, dincolo de procentajele stabilite, în Polonia, Bulgaria și Ungaria. În Iugoslavia, unde Partidul Comunist, condus de Iosip Broz Tito, a organizat și condus lupta de rezistență împotriva ocupației germane, regimul de tip sovietic a devenit realitate, fără a fi impus de Armata Roșie. O situație similară s-a înregistrat în Albania, mișcarea de rezistență împotriva ocupației italiene fiind condusă de Partidul Comunist, în frunte cu Enver Hoxha (Hodja). Ulterior, prin acordul de la Postdam, Germania a fost împărțită de Aliați; în zona de ocupație sovietică, Stalin și-a impus propriul său regim. De asemenea, în Cehoslovacia – unde Partidul Comunist avea o anumită influență, fiind un partid parlamentar în perioada interbelică -, s-a ajuns la același tip de regim.

Liderii statelor occidentale nu au recunoscut că au participat la împărțirea sferelor de influență, ci au căutat să acrediteze ideea că ei militează pentru respectarea voinței popoarelor, exprimate în chip democratic, că erau împotriva oricăror guverne nereprezentative etc. Atunci când situația statelor din zona de influență sovietică a devenit evidentă, același Winston Churchill nu a ezitat să lanseze o filipică împotriva Moscovei. În discursul rostit la Fulton (statul Missouri din S.U.A.) în ziua de 5 martie 1946, el a apreciat că de la Marea Baltică și până la Trieste, la Marea Mediterană, o „cortină de fier” a coborât asupra Europei, vina aparținând sovieticilor, care nu admiră nimic mai mult decât forța.

Dincolo de slăbiciunile sau oportunismul unor lideri politici, se afla raportul de forțe stabilit la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Uniunea Sovietică devenise prima Putere a Europei și a doua din lume. În aceste condiții, preocuparea liderilor occidentali a fost aceea ca U.R.S.S. să nu-și extindă dominația asupra întregului continent, drept care au sacrificat popoarele din Centrul și Sud-Estul Europei, pentru a le salva pe cele din Vest.

Acest raport de forțe s-a păstrat timp de trei decenii, Occidentul respectând sfera de dominație sovietică și neintervenind nici chiar atunci când ungurii în 1956, sau cehoslovacii în 1968, au încercat să se elibereze și să-și croiască un drum propriu pe care să evolueze.

La sfârșitul anilor ‘70 ai secolului al XX-lea, economia mondială a intrat în era post-industrială, în care rolul decisiv îl au electronica și informatica. Adaptându-se acestei revoluții tehnologice, S.U.A., Japo-nia, R.F. Germania și alte state au cunoscut o dezvoltare economică accelerată. La rândul lor, țările socialiste, cu o economie centralizată, au rămas la tipul clasic de evoluție, specific secolului al XIX-lea, bazat pe cărbune, oțel și petrol. Diminuarea rezervelor de materii prime și, mai ales, criza provocată de scumpirea petrolului în 1973 de către țările membre O.P.E.C. s-au repercutat puternic asupra economiilor acestor țări. Creșterea dobânzilor la împrumuturile acordate de Fondul Mone-tar Internațional (F.M.I.) și de Banca Mondială, dar mai ales folosirea de către statele occidentale, în frunte cu S.U.A., a pârghiilor financiare pentru a exercita presiuni asupra regimului de la București, cerându-i respectarea drepturilor omului în România, l-au determinat pe Nicolae Ceaușescu să decidă, în 1980, achitarea rapidă a datoriei externe contractată de-a lungul anilor de statul român. Această politică avea să ducă la secătuirea economiei naționale, cu consecințe sociale extrem de grave.

Un element nu mai puțin important este acela că, la începutul anilor ’80 ai secolului XX, omenirea a intrat în etapa globalizării, în care un rol important îl au mijloacele de informare în masă, mai ale radioul, televiziunea și internetul. Cu toate opreliștile puse în cale de oficialități, mulți cetățeni din statele socialiste reușeau să asculte și să vadă emisiunile posturilor străine, care prezentau o imagine cu totul diferită de cea acreditată de propaganda comunistă. În plină criză alimentară în țările lor, ei vedeau rafturile magazinelor din Occident ticsite cu carne, unt, lapte etc. În timp ce televiziunile oficiale difuzau emisiuni plate, cu puternice accente ideologice, ei vedeau că în „lumea liberă“ se transmiteau filme atractive și concerte de muzică ușoară la care participau zeci de mii de tineri. Oamenii de acolo se îmbrăcau în blugi, o îmbrăcăminte extrem de comodă, și beau coca-cola, în timp ce ei rămăseseră la costumația tradițională și cumpărau băuturi răcoritoare cu gust îndoielnic. Televizorul, frigiderul, automobilul deveniseră lucruri comune, dar în socialism nu toți aveau acces la asemenea bunuri. Impactul psihologic al cunoașterii unei noi imagini a Occidentului, diferită de cea oferită de oficialitățile comuniste, a fost considerabil.

O etapă importantă în structurarea unui nou echilibru de forțe a constituit-o Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, desfășurată Helsinki, în perioada 3 iulie 1973 – 25 iulie 1975. La 1 august 1975, conducătorii statelor europene (mai puțin Albania), ai S.U.A. și Canadei au semnat Actul final al acestei Conferințe. Documentul conținea trei capitole distincte: securitatea militară, cooperarea economică și drepturile omului. „Coșul trei“, cum a fost numită partea referitoare la drepturile omului, avea să constituie un factor extrem de important în monitorizarea politicii interne a țărilor socialiste și încurajarea mișcărilor vizând constituirea societății civile, ca alternativă la politica regimurilor totalitare.

Un rol decisiv în schimbarea raportului de forțe pe plan mondial l-au avut S.U.A., care, la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX, au devenit prima superputere, acționând pentru „destabilizarea lagărului socialist“. Președintele Jimmy Carter (1977–1981) a adus în prim plan problema drepturilor omului și a luat atitudine fermă împotriva încăl-cării acestora în Uniunea Sovietică și în celelalte state socialist-totalitare. Toate abuzurile și ilegalitățile erau atent monitorizate, fiind aduse la cunoștința opiniei publice mondiale. Simțindu-se încurajați și sprijiniți, mulți cetățeni din statele socialiste, mai ales intelectuali, au început să pretindă respectarea drepturilor lor fundamental, printre care libertatea cuvântului, cea de asociere și de emigrare. Astfel se nășteau primele elemente ale societății civile; printr-o acțiune puțin spectaculoasă, dar tenace, regimul totalitar socialist era măcinat din interior, precum micile carii, care reușesc, printr-o acțiune tenace, desfășurată în timp, să doboare și cel mai gros arbore. Liderii politici din statele socialiste au fost nevoiți să intre în dialog cu reprezentanții societății civile, recunoscându-le astfel legitimitatea.

Un alt președinte american, Ronald Reagan (1981–1989), a vizat domeniul economic, lansând în anul 1983 planul înarmării în spațiul cosmic, cunoscut sub numele de Inițiativa Apărării Strategice (S.D.I.), sau de „războiul stelelor”. Ideea aparținea savantului Edward Teller, părintele bombei cu hidrogen, și consta într-o armă laser cu raze Roentgen amplasată pe un satelit cu orbită geosincronă, capabil să dis-trugă rachetele inamice în zbor. Astfel se realiza un scut spațial dea-supra teritoriului S.U.A., care nu putea fi penetrat de rachetele sovietice. Specialiștii aveau să aprecieze că proiectul era irealizabil, dar din motive politice el a fost prezentat ca perfect realist și s-a bucurat de o excepțională mediatizare. Americanii apreciau că S.D.I. va pune capăt echilibrului strategic între cele două superputeri, asigurând supremația absolută a S.U.A. Liderul sovietic Leonid Ilici Brejnev (1964-1982), precum și succesorii săi, Iuri Vladimirovici Andropov (1982-1984) și Konstantin Ustinovici Cernenko (1984-1985) au căutat să răspundă acestei provocări, deși economia sovietică nu putea face față unui asemenea program. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică a lansat un program propriu de înarmare în spațiul cosmic, folosind toate resursele, fapt ce a dus la secătuirea economică a acestei mari Puteri. Se adăuga faptul că, la sfârșitul anilor ’70 ai secolului XX, economia statelor dezvoltate (S.U.A., Japonia, R.F. Germania) a intrat în era post-industrială, în timp ce țările socialiste au rămas la economia clasică, specifică secolului al XIX-lea, vizând dezvoltarea industriei grele, a cărbunelui și oțelului, fapt ce a dus la mărirea decalajelor de dezvoltare între țările socialiste și cele occidentale.

Ronald Reagan a fost primul președinte american care a luat inițiativa atât în domeniul geostrategic, cât și în cel ideologic. Încă din 1983, el a calificat Uniunea Sovietică drept un „imperiu al răului, gata să comită orice crimă, să mintă, să înșele“ cu scopul de a-și atinge obiectivele[3]. O imensă campanie de propagandă i-a convins pe americani să iasă din apatie și să se mobilizeze în lupta împotriva comunismului, care reprezenta un pericol pentru propria lor securitate. Președintele a abandonat principiul neamestecului în treburile interne și a decis să sprijine mișcările anticomuniste, să scoată toate țările de sub influența sovietică. În acest spirit, secretarul de stat George Schultz afirma în 1985. „Forțele democrației din întreaga lume merită sprijinul nostru[4]. Sprijinul a fost nu numai moral, ci și material, Congresul S.U.A. alocând sume importante pentru atingerea obiectivelor propuse de Ronald Reagan. Aceste declarații și decizii arată limpede mutarea centrului de greutate al acțiunilor de politică externă a S.U.A.: „De pe câmpul confruntărilor militare pe cel al luptei pentru drepturile omului și înfăptui-rea democrației pluraliste. Prin urmare, arma principală în confruntarea capitalism-socialism a devenit imaginea și cuvântul”[5]. Potrivit unor evaluări, încă de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, pe piața mondială a comunicațiilor circa 80% din cuvintele și imaginile care circulau în lume proveneau din S.U.A.[6].

 

 

 

2. ÎNCERCĂRILE LUI GORBACIOV DE A SCOATE SOCIALISMUL DIN CRIZĂ

 

 

Mihail Sergheevici Gorbaciov, ales la 11 martie 1985 în funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), a acționat pentru redresarea situației din țara sa, lansând mai întâi lozinca uskorenie (accelerare) în speranța că astfel vor fi reduse decalajele economice ale U.R.S.S. față de Occident. Din 1986 el a început să se pronunțe pentru glasnosti și perestroika. Liderul sovietic afirma că „perestroika se bazează pe valorile noastre socialiste, pe interpretarea contemporană a clasicilor marxismului[7]. Așa cum se menționa într-o lucrare relativ recentă, perestrioka era „o strategie politică destinată înainte de orice să consolideze statul sovietic în interior, punând capăt rupturii dintre partid și societate”[8].

La 1 octombrie 1988, Gorbaciov a fost ales în funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., care echivala cu calitatea de șef al statului. În mod cert, Mihail Gorbaciov a fost un caz unic în istorie. Ajuns la conducerea P.C.U.S., apoi și a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, după trei lideri bătrâni și bolnavi (Brejnev, Andropov, Cernenko), Mihail Gorbaciov, tânăr, instruit și cu maniere occidentale, a generat în societate sovietică o atmosferă de optimism, fiind primit cu o reală speranță de mulți comuniști și chiar marea masă a ce-tățenilor sovietici, mai ales de intelectuali. Extrem de important a fost faptul că Gorbaciov s-a bucurat de sprijinul K.G.B.-ului, care „știa prin intermediul aparatului său de informații cât de mult rămăsese în urmă Uniunea Sovietică în competiția cu Occidentul”[9]. Mai știa că presiunea aparatului de stat și a forțelor de ordine făcea sistemul socialist tot mai vulnerabil; pentru a supraviețui, el trebuia reformat din temelii.

La vremea respectivă, gorbaciovismul părea o soluție miraculoasă, iar liderul de la KremlinGlasnosti însemna pentru mulți nu doar cosmetizarea imaginii Partidului Comunist, care s-ar fi arătat dispus să întrețină un dialog real cu cetățenii, ci chiar înlăturarea mono-polului politic al acestui partid. Drepturile omului treceau în prim-plan, deasupra intereselor de partid, iar opțiunile politice, chiar cele anti-comuniste, cereau să se manifeste liber. Perestroika nu era doar reconstrucția sistemului socialist-totalitar, ci a societății însăși, prin desființarea modelului centralizat de conducere și asigurarea unui curs liber pentru economia de piață. Reforma viza și forma de proprietate. Aleksandr Iakovlev, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Gorbaciov, aprecia: „Economia de piață trebuie introdusă cât mai repede cu putință. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată”[10]. El afirma că se impunea descen-tralizarea deciziilor și promovarea liberei concurențe; dar această idee submina însăși bazele economice ale socialismului de tip sovietic. apărea ca un mare om de stat, modern, deschis dialogului cu societatea. Dar, prin reformele inițiate, situația U.R.S.S. nu numai că nu s-a îmbunătățit, ci cunoscut o deteriorare economică tot mai gravă, iar criza politică s-a accentuat. Realitatea istorică a demonstrat că, odată deschisă „cutia Pandorei“, populația nu a mai putut fi ținută în frâu de regimul dictatorial.

Gorbaciovismul a impus modificarea poziției Partidului Comunist față de Biserică. Regimul sovietic s-a caracterizat, timp de decenii, printr-o atitudine extrem de negativă față de religie; bisericile au fost închise, preoții arestați, iar ateismul devenise religie de stat. Doar în perioada războiului, I. V. Stalin a recurs la Biserică pentru a ridica moralul populației, stimulând-o în lupta împotriva Germaniei și pentru apărarea patriei. În aprilie 1988, Gorbaciov l-a primit pe patriarhul Rusiei, după care bisericile au fost redeschise, slujbele religioase desfășurându-se fără opreliști; unele, la care participa însuși Gorbaciov, erau transmise la televizor. Această atitudine față de Biserică s-a extins și în alte state socialiste, liderii reformatori recurgând la sprijinul clerului în acțiunea lor împotriva conservatorilor atei.

Noua atitudine față de religie se interfera cu acțiunile papei Ioan Paul al II-lea. Fostul arhiepiscop al Cracoviei, Karol Vojtila, a fost ales papă în 1978, fiind primul șef al Bisericii catolice provenit dintr-o țară din Estul Europei. Cunoscând bine realitățile din această zonă, Ioan Paul al II-lea a impus o nouă definiție a relațiilor cu Estul, bazată pe „adevăr și nu pe concesii fundamentale“. El a adresat cetățenilor din statele totalitare un apel devenit celebru: „Nu vă fie frică!“ Adică, să nu se teamă și să lupte împotriva dictaturii, pentru libertate și credință.

Din inițativa lui Gorbaciov au fost reabilitați mai mulți disidenți, în frunte cu Andrei Dmitrievici Saharov, a început acțiunea de reconsiderare a unor personalități ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, căzute victimă represiunilor din timpul lui Stalin; între acestea, Nikolai Buharin, Grigori Zinoviev și chiar Leon Troțki.

Apreciind că Uniunea Sovietică nu mai putea face față cursei înarmărilor, Gorbaciov s-a pronunțat pentru o nouă abordare a relațiilor internaționale. În discursul rostit de la tribuna O.N.U.[11], în ziua de 7 decembrie 1988, el a afirmat că în relațiile internaționale trebuie să se treacă de la confruntare la cooperare, că forța nu mai constituia un instrument de politică externă. De asemenea, în opinia sa, „principiul liberei opțiuni devine neapărat necesar“, iar „diversitatea se impune de la sine în lume“.

Prin politica sa, Gorbaciov a dobândit o mare popularitate în Occident. Chipul său apărea pe prima pagină a marilor ziare din S.U.A., Marea Britanie, Franța etc., televiziunile și posturile de radio occidentale se întreceau în a-i lua interviuri, iar acesta, împreună cu soția sa Raisa Gorbaciova, erau interlocutori extrem de agreabili.

Evident, nu erau niște atitudini dezinteresate. În fapt, Occidentul era tot mai mult afectat de criza petrolului, economia statelor capitaliste intrase într-o perioadă de stagnare. Planificatorii occidentali luau în calcul destructurarea “lagărului” socialist și relansarea economiei capitaliste pe seama acestuia. țările socialiste puteau deveni o uriașă piață de desfacere pentru mărfurile occidentale.

Încă de la începutul activității sale în calitate de secretar general al P.C.U.S., Gorbaciov – conform unei mai vechi tradiții sovietice – a urmărit înlăturarea conducătorilor bătrâni din fruntea partidelor comuniste „frățești“ și promovarea unor cadre tinere, care să realizeze perestroika.

Prin politica sa de glasnosti și perestroika, Gorbaciov a încurajat, în fond, afirmarea societății civile în statele socialiste. În cadrul unei consfătuiri restrânse din martie 1988, la care au participat Eduard Șevardnadze și Aleksandr Iakovlev, principalii susținători ai reformei, s-a pus la punct o strategie nouă, vizând dinamizarea societății, și anume crearea fronturilor populare, sau naționale, sub conducerea partidelor comuniste. Se dorea refacerea influenței acestor partide, după modelul utilizat în perioada interbelică, prin frontul popular antifascist. Dacă atunci s-a pus accentul pe colaborarea cu partidele democratice burgheze, acum se avea în vedere formarea și afirmarea unor lideri de opinie din rândul intelectualilor (scriitori, actori, alți oameni de cultură). Evoluția evenimentelor pe parcursul anilor 1988–1989 a arătat că această orientare a dat rezultate, în aproape toate țările socialiste în fruntea mișcărilor reformatoare aflându-se intelectuali. Stimulate de oficialitățile sovietice, fronturile populare aveau să scape de sub influența acestora, „elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice[12]. Pe de altă parte, conservatorii din conducerea partidelor comuniste, rămânând pe vechile poziții de intransigență, au impus arestarea sau expulzarea unor intelectuali dizidenți, fapt ce a mărit popularitatea acestora. În 1989, cei prigoniți („dizi-denții“) au apărut în prim-plan, ca purtătorii de cuvânt ai societății civile.

O altă metodă prin care Gorbaciov a urmărit slăbirea pozițiilor liderilor conservatori a fost aceea a penetrării organelor de informații (securitate) ale țărilor socialiste, diminuându-le sau chiar anihilându-le capacitatea de reacție în fața unor eventuale mișcări ale opoziției. În cadrul întâlnirilor cu șefii serviciilor secrete din aceste state, reprezentanții Uniunii Sovietice căutau să acrediteze ideea că numai prin glasnosti și perestroika se puteau diminua tensiunile sociale și politice, că socialismul – în forma existentă până atunci – nu era imuabil. Cu alte cuvinte, era posibil ca el să fie înlocuit cu o altă formă de organizare politico-statală.

Situația cea mai complicată era în Polonia, unde încă din anii ‘70 se înregistrau mari tensiuni sociale. În decembrie 1970 armata a intervenit în forță pentru a înfrânge greva muncitorilor din porturile aflate la Marea Baltică. Noi proteste s-au înregistrat în iunie 1976, pentru ca în iulie-august 1980, guvernul să semneze un acord cu liderul greviștilor din Gdansk, electricianul Lech Walesa. Era pentru prima dată când un guvern de comuniști negociase cu un sindicat care nu era controlat de partid[13]. Apreciind că socialismul era în pericol, liderii sovietici au propus, la 4 decembrie, o intervenție militară în Polonia a statelor Tratatului de la Varșovia. Nicolae Ceaușescu și János Kádár s-au opus, astfel că inițiativa a fost abandonată[14].

Pe acest fond de tensiune, în primul plan al scenei politice a apărut generalul Wojciech Jaruzelski, devenind prim-ministru (februarie 1981) și prim-secretar al C.C. al Partidului Socialist Unit Polonez (octombrie). În decembrie 1981, el a proclamat legea marțială, a suspendat sindicatul „Solidaritatea“ și a arestat mii de activiști ai acestuia[15]. Liderii „Solidarității“ nu au opus rezistență, iar Adam Michnik avea să explice: „A fost vorba despre a alege între următoarele: legea marțială – așa cum era ea, cu toate neplăcerile ei, în total cu o sută de morți, mii de nedreptățiți și umiliți, dar o Polonie supraviețuitoare – sau intervenția sovietică[16]. Ministrul sovietic de Externe, Eduard Șevard-nadze, avea să aprecieze decizia lui Jaruzelski: „El a salvat țara sa de la o a doua invazie din afară, convingând conducerea sovietică despre capacitatea polonezilor de a controla situația. Introducând starea de urgență în uniformă poloneză, el a îndepărtat Polonia de pericolul intervenției”[17].

Deși era dizolvată oficial, „Solidaritatea“ a continuat să existe, iar liderul ei a fost puternic susținut de statele occidentale; în 1983, Lech Walesa a primit Premiul Nobel pentru Pace. După calmarea spiritelor, în septembrie 1986 a fost acordată o amnistie generală (Wojciech Jaruzelski renunțase în noiembrie 1985 la funcția de prim-ministru, rămânând Președintele Republicii). Generalul a urmărit să obțină un sprijin popular față de noua sa orientare, drept care a organizat un referendum la 30 noiembrie 1987. Prin numărul mic de alegători prezenți la urne, referendumul a fost anulat. Jaruzelski nu a cedat și la 26 august 1988 a propus o „masă rotundă” a oficialităților și opoziției, „care respectă ordinea legală și Constituția”[18]. Drumul negocierilor era astfel deschis. În septembrie 1988 în fruntea guvernului a fost numit Mieczyslaw Rakovski, adept al reformelor de tip gorbaciovist.

În Bulgaria, Todor Jikov cunoscut pentru obediența sa totală față de liderii de la Kremlin, indiferent care era orientarea lor – s-a declarat de acord cu reformele preconizate de Gorbaciov. În iulie 1987 el a prezentat Partidului Comunist Bulgar un amplu program privind restructurarea sistemului socialist, dar nu a acționat pentru realizarea lui. În plus, Jivkov – care se afla la conducerea Partidului Comunist Bulgar din 1954 – nu era agreat de Gorbaciov, care dorea un conducâtor tânăr, capabil să aplice sincer perestroika în Bulgaria.

În Ungaria, liderul comunist Kádár János, impus de sovietici în 1956, a adoptat o politică de pacificare a societății. El a înlocuit lozinca stalinistă: „Cine nu este cu noi este împotriva noastră“, cu o alta: „Cine nu este cu noi nu este împotriva noastră“. Totodată, el a promovat „so-cialismul gulașului“, vizând ameliorarea situației materiale a populației. Partidul Muncitoresc Socialist Ungar (comunist) a adoptat o politică naționalistă, cultivând nostalgia după Ungaria Mare, subli-niind „marea nedreptate“ ce i s-a făcut țării sale la Trianon, în 1920. Pe acest fond, s-a realizat o platformă de colaborare între Budapesta și emigrația maghiară, mai ales cea din S.U.A. Încă din anii ’70 ai secolului XX, se putea lesne observa buna conlucrare între foștii horthyști, ungurii fugiți în 1956 și de după această dată, cu cei veniți oficial în statele occidentale, cu aprobarea oficialităților maghiare. În decembrie 1986, reprezentantul Ungariei la cea de-a treia reuniune a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, desfășurată la Viena, a ridicat problema discriminării ungurilor din statele vecine. Doi istorici americani aveau să constate: „Presa occidentală a intervenit imediat pentru a alimenta conflictul. Problemele legate de drepturile omului aveau priză la public și în scurt timp, situația minorității maghiare din Transilvania a ajuns în atenția opiniei publice internaționale, captând și interesul câtorva congresmeni americani[19]. În cadrul Par-tidului Muncitoresc Socialist Ungar s-a constituit o aripă reformatoare, în frunte cu Poszgay Imre. La 22 mai 1988, Kádár János a fost înlocuit la conducerea partidului cu un Prezidiu condus de Reszö Nyers; în funcția de secretar general, având numai atribuții administrative, a fost ales Károly Grósz.

În Cehoslovacia, Gustáv Husák, instalat la putere de sovietici în 1968, s-a declarat în favoarea reformelor, dar în realitate nu a pășit pe drumul deschis de Gorbaciov. În martie 1987 el a prezentat în fața Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac un program de reforme și de democratizare a societății, declarând că, „așa cum a făcut-o de-a lungul întregii sale istorii, partidul va utiliza și de această dată experiența Partidului Comunist al Uniunii Sovietice[20]. Cel mai important pas la nivelul conducerii a fost făcut în noiembrie 1988, când primul-ministru Lubomir Strougal a fost înlocuit cu Ladislav Adamec, care s-a arătat mai receptiv la ideea reformelor.

Albania rămânea o țară închisă, Ramiz Alia – succesorul liderului istoric Enver Hoxha (mort în 1985), care a condus lupta de eliberare a poporului său de sub ocupația italiană – acționând la fel de rigid ca și fostul său magistru.

Iugoslavia, țara cea mai avansată pe calea reformelor și cu cea mai largă deschidere internațională, traversa o perioadă dificilă după moar-tea lui Iosip Broz Tito în 1980. Tensiunile sociale se grefau pe cele interetnice. În această țară grevele erau permise, iar muncitorii au folosit din plin această formă de luptă. Numai în 1986 s-au înregistrat 900 de greve[21]. Personalitatea politică cea mai puternică a devenit Slobodan Miloșevici, ales în mai 1986 în funcția de președinte al Comitetului Central al Uniunii Comuniștilor din Serbia. Principala sa preocupare a devenit menținerea unității Iugoslaviei prin impunerea unor  lideri  fideli  în provinciile  care  se bucurau  de  autonomie: Voivodina, Muntenegru, Kosovo.

În Republica Democrată Germană, la conducere se afla Erich Honecker, ales prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Socialist Unit din Germania în 1971 și președinte al Consiliului de Stat în 1976. El privea reformele preconizate de Gorbaciov cu ostilitate, socotindu-le periculoase pentru orânduirea socialistă.

 

3. SITUAȚIA ROMÂNIEI

 

a) Desovietizare și liberalizare

 

România a cunoscut o evoluție atipică în lagărul socialist[22]. După o perioadă de aliniere la politica Moscovei, regimul de la București a reușit să obțină retragerea trupelor sovietice din România, în 1958. Acest act s-a realizat în urma unor ample manevre politice începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej încă din mai 1955.

După retragerea Armatei Roșii din România, regimul de la București a continuat să aducă elogii Uniunii Sovietice și conducă-torilor ei, a luat măsuri represive împotriva „dușmanilor socialismu-lui“. Timp de circa un an s-au operat arestări, s-au organizat ședințe publice de „demascare“, acțiuni ce aminteau de începutul anilor ’50. Ele erau menite să „adoarmă vigilența“ Kremlinului, care trebuia să știe că România constituia o „verigă puternică“ a lagărului socialist.

Pe de altă parte, au început tatonări în diferite capitale din Occident, în vederea normalizării relațiilor bilaterale, grav deteriorate după 1948. Delegații economice au vizitat S.U.A., Franța, Italia, Republica Federală Germania și alte state, reușind să rezolve problema bunurilor aparținând firmelor din aceste țări confiscate de România după cel deal Doilea Război Mondial. Pe această bază s-au încheiat acorduri între statul român și firme occidentale, vizând mai ales domeniul tehnologiei.

Din 1960 a început un amplu proces de desovietizare a societății românești. Au fost desființate rând pe rând Institutul „Maxim Gorki“ (care a devenit Institutul de Limbi Străine), Librăria „Cartea Rusă“ (prin înființarea Librăriei pentru Cartea Străină), Muzeul Româno-Rus (clădirea a intrat într-un lung proces de restaurare după care aici s-a amenajat Muzeul Literaturii Române).

S-a trecut la elaborarea de noi manuale școlare, în care au fost reintroduse personalitățile de marcă ale istoriei, literaturii și științei românești. Statul a investit sume considerabile în învățământ, știință și cultură, s-au construit mii de școli, zeci de institute de cercetare, facultăți, spitale, policlinici etc. Au fost restabilite contactele culturale cu Occidentul; limbile franceză, engleză, germană s-au reintrodus în școli (alături de limba rusă).

Regimul a devenit mai relaxat; din 1960 s-a trecut la eliberarea deținuților politici, prin decrete succesive de amnistie. În august 1964 au fost puși în libertate ultimii 10 000 de deținuți politici din România. Cei mai mulți au primit pensii din partea statului, iar unii au fost reîncadrați în vechile lor locuri de muncă, inclusiv în universități și institute de cercetare științifică.

Politica economică a continuat să pună accentul pe industrializare, dar, alături de industria grea și de cea a construcțiilor de mașini, s-a acordat o mai mare atenție industriei alimentare și cele producâtoare de bunuri de consum (confecții, încălțăminte, articole electro-casnice etc.).

Direcțiile obligatorii ale procesului de industrializare erau considerate electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producției, chimizarea, creșterea și dezvoltarea industriei constructoare de mașini. Industriei românești i s-au alocat fonduri considerabile. Au fost create capacități productive în toate județele, s-au electrificat aproape toate localitățile țării, au fost construite mari obiective industriale, au apărut noi ramuri și subramuri economice.

În fiecare oraș s-a dezvoltat cel puțin o platformă industrială puternică, creându-se numeroase locuri de muncă în industrie, servicii, sistemul sanitar, învățământ etc. Rata acumulărilor necesare investițiilor și industrializării a fost de 20 – 25%, una dintre cele mai ridicate din lume.

După încheierea colectivizării agriculturii în 1962, s-a adoptat un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a economiei naționale și creșterea producției la hectar. De asemenea, s-au înființat ferme legumicole, pomicole, crescâtorii de păsări, ovine, porci, viței, etc.

Situația materială a populației s-a ameliorat, ca urmare a rezultatelor obținute în industrie și agricultură. A început construirea unor cartiere de locuințe, apartamentele fiind acordate gratuit în folosință muncitorilor. A sporit numărul locurilor în stațiunile de odihnă și tratament, unde românii petreceau, fără plată, 10-12 zile, cu bilete primite prin sindicat.

Satul românesc tradițional a suferit uriașe transformări, înfățișarea lui s-a schimbat atât din punct de vedere material (construcții, drumuri, curent electric, autobuze etc.), cât și spiritual, prin pierderea legăturii ancestrale a țăranilor cu pământul.

La începutul anilor ’60, pe piața românească au reapărut unele produse din statele occidentale. Au fost achiziționate filme, s-au organizat expoziții, concerte, festivaluri la care erau prezente personalități marcante atât din „lagărul“ socialist, cât și din Occident.

Au fost aduse unele modificări la Constituția din 1952, înlăturându -se restricțiile în privința exercitării dreptului de vot de câtre anumite categorii de cetățeni. În 1961, în locul Prezidiului Marii Adunări Naționale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, organ al puterii aflat sub controlul Marii Adunări Naționale și răspunzător în fața acesteia pentru activitatea sa. La 21 martie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales în funcția de președinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer a devenit președintele Consiliului de Miniștri.

Cei doi lideri politici – Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer – au fost artizanii politicii de independență și suveranitate a României. Conducerea de la București a profitat de conflictul dintre China și Uniunea Sovietică pentru a-și afirma propria sa poziție, diferită de cea a Moscovei, în problemele vieții internaționale, precum și ale raporturilor dintre partidele comuniste și muncitorești.

Momentul declanșator a fost criza rachetelor din toamna anului 1962. Atunci s-a înregistrat un eveniment extrem de grav, care amenința să se transforme în cel de-al treilea război mondial. Guvernul sovietic a decis să instaleze rachete nucleare în Cuba, de pe teritoriul căreia putea ataca SUA. Președintele J.F.Kennedy a anunțat că SUA sunt gata să riposteze, dacă sovieticii nu-și retrag rachetele din Cuba. Mareșalul A.A. Greciko, comandatul suprem al forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia, a decis alarmarea trupelor din subordine, fără a informa în prealabil guvernele statelor membre. Acest fapt l-a îngrijorat profund pe Gheorghiu-Dej, deoarece exista riscul ca România să fie angrenată într-un război cu SUA, fără ca măcar să fie anunțată. Criza s-a rezolvat prin retragerea rachetelor sovietice, dar liderul român a decis să se detașeze de angajamentele și inițiativele pe care le lua N.S. Hrușciov[23].

Cea mai spectaculoasă acțiune a conducerii de la București a fost îmbunătățirea relațiilor cu SUA, superputerea aflată în rivalitate cu Uniunea Sovietică. Un moment semnificativ s-a înregistrat în zilele de 3-5 august 1963, când Orville Freeman, secrearul de stat al Agriculturii SUA, a făcut o vizită oficială în România (prima a unui ministru american după cel de-al doilea război mondial). Acesta a vizitat Stațiunea Experimentală Agricolă de la Fundulea, mai multe gospodării Agricole de Stat și Colective. Într-o discuție cu Alexandru Moghioroș, vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii, Freeman a explicat că SUA doreau să vadă dovada că România „este o țară suverană și independentă și că nu acționează la apăsarea unui buton de la Moscova“. Moghioroș a explicat că România „are propriile ei butoane, pe care apasă singură atunci când consideră și acționează în raport cu interesele ei“. Freeman a fost primit de Gheorghiu-Dej, care l-a rugat să transmită un mesaj de prietenie președintelui J.F.Kennedy și poporului american. În octombrie 1963, ministrul de externe Corneliu Mănescu a avut trei întâlniri cu Dean Rusk, secretarul Departamentului de Stat (două la New-York și una la Washington), prilej cu care s-a convenit asupra îmbunătățirii relațiilor dintre România și SUA, inclusiv a trimiterii unei delegații de economiști români condusă de Gh. Gaston Marin în SUA. Ulterior, Dean Rusk a relatat că ministrul de Externe ar fi spus că în cazul unui conflict declanșat de Uniunea Sovietică, România își va păstra neutralitatea. Chiar dacă părea șocantă, declarația lui Mănescu se baza pe art. 3 din Pactul Tratatului de la Varșovia care prevedea obligația statelor semnatare de a se consulta în problemele politice internaționale, ceea ce Uniunea Sovietică nu făcuse. Din 1963, SUA au început să analizeze cu atenție atitudinea României, mai ales politica de independență a acesteia.

Un moment esențial, cu larg ecou intern și internațional, s-a înregistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică și într-o manieră categorică noua orientare a guvernanților de la București[24]. În Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele miș-cării comuniste și muncitorești internaționale se afirma că România promovează principiile suveranității și independenței naționale, ale neamestecului în treburile interne, avantajului și respectului reciproc. Partidul Muncitoresc Român se pronunța pentru recunoașterea speci-ficității naționale, istorice, înțelegerea și acceptarea diversității de con-diții ale dezvoltării fiecărei țări. În document se preciza: „Respectarea strictă a principiului potrivit căruia toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a neamestecului în treburile interne ale altor partide, ale dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și desemna conducerea, de a-și orienta membrii asupra problemelor politicii interne și internaționale, reprezintă condiția esențială pentru soluționarea justă a problemelor divergente, ca și a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comu-nă“. În acest spirit, Declarația aprecia: „Nu există și nu poate exista un partid părinte și un partid fiu, partide superioare și partide subordonate“. Cu alte cuvinte, România nu mai recunoștea supremația Uniunii Sovietice și nici rolul conducâtor al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în relațiile internaționale. Partidul Muncitoresc Român se considera responsabil pentru politica sa numai în fața poporului român.

Declarația din aprilie 1964 a avut un mare ecou internațional, mai ales în statele occidentale, care au apreciat-o – pe drept cuvânt – ca începutul unei noi perioade în evoluția politicii interne și internaționale a României, ca un act de independență față de Moscova.

După adoptarea Declarației din aprilie 1964 a urmat o perioadă de liberalizare a societății socialiste din România. Începută în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, această orientare a continuat și după moartea sa, survenită în martie 1965, când la conducerea partidului a fost ales Nicolae Ceaușescu.

În România anilor 1964 – 1974 s-a crezut într-o deschidere largă spre democrație; s-au făcut unele încercări de materializare a pieței libere, de descâtușare a forțelor intelectuale, s-au dezvoltat contactele cu Occidentul. Această liberalizare avea loc în anumite limite, impuse de existența unui regim de esență totalitară.

Nicolae Ceaușescu a inițiat ample acțiuni vizând reorganizarea statului și a societății. În iulie 1965, Partidul Muncitoresc Român și-a luat numele de Partidul Comunist Român, iar numerotarea congreselor acestuia a început cu anul creării P.C.R.(1921). Astfel, Congresul al IV-lea al P.M.R. a devenit Congresul al IX-lea al P.C.R. După 1965 s-a pus accentul pe ideea renunțării la „modelul unic“ de construire a socialismului, stabilindu-se că se impunea luarea în considerație a condițiilor specifice din fiecare țară.

La 21 august 1965 a fost adoptată o nouă Constituție, prin care Re-publica Populară Română își lua numele de Republica Socialistă România. Articolul 1 al Legii fundamentale prevedea că „Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar”. În 1968 a fost realizată o amplă reformă administrativă, prin care s-a renunțat la denumirile sovietice (raion, regiune) și s-a revenit la unitatea administrativă tradițională: județul.

„Legalitatea socialistă” a devenit o preocupare importantă a liderilor politici din România. În aprilie 1968 au fost demascate abuzurile și ilegalitățile din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind reabilitați mai mulți activiști de partid, în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu. Decizia a avut un caracter politic, deoarece nu au fost luate măsuri împotriva celor care au condus aparatul de represiune. Din contră, fostul șef al Securității, generalul Alexandru Nicolschi, a fost decorat pentru „contribuția adusă la victoria socialismului”.

O relaxare a intervenit în relația dintre Stat și Biserică. S-au deschis mai multe seminarii teologice și a crescut numărul de studenți la Facultatea de Teologie din București. Au fost restaurate mai multe biserici și mănăstiri.

Prin Legea învățământului din 1968 a fost stabilit învățământul general obligatoriu de 10 clase. Din 1965 s-a introdus gratuitatea manualelor școlare pentru toți elevii (clasele I – XII). Au fost înființate noi universități – la Craiova (1965) și Brașov (1967). S-au dat în folosință mai multe cămine studențești în București, Iași, Timișoara, Cluj. În 1970 a fost inaugurat noul ansamblu de clădiri aparținând Institutului Politehnic din București.

S-a înregistrat și o anumită relaxare ideologică. În manualele școlare au fost introduse personalități dezavuate vehement la începutul anilor ’50: Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Tudor Arghezi. Au apărut noi reviste literare, în care se dezbăteau problemele creației naționale și universale. S-au afirmat puternic romancierii Marin Preda și Eugen Barbu, precum și tinerii poeți Nichita Stănescu și Marin Sorescu.

Istoria – mai ales cea națională – a reînceput să fie cercetată pe bază de documente. Din 1967 s-a editat revista „Magazin istoric”, care a avut un rol important în popularizarea istoriei, inclusiv prin publicarea unor documente și memorii inedite.

Arhitecții și constructorii au putut să-și pună în valoare capacitățile creatoare, atât prin realizarea unor cartiere de locuințe, cât și prin opere unice, precum Palatul Televiziunii Române, Teatrul de Stat din Târgu-Mureș, Palatul Politico-Administrativ din Baia Mare, Sala Polivalentă din București, Aeroportul Internațional Otopeni (Henri Coandă).

Contactele culturale s-au multiplicat, mulți tineri români fiind trimiși la studii în statele occidentale; s-au deschis „centre culturale” ale României în Italia, Franța, S.U.A., Germania etc.

Filmul românesc era prezent la marile festivaluri, inclusiv la cel de la Cannes. După ce, în 1957, Ion Popescu-Gopo obținuse Marele Premiu pentru filmul de desene animate „Scurtă istorie”, în 1965, Liviu Ciulei a câștigat premiul pentru regie cu filmul „Pădurea spânzuraților“, iar în 1966 premiul Opera Prima fost acordat lui Mircea Mureșan pentru filmul „Răscoala” (adaptare după romanul lui Liviu Rebreanu).

Politica economică a cunoscut o anumită modificare. Conferința Națională a P.C.R. din decembrie 1967 a hotărât să se promoveze o largă descentralizare a activității economice, planul unic adoptat la nivel național conținând numai câțiva indicatori de bază. S-a pus un accent deosebit pe modernizarea și rentabilizarea întreprinderilor industriale. Statul român a contractat importante împrumuturi externe, pe baza cărora a achiziționat mașini și utilaje moderne pentru economia națională. Au fost construite mari întreprinderi industriale în aproape toate județele țării. Au apărut platforme industriale moderne, mai ales în domenii de vârf ca electronica, electrotehnica, petrochimia.

Din 1968, România a început să producă automobilul „Dacia” (în colaborare cu firma franceză „Renault”), iar în 1969 a realizat primul elicopter: I.A.R. – 316 (în colaborare cu firma franceză „Alouette”). În 1970 a intrat în funcțiune prima turbină a Centralei Hidroelectrice de la Porțile de Fier I. A început acțiunea de electrificare a transporturilor pe căile ferate (primul traseu electrificat, București – Brașov, s-a dat în folosință în 1968).

Agricultura a cunoscut un proces de modernizare prin mecanizarea lucrărilor, folosirea pe scară largă a îngrășămintelor chimice și pesticidelor, asigurarea de specialiști (agronomi, medici veterinari), crearea de stațiuni pentru cercetări agricole, viticole, zootehnice etc., în care se obțineau noi soiuri de plante și rase de animale cu o productivitate ridicată. Pe întreg cuprinsul țării au apărut combinate de creștere a păsărilor, porcilor, oilor, vitelor, după modul practicat în SUA.

Comerțul a înregistrat o puternică dezvoltare. Din 1970 a fost organizat, anual, Târgul Internațional București, care se bucura de o largă participare a firmelor industriale din Europa, Asia și America. România a început să exporte pe scară largă mașini și utilaje, unele dintre ele – precum sondele pentru extracția petrolului realizate la Ploiești, autoturimele de teren fabricate la Câmpulung și tractoarele produse la Brașov – fiind printre cele mai performante din lume.

Nivelul de trai a cunoscut o sensibilă îmbunătățire, piața românească fiind, practic, cea mai bine aprovizionată din întregul „lagăr” socialist. S-a desfășurat un amplu program de construcții de locuințe, care erau oferite gratuit cetățenilor, mai ales muncitorilor de la marile întreprinderi industriale. Asistența medicală gratuită s-a generalizat (inclusiv pentru țărani). Au fost amenajate noi stațiuni de odihnă și tratament, între care cele de pe litoral Mării Negre. Aparatele de radio, televizoarele, mașinile de spălat, frigiderele, automobilele au intrat în viața cotidiană a românilor.

Cea mai spectaculoasă transformare a cunoscut-o satul românesc. Pe de o parte, tradiția s-a modificat, slăbind sau chiar dispărând vechile obiceiuri și portul popular în multe localități rurale, iar pe de altă parte, asaltul modernizării a impus aspirații, mentalități și moduri de viață diferite comparativ cu perioada interbelică. Viața satului a capătat ritmuri mai înalte de desfășurare, oamenii fiind mai prezenți în activitatea comunității. S-au modernizat locuințele, au apărut case construite după tipare urbane, dotate cu mobilă cumpărată de la oraș, cu sobe de teracotă etc. țăranul cooperator și-a pierdut deprinderea de a pleca pe câmp, cu „noaptea în cap“ la muncă; el aștepta să fie „mobilizat” de brigadier sau de președintele Cooperativei Agricole de Producție și avea grijă să se întoarcă acasă înainte de asfințitul soarelui.

Transformările radicale pe care le-a cunoscut familia (ca funcție și structură) sub impactul industrializării și urbanizării s-au materializat în creșterea duratei școlarizării și instruirii în general, participarea femeii la activități economice neagricole, creșterea mobilității sociale, scăderea mortalității infantile, dezvoltarea sistemului de asigurări sociale, creșterea standardului de viață, reducerea costului creșterii și educației copiilor, slăbirea influenței religiei și a normelor morale.

Politica externă a României avea la bază patru principii, formulate încă din aprilie 1964, care se bucurau de o largă recunoaștere internațională: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, integritatea teritorială și suveranitatea națională, avantajul reciproc. În timp ce conducerea din celelalte țări socialiste europene urma cu fidelitate linia trasată la Kremlin, România promova o politică externă proprie, extinzându-și considerabil relațiile cu lumea occidentală. În 1967, România nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul ca urmare a războiului acestui stat cu țările arabe, așa cum au făcut Uniunea Sovietică și celelalte partenere din Tratatul de la Varșovia; a stabilit, în același an, relații diplomatice cu R.F. Germană, spre marea indignare a conducerilor R.D. Germane, Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, Bulgariei și, desigur, a U.R.S.S. Ca o recunoaștere a politicii promovate de România, ministrul de Externe Corneliu Mănescu a fost ales, în 1967, președintele Adunării Generale a O.N.U., egalând performanța lui Nicolae Titulescu, din 1930 – 1931, când a fost președintele Adunării Generale a Societății Națiunilor.

România a fost vizitată de cele mai importante personalități politice ale vremii: Richard Nixon și Gerald Ford – președinții S.U.A., Charles de Gaulle – președintele Franței, Leonid Brejnev – președintele Sovietului Suprem al U.R.S.S., Zhou Enlai – premierul Consiliului de Stat al R.P. Chineze, Iosip Broz Tito – președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslave, Indira Gandhi – prim-ministru al Indiei, Suleiman Demirel – primul-ministru al Turciei, Franz Jonas – președintele federal al Austriei, Mahommad Reza Pahlavi Aryamehr – șahinșahul Iranului, Golda Meir – primul-ministru al statului Israel, Mohammed Anwar el-Sadat – președintele Republicii Arabe Egipt, Harold Wilson – primul-ministru al Marii Britanii, Helmuth Schmidt – cancelarul R.F. Germania, Pierre Eliott Trudeau – primul-ministru al Canadei, Wojciech Jaruzelski – președintele R.P. Polone, Juan Carlos I – regele Spaniei, generalul Suharto – președintele Indoneziei etc. etc.

La rândul său, Nicolae Ceaușescu a vizitat peste 90 de țări, fiind primit cu toate onorurile în S.U.A. (în Biroul Oval), Marea Britanie (plimbându-se prin Londra în caleașcă, alături de regina Elisabeta), Uniunea Sovietică, Franța, R.P. Chineză, Canada, Austria, Egipt, Belgia, Vatican, Argentina, Brazilia, Japonia, Mexic, Portugalia, Suedia, Norvegia, Indonezia, India și încă multe altele.

Timp de un deceniu și jumătate (1970 – 1985), România a fost un important centru al diplomației internaționale, Nicolae Ceaușescu impli-cându-se în rezolvarea unor probleme complexe, precum încheierea păcii între Israel și Egipt, stabilirea de relații diplomatice între S.U.A. și R.P. Chineză, încheierea războiului din Vietnam. Liderii S.U.A. au folosit „canalul București” atât timp cât comunicarea directă cu Uniunea Sovietică era blocată, iar „războiul rece” continua să domine viața internațională. Și în domeniul relațiilor economice România a făcut pași importanți pe linia colaborării cu statele occidentale. A fost prima țară socialistă care a adoptat o lege privind crearea și funcționarea de societăți mixte de producție în România și în alte țări, între care S.U.A., R.F. Germania, Canada, Italia, a stabilit relații cu Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dez-voltare (B.I.R.D.), obținând importante împrumuturi pentru a achiziționa mașini și utilaje moderne, cu care a fost dotată industria românească.

 

b) Anii cultului personalității

 

Încă din anii liberalizării se acumulau elementele care aveau să ducă la cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. La Congresul al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965 s-a hotărât desprinderea funcțiilor de partid de cele de stat, apreciindu-se că o singură persoană nu putea să se ocupe eficient de ambele domenii. După doi ani, la Conferința Națională a P.C.R. (6–8 decembrie 1967) s-a considerat că despărțirea celor două funcții a dus la risipirea forțelor și crearea multor paralelisme. În consecință, s-a modificat Statutul P.C.R., stabilindu-se că persoana care ocupă o funcție de conducere pe linie de partid trebuie să aibă o funcție similară și pe linie de stat. În acest spirit, primii-secretari ai Comitetelor județene, municipale și orășenești de partid au devenit și președinții Consiliilor respective. Conferința Națională a propus ca Nicolae Ceaușescu, secretarul general al C.C. al P.C.R., să fie ales în funcția de președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

Întrunită a doua zi, 9 decembrie, Marea Adunare Națională a validat această propunere, astfel că Nicolae Ceaușescu a devenit șeful statului, pe care-l reprezenta în relațiile interne și internaționale. Era primul pas în lupta pentru preluarea întregii puteri politice.

Conferința Națională din decembrie 1967 a adoptat unele decizii care vizau o anumită liberalizare a regimului, diminuarea centralismului birocratic, stimularea unor inițiative private în domeniul economic etc. O politică similară, dar mult mai hotărâtă, a început să promoveze, din ianuarie 1968, noul lider al Partidului Comunist din Cehoslovacia, Aleksander Dubcek. Cu prilejul vizitei sale la Praga, în zilele de 15-17 august, Ceaușescu a apreciat că „Cehoslovacia merge pe calea cea bună“. În ședința Comitetului Politic Executiv din 17 august 1968, Nicolae Ceaușescu a informat despre rezultatele vizitei[25] și despre amenințările care planau asupra Cehoslovaciei, conchizând: „Este într-adevăr aici vorba de o confruntare între două concepții, tovarăși, între o concepție care vrea să mențină ca principiu de rezolvare a problemelor interne teroarea și represiunea și consideră partidul ca un aparat de represiune, și concepția care merge pe calea ca problemele să fie rezolvate în mod democratic, pe calea convingerii, ca să atragă poporul la rezolvarea problemelor țării sale și a făuririi victoriei sale”. Această apreciere arată că în 1968, Nicolae Ceaușescu avea o viziune diferită de cea promovată de sovietici în privința modului de construire a socialismului[26].

La 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a condamnat în termeni vehemenți intervenția trupelor a cinci țări membre ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. A fost un act de mare curaj, care a fost apreciat de întregul popor român. La marele miting desfășurat în Piața Pala-tului în acea zi de 21 august 1968 s-a scandat pentru prima dată „Ceau-șescu și poporul!“, „Ceaușescu – România!”, participanții exprimându-și sprijinul pentru hotărârea secretarului general de a apăra cu orice preț independența și integritatea teritorială a României. Cu acel prilej s-au constituit gărzile patriotice, alcătuite din civili, care urmau să coope-reze cu forțele militare. Între cei care s-au înscris în aceste gărzi s-a aflat și Paul Goma, viitorul dizident politic. Acesta avea să relateze că s-a dus la sediul Uniunii Scriitorilor, cerând să facă parte din gărzile patriotice. Aici i s-a răspuns că trebuia să fie membru de partid, drept care Goma a făcut imediat cerere și a fost primit în PCR[27].

August 1968 a marcat o cotitură în activitatea de propagandă a P.C.R., Nicolae Ceaușescu începând să fie prezentat ca exponentul cel mai fidel al intereselor și aspirațiilor poporului român.

Pe de altă parte, Nicolae Ceaușescu a desprins o concluzie importantă după cele întâmplate în Cehoslovacia: prin manevre de culise, sovieticii ar putea să-l înlăture de la putere. La Praga, după intervenția militară, a fost convocată o Plenară a C.C. al P.C. Cehoslovac, care a hotărât înlăturarea din funcție a lui Alexander Dubcek și alegerea în fruntea partidului a lui Gustav Husák, care a dovedit o totală obediență față de Kremlin. Din maniera în care s-a produs o asemenea schimbare, Nicolae Ceaușescu a înțeles că și în România se putea găsi un „număr de tovarăși” care să ceară intervenția sovietică și apoi să se convoace o Plenară a C.C. al P.C.R., în urma căreia să fie ales un alt secretar general. În consecință, el a decis să-și fortifice poziția, astfel că la Congresul al X-lea al P.C.R., din august 1969, s-a modificat Statutul partidului: secretarul general era ales de Congres și nu de Comitetul Central. Conform Statutului P.C.R., Congresul trebuia să fie precedat de conferințe de partid (locale și județene), care să aleagă delegați, cuprinzând organizațiile de pe întreg cuprinsul țării, astfel că întrunirea acestui forum cerea timp și o amplă muncă organizatorică, spre deosebire de Plenara C.C. care se putea întruni în câteva zile. În funcția de secretar general al P.C.R. a fost ales Nicolae Ceaușescu (12 august 1969). El nu mai era subordonat Comitetului Central, nu trebuia să prezinte rapoarte în fața acestuia; evident, din august 1969, C.C. nu avea calitatea de a-l înlocui din funcție.

Un alt învățământ desprins de Nicolae Ceaușescu după eveni-mentele din Cehoslovacia a fost cel privind dimensiunile liberalizării. Cu prilejul vizitei sale la Praga, în zilele de 15–17 august 1968, Nicolae Ceaușescu a spus: „PC.R. este de părere că Cehoslovacia merge pe calea cea bună”[28]. Sovieticii au avut o cu totul altă părere și au recurs peste câteva zile la intervenția armată. Atitudinea lui Ceaușescu din august 1968, când a condamnat ferm intervenția în Cehoslovacia, a fost salutată în Occident, dar a generat o reacție extrem de negativă la Kremlin. Pericolul unei acțiuni în forță împotriva României era real, iar un eventual sprijin din partea Occidentului nu era de așteptat. De aceea, Nicolae Ceaușescu a decis să frâneze procesul liberalizării interne, drept care, în iulie  1971, a prezentat „tezele” sale privind munca politico-ideologică. Se poate aprecia că „în 1971, pentru a feri România de o intervenție sovietică, de presiunile sovietice care erau foarte puternice, Ceaușescu a dorit să dea o garanție de fidelitate față de ortodoxia marxistă, prin prezentarea «tezelor din iulie»”[29].

Pe de altă parte, contextul concret în care au fost lansate aceste „teze”, lasă loc la interpretarea că ele au fost rezultatul vizitei lui Nicolae Ceaușescu în China și RPD Coreeană. În ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 25 iunie, Ceaușescu a informat despre cele văzute în China și a făcut comparații cu situația din România: „Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluționare”. Secretarul general a apreciat tematica spectacolelor la care a asistat, deoarece „se pune față în față mentalitatea imperialistă cu relațiile noi, ceea ce noi nu facem. Noi am împânzit cinematografia cu filme de aventuri, iar teatrul cu piese occidentale. Am scos piesele revoluționare și am introdus piese fără nici un conținut. La fel facem și la televiziune, unde tot discutăm și nu s-a schimbat nimic. Înainte să plec am avut o ședință de Secretariat și acolo am stabilit să pregătim un material pentru Plenară, că propaganda noastră este nemulțumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului și a poporului general. Așa că am spus-o înainte de a merge în China. Dar ceea ce am văzut în China și Coreea demonstrează că concluzia la care am ajuns este justă”[30].

Din această declarație, rezultă că încă înainte de vizită, Nicolae Ceaușescu era preocupat de restructurarea activității ideologice a P.C.R. Vizitele întreprinse i-au întărit convingerea că trebuia acționat cu fermitate pentru promovarea spiritului muncitoresc, revoluționar în toate domeniile de activitate. Fără îndoială, Ceaușescu a fost impresionat de „marile adunări populare” organizate în cinstea sa, de uriașele tablouri ale lui Mao-Zedong și Kim-Il-Sung, de uralele și ovațiile cu care erau întâmpinați conducâtorii de partid și de stat, ca expresie a „iubirii nețărmuite” de care se bucurau din partea popoarelor respective. Se pare că Nicolae Ceaușescu a ajuns la concluzia că și el merita o asemenea „recunoștință” din partea românilor, drept care a dat frâu liber dezvoltării cultului personalității sale.

După prezentarea „tezelor” din iulie au urmat ample acțiuni orga-nizatorice și politice pentru promovarea spiritului muncitoresc în do-meniul culturii. La Plenara C.C. al P.C.R. din noiembrie 1971, Ion Iliescu a fost eliberat din funcția de secretar cu Propaganda al C.C. al P.C.R. (în care fusese ales în februarie același an), sub acuzația de „intelectualism” și trimis la „munca de jos” (secretar la Comitetul Jude-țean Timiș al P.C.R.). Ulterior a fost adoptat programul ideologic al partidului, s-a creat Consiliul Culturii și Educației Socialiste (în locul Ministerului Culturii), au fost luate măsuri pentru „revigorarea” spiritului revoluționar. Totuși, așa cum avea să aprecieze Dumitru țepe-neag, „cultura română nu s-a întors nici măcar o clipă la proletcultis-mul anilor ’50. Generația ’80 a dus mai departe ce începuseră cei din generația ’60”[31]. O mărturie în acest sens este și organizarea celui deal XV-lea Congres internațional de științe istorice în București (august 1980), cu o foarte largă participare, desfășurat într-o atmosferă pozitivă, de autentică dezbatere științifică.

Controlul ideologic a urmărit mai ales să nu fie pus sub semnul întrebării rolul conducâtor al P.C.R. și să nu se creeze o atmosferă ostilă politicii oficiale. Totuși, prin practicarea aluziilor și strecurarea „șopârlelor“, mulți scriitori (între care Augustin Buzura, Constantin țoiu, Petre Sălcudeanu, Ion Lăncrăjan) au reușit să înșele „vigilența” cenzorilor de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, sau chiar să câștige complicitatea lor. Și în domeniul istoriei s-au publicat lucrări care nu se înscriau pe linia aprecierilor cuprinse în documentele P.C.R. Au fost abordate teme complexe, privind regimul politic în epoca modernă și contemporană, partidele politice, activitatea parlamentară, politica externă etc. Dintre istoricii care au abordat asemenea teme menționăm pe: Gheorghe Platon, Apostol Stan, Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Ion Agrigoroaiei, Ion Bulei, Ion Bitoleanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc.

Plenara C.C. al P.C.R. din aprilie 1972 a adoptat principiul „rotirii cadrelor“, potrivit căruia orice activist de partid și de stat putea fi mutat într-un alt loc de muncă, dacă necesitățile o cereau. Acest principiu a fost utilizat de Ceaușescu pentru a anihila orice act de independență al activiștilor. Dacă în timpul lui Gheorghiu-Dej s-a recurs la demascări, critici și chiar arestarea unor cadre, Ceaușescu îi înlătura pe potențialii săi rivali sub pretextul că se impunea întărirea muncii într-un alt sector de activitate. Prin această metodă s-a instaurat o stare de nesiguranță în rândul activiștilor, care, pentru a nu fi „rotiți“, au devenit tot mai obedienți față de secretarul general.

Pe măsură ce înainta în vârstă, Nicolae Ceaușescu devenea tot mai suspicios și preocupat de a promova numai cadre care erau lipsite de personalitate, buni executanți, care să aplice întocmai indicațiile sale. În iunie 1973, soția sa, Elena Ceaușescu, a fost aleasă în Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., ocupându-se cu problemele de cadre, dar și de cele privind învățământul și știința. Organele colective de conducere s-au transformat într-un fel de anexe ale secretarului general și ale soției sale, devenită în scurt timp a doua persoană în partid și în stat (i se spunea „Cabinetul 2).

În acțiunile sale vizând preluarea întregii puteri politice, Nicolae Ceaușescu a reușit să-i înlăture pe „baronii“ din timpul lui Gheorghiu-Dej, promovând în locul lor tineri din generația sa, care-i erau devotați. Ultimul „baron” rămăsese Ion Gheorghe Maurer, care ocupa funcția de președinte al Consiliului de Miniștri din 1961 și avusese un rol important în reorientarea politicii externe a României. El manifesta o anumită notă de superioritate, pe care Ceaușescu nu mai era dispus să o tolereze. După multe manevre de culise, Ion Gheorghe Maurer a fost adus în situația de a demisiona din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, din „motive de sănătate”. Decizia a fost anunțată la Plenara C.C. al P.C.R. din 25 – 26 martie 1974, care a propus și instituirea funcției de președinte al Republicii Socialiste România, în care să fie ales Nicolae Ceaușescu.

Întrunită în ziua de 28 martie 1974, Marea Adunare Națională a adoptat legea pentru modificarea Constituției ca urmare a înființării funcției de președinte al țării. Acesta era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliul Apărării; prezida Consiliul de Stat; numea și revoca miniștrii, pe membrii Tribunalului Suprem și pe procurorul general, încheia tratate internaționale, proclama starea de necesitate etc. În funcția de președinte al Republicii Socialiste România a fost ales Nicolae Ceaușescu. Tot în aceeași zi, în funcția de prim-ministru (noua denumire a președintelui Consiliului de Miniștri) a fost ales Manea Mănescu, o personalitate ștearsă, care-și datora această demnitate obedienței sale față de secretarul general al partidului. Practic, la 28 martie 1974, Nicolae Ceaușescu a preluat principalele pârghii de conducere în partid și în stat.

Cultul personalității sale a început să ia proporții, el fiind prezentat ca  „cel  mai bun  fiu  al poporului  român“,  „patriot înflăcărat”, „cârmaciul genial” etc. etc. Dar, cu cât propaganda devenea mai insis-tentă, cu atât subiectivismul și voluntarismul luau amploare, Nicolae Ceaușescu începând să creadă că el era hărăzit de istorie să conducă România „pe culmile luminoase ale comunismului“.

Un moment delicat pentru Nicolae Ceaușescu s-a înregistrat în iulie 1978, când a „defectat“ generalul Ion Mihai Pacepa. Ajuns general de Securitate, datorită meritelor sale în timpul marii represiuni din anii ’50, Pacepa a fost numit în 1966 adjunct al șefului Direcției Generale de Informații Externe și apoi, în 1972, șef al Departamentului de Informații Externe, fiind totodată și consilier personal al lui Nicolae Ceaușescu. În această calitate, așa cum singur avea să mărturisească, beneficia de un salariu „mai mare decât cel al ministrului Apărării sau al unui secretar al Comitetului Central și numai cu puțin mai mic decât cel al primului ministru”[32]. Ion Mihai Pacepa preciza: „Am petrecut 27 de ani în serviciile de contrainformații și informații ale României comuniste, le-am urcat toate treptele ierarhice, le-am cunoscut toate măruntaiele. Ele au jucat un rol primordial în consolidarea comunismului de tip sovietic în România și crearea unuia din cei mai detestați tirani din istoria țării și a lumii. Ele l-au menținut pe Ceaușescu la putere 24 de ani. Ele au fost principalele instrumente de guvernare”[33]. Ion Mihai Pacepa s-a implicat în toate problemele vizând activitatea Securității, dispunând de informații bogate, inclusiv de cele privind secrete de stat. În memoriile sale, Pacepa scria: „La două zile după ultima plimbare cu Ceaușescu pe plaja de la Techirghiol, am cerut azil politic la Ambasada Statelor Unite în Republica Federală Germană”[34]. La 24 iulie 1978, în timp ce se afla într-o misiune la Bonn, Pacepa a trecut de partea cealaltă a „baricadei”*. Momentul coincidea cu apogeul prestigiului internațional al lui Nicolae Ceaușescu. În aprilie 1978 el făcuse o vizită în SUA, unde președintele Carter l-a omagiat ca un mare om de stat, de la care el însuși avea de învățat, iar în iunie în Marea Britanie, fiind primit cu toate onorurile, inclusiv în caleașcă alături de regina Elisabeta. Pe de altă parte, sovieticii erau tot mai iritați de „obstrucția“ liderului de la București față de instituirea comenzii unice în Tratatul de la Varșovia. Marile puteri au decis – din motive diferite – să acționeze pentru minimizarea lui Nicolae Ceaușescu, iar „dezertarea” lui Pacepa s-a înscris în această nouă orientare[35]. După „dezertare”, care a avut ca rezultat deconspirarea tuturor acțiunilor Securității, a urmat o amplă acțiune de restructurare a acestei instituții și o masivă schimbare a personalului: sute de agenți au fost rechemați în țară și plasați în alte posturi, au fost promovați oameni noi, fără experiența necesară în domeniul atât de delicat cum era spionajul extern.

De la mijlocul anilor ’70, viața de zi cu zi a românilor a început să fie afectată de criza petrolului, generată de hotărărârea țărilor O.P.E.C. de a ridica prețul acestuia, fapt ce a dereglat piața mondială. Mizând pe importul de țiței din Iran, Nicolae Ceaușescu a decis dezvoltarea puternică a industriei petrochimice, România ajungând la capacitatea de prelucrare a 34 milioane tone de țiței pe an. Răsturnarea de la putere a șahinșahului Reza Pahlavi Aryamer, în 1979, a afectat relațiile României cu Iranul, inclusiv în domeniul petrolului. Resursele interne acopereau doar 5 – 6 milioane de tone, astfel că – pentru a nu se închide unitățile petrochimice, fapt ce ar fi avut un puternic impact social, dar ar fi afectat și multe întreprinderi industriale pe orizontală – România a devenit dependentă de importul de petrol și gaze din Uniunea Sovietică. Regimul de la Kremlin a decis să-l pedepsească pe Ceaușescu, drept care, din ianuarie 1978, livrarea de gaze către România era adesea oprită, fapt ce afecta activitatea economică, precum și aprovizionarea populației.

Dacă în anii ’60 – ’70, conducerea P.C.R. se ridicase ferm împotriva integrării economice a țărilor socialiste, de la mijlocul anilor ’80 a început să susțină necesitatea coordonării planurilor economice, pentru asigurarea unei aprovizionări ritmice cu materii prime și energie a statelor din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Evident, Nicolae Ceaușescu avea în vedere, în primul rând, țara sa.

Sovieticii au folosit petrolul și gazul metan pentru a crea dificultăți regimului de la București, întârziind încheierea de contracte sau reducând cantitatea pe care se angajaseră să o furnizeze României.

Neacceptând să reducă ponderea industriei energofage în ansamblul economiei naționale, conducerea P.C.R. a decis să impună raționalizarea consumului de gaze și electricitate furnizat populației, fapt ce afecta grav condițiile de viață ale românilor. Din 1982 – 1983 problema căldurii și luminii a devenit un adevărat calvar pentru cea mai mare parte a populației, mai ales a celei de la orașe.

Atins de mania grandomaniei, Nicolae Ceaușescu a început să aprecieze în sinea sa că România era un stat prea mic pentru un om atât de mare cum era el. În consecință, a decis să forțeze natalitatea, pentru ca România să ajungă la 25 milioane de locuitori. Încă din timpul lui Gheorghiu-Dej s-au făcut studii privind evoluția demografică a României, ajungându-se la concluzia că se impuneau măsuri mai ferme pentru stimularea natalității. Nicolae Ceaușescu a preluat aceste studii, iar la 1 octombrie 1967 a fost publicat decretul pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii a cărui aplicare avea să devină un adevărat coșmar pentru femei, dar și pentru viața de familie în general. Decretul interzicea avortul femeilor care aveau mai puțin de trei copii (ulterior, numărul lor s-a ridicat la patru); se prevedeau pedepse cu închisoarea atât pentru ele, cât și pentru medicii care comiteau o astfel de infracțiune. Decretul a fost semnat de Chivu Stoica, președintele Consiliului de Stat, dar în propaganda oficială s-a subliniat că inițiativa aparținea secretarului general al C.C. al P.C.R. Aplicarea acestuia a creat o stare umilitoare pentru femei, care erau supuse controlului ginecologic și urmărite să nu facă întrerupere de sarcină decât în cazuri cu totul excepționale. Anticoncepționalele erau interzise pe piața românească, astfel că multe femei au recurs la avorturi provocate, cu consecințe dramatice pentru starea lor de sănătate. Potrivit unor informații, până în 1989 circa 11 000 de femei și-au pierdut viața în urma avorturilor provocate[36].

Din călătoriile sale în străinătate, Ceaușescu a reținut unele aspecte ale modernizării, pe care a căutat să le impună și în România, îmbrăcându-le în haina teoretică a învățăturii marxist-leniniste, privind grija față de om, diminuarea (până la eliminare) a deosebirilor dintre sat și oraș etc. La 16 februarie 1968 a fost adoptată legea privind organizarea administrativă a teritoriului României. Ea a avut o parte pozitivă, în sensul că s-a revenit la vechea împărțire pe județe (în locul regiunilor și raioanelor, după modelul sovietic). Pe de altă parte, această lege prevedea restructurarea localităților rurale și urbane „pe baze  socialiste“. În timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, noile construcții s-au ridicat la marginea orașelor, pe terenuri virane unde au apărut noi cartiere de locuințe, care au schimbat cu totul imaginea mahalalelor de altădată. În aceste zone s-au construit școli, spitale, magazine, policlinici, cinematografe etc asigurându-se astfel facilitățile materiale și spirituale pentru cetățenii care trăiseră în locuințe insalubre, fără lumină electrică și canalizare.

În programul de restructurare a localităților din timpul lui Ceaușescu a fost vizată, cu precădere, zona centrală a localităților, fapt ce a dus la dărâmarea multor monumente de arhitectură, inclusiv biserici. Această acțiune s-a accelerat după cutremurul de pământ din 4 martie 1977, când s-a trecut la demolarea masivă a unor zone de locuințe și construirea de blocuri cu 8 – 10 etaje. Astfel, cetățenii au fost scoși din habitatul lor tradițional și nevoiți să se mute în apartamente și în colectivități constituite ad-hoc. Cele mai multe erau blocuri-tip, identice, indiferent de zona geografică și de specificul local al materialelor de construcție. De regulă, confortul unui apartament era superior celui din casele personale, dar desprinderea bruscă dintr-un mediu de existență și plasarea într-unul cu totul diferit a marcat negativ starea de spirit a celor mai mulți dintre cei siliți să se mute, supunându-se astfel directivelor partidului.

S-au construit noi centre politico-administrative, aproape fiecare oraș având câte o „Casă Albă“, cu o piață mare în față, unde să se adune cetățenii la manifestațiile publice. Până în decembrie 1989, în 29 de orașe centrele au fost distruse în proporție de 85 – 90%, iar alte 37 au cunoscut demolări masive[37].

Cel mai adesea noile construcții au fost ridicate pe locul unor clădiri vechi, unele cu valoare arhitectonică și istorică. Între acestea, biserica Enei, biserica Sfânta Vineri, biserica Cotroceni, mănăstirea Văcărești, casa în care a locuit Nicolae Iorga din strada Bonaparte, toate din București. Unele monumente au fost salvate prin translatarea lor la 150-300 metri de perimetrul construibil. Între acestea, biserica și clopotnița bisericii Mihai Vodă, în jurul cărora s-au construit blocuri pe 10-12 etaje, astfel că nu mai puteau fi văzute de la distanță (acestea fuseseră construite pe o poziție dominantă și dădeau o notă distinctă întregii zone). Cu acel prilej a fost demolată și clădirea Arhivelor Statului, operă de arhitectură realizată de Ion Mincu. Împotriva acestor demolări s-au pronunțat mai mulți intelectuali de marcă, prin memorii adresate lui Nicolae Ceaușescu, articole publicate în presă și interviuri acordate posturilor de radio occidentale, intervenții la reuniuni științifice organizate de Academia de Științe Sociale și Politice etc.

Nu mai puțin adevărat este faptul că în anii socialismului au fost construite numeroase biserici (mai ales în sate), s-au renovat monumente istorice, inclusiv mănăstiri (Voroneț, Sucevița, Putna, Curtea de Argeș, Cozia), cetăți medievale (Suceava, Râșnov), palate (Cotroceni, Peleș, Săvârșin), castele (Huneadoara, Bran) etc.

Pe fondul amplificării cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, al creșterii presiunilor ideologice și al ingerințelor tot mai insistente în viața privată a cetățenilor, al nerespectării drepturilor omului și al deteriorării situației materiale a populației s-au înregistrat și în România unele acțiuni de opoziție. Încă din ianuarie 1977, scriitorul Paul Goma a inițiat o acțiune de solidarizare a românilor cu „Charta ’77”, manifest lansat de mai mulți intelectuali din Cehoslovacia, în favoarea drepturilor omului. Negăsind ecoul dorit la scriitorii români, Paul Goma a adresat o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceaușescu, prin care-i cerea să facă o declarație de susținere a „Chartei ’77”; scrisoarea a fost transmisă de postul de radio „Europa Liberă”. Sub presiunea autorităților, Paul Goma a fost obligat, în luna noiembrie a aceluiași an, să părăsească România, stabilindu-se la Paris, unde a continuat criticile la adresa politicii regimului de la București.

În zilele de 1-3 august 1977 a avut loc o amplă acțiune revendicativă a minerilor din Valea Jiului. Ea a fost determinată de hotărârea guver-nului de a ridica vârsta de pensionare și de a anula unele facilități, mai ales pentru cei care nu lucrau în subteran. Muncitorii au încetat lucrul și au refuzat să negocieze cu Ilie Verdeț, prim-viceprimministru al Guver-nului și au pretins să discute cu Nicolae Ceaușescu. Acesta a fost nevoit să vină „în Vale”, unde a avut un dialog public cu cei aproximativ 35 000 de mineri. Purtătorul lor de cuvânt, Constantin Dobre, a prezentat reven-dicările, iar Ceaușescu le-a acceptat, promițând chiar mai mult decât solicitau aceștia: anularea decretului respectiv, dar și îmbunătățirea aprovizionării cu alimente, a asistenței medicale, asigurarea de noi locuri de muncă pentru femei și minierii care se pensionau etc. Declarațiile lui Ceaușescu au fost primite cu satisfacție de greviști, care l-au proclamat „Miner de onoare”.

Presa din România nu a prezentat nimic din cele solicitate de mineri, lăsând să se înțeleagă că a fost o obiănuită vizită de lucru a secretarului general al PCR. Sub titlul Tovarășul Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită de lucru în Valea Jiului, ziarul “Scânteia” afirma că acesta a anlizat “la fața locului, cu cadre cu munci de răspundere din economie, cu reprezentanți ai organelor locale de partid și de stat și ai oamenilor muncii, felul în care se acționează pentru aplicarea hotărârilor celui de-al XI-lea Congres al partidului în acest sector al industriei noastre”. Erau publicate fotografii reprezentându-l pe Nicolae Ceaușescu “în mijlocul oamenilor muncii” și la tribuna “adunării populare”. Se afirma că secretarul general al PCR “s-a întâlnit cu reprezentanți ai minerilor din Lupeni. În semn de înaltă stimă și prețuire față de activitatea sa neobosită pentru binele patriei și al poporului, pentru grija părintească față de muncitori și viața minerilor, participanți la întâlnire au ovaționat îndelung pe secretarul general al Partidului Comunist Român, salutând cu entuziasm, cu căldură, prezența sa în mijlocul lor”[38].

Românii au aflat de la posturile de radio străine “Europa Liberă”, B.B.C., “Vocea Americii” ș.a. – despre greva muncitorilor de la Lupeni și modul cum a decurs întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu. În lunile următoare, Securitatea a desfășurat o amplă acțiune de depistare a „agitatorilor“, care au fost împrăștiați în diferite localități din țară și ținuți sub supraveghere*.

La începutul anilor ’80 s-au înmulțit manifestele împotriva lui Ceaușescu, cerându-se lumină, căldură, pâine, libertate. În 1983 s-a adoptat decretul privind regimul aparatelor de multiplicat materialele necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, prin care acestea trebuiau înregistrate la Miliție (pentru a putea fi recunoscute în cazul că erau folosite în scopuri „nepermise”).

Pentru întărirea puterii sale, Nicolae Ceaușescu a adoptat metoda creșterii numărului de membri în organele de conducere, astfel încât acestea să nu mai poată discuta și decide asupra problemelor esențiale privind politica internă și internațională a României. Numărul membrilor Comitetului Politic Executiv a ajuns, după Congresul al XIII-lea al PCR. din noiembrie 1984, la 58 (23 titulari și 35 supleanți); au devenit membri ai C.P.Ex. reprezentanții organizațiilor de masă (sindicat, Uniunea Tineretului Comunist, femei), reprezentanți ai mai multor județe etc. În aceste condiții, participanții luau act de deciziile lui Nicolae Ceaușescu, iar C.P.Ex. devenise “un cadru, o formă fără fond, simplă titulatură pentru comunicatele de presă în care se consemnau hotărârile sale individuale”. Dumitru Popescu avea să aprecieze: “Pentru membrii C.P.Ex., ședințele erau o penibilă pierdere de vreme, prilej de audiție, până la saturație, a acelorași reproșuri și recomandări. După o jumătate de zi ne ridicam de pe scaune cu capul vuind, istoviți de tensiunea ab-surdă imprimată dialogurilor inutile, cu conștiința propriei inutilități”[39].

Dar nu toți activiștii se complăceau în această situație, unii dintre ei vizând chiar înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu din fruntea partidului și a statului. Potrivit unor informații, în 1984 s-a înregistrat o tentativă de înlăturare a lui Nicolae Ceaușescu. Generalii Ion Ioniță și Nicolae Militaru au elaborat planul unei lovituri de stat în timpul vizitei lui Ceaușescu în R.F. Germania. Se miza pe sprijinul Garnizoanei Militare București pentru arestarea celor mai apropiați colaboratori ai președintelui (Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Ion Coman, Ilie Ceaușescu); urma capturarea posturilor de radio și televiziune pentru a anunța schimbarea intervenită etc. Planul a fost deconspirat de doi dintre generalii care urmau să participe la această acțiune, iar Ceaușescu a luat măsuri de anihilare a conspiratorilor.

În primăvara anului 1987, Securitatea l-a anchetat pe Nicolae Radu, care redactase un manifest împotriva lui Ceaușescu. El a declarat că fusese contactat de Virgil Măgureanu, care i-ar fi spus că există un Comitet al Salvării Naționale, cu un nucleu politic format din Ion Iliescu și Virgil Măgureanu, și unul militar din care făceau parte generalii Ion Ioniță și Nicolae Militaru. Evident, nu a existat nici o reacție oficială publică, dar faptul că lui Ion Ioniță, mort în iulie 1987, general și fost ministru al Apărării Naționale, nu i s-au organizat funeralii conform Regulamentelor militare, a suscitat unele comentarii*. O tentativă similară a inițiat Vlăduț Nisipeanu, care a încercat să constituie și un partid, intitulat Frontul Democratic din România[40].

O disidentă bine cunoscută a devenit Doina Cornea, care a adresat mai multe scrisori fiicei sale din Franța, care apoi erau citite la postul de radio“Europa Liberă”; scrisorile conțineau ample critici la adresa regimului și în special a lui Nicolae Ceaușescu.

Deteriorarea situației interne s-a produs pe fondul mutațiilor survenite în raportul de forțe pe plan internațional. Din 1977, politica administrației americane față de țările socialiste, inclusiv față de România, a cunoscut o sensibilă schimbare. Până atunci, în timpul președinților Richard Nixon (1969 – 1974) și Gerald Ford (1974 – 1977) accentul a fost pus pe încurajarea diferențelor intersocialiste, adică a tendințelor de afirmare a unei politici externe diferită de cea a Uniunii Sovietice. După venirea la conducere a lui Jimmy Carter, care l-a numit pe Zbigniew Brzezinski (polonez de origine) în funcția de consilier pentru problemele securității naționale, accentul a fost pus pe diferențierile intrasocialiste, pe încurajarea curentelor și atitudinilor favorabile respectării drepturilor omului, pe sprijinirea proceselor de democratizare din interiorul acestor state. Este semnificativ faptul că, în aprilie 1978, după convorbirile avute cu Nicolae Ceaușescu la Casa Albă, președintele Carter a apreciat că președintele României este un mare conducâtor național și internațional, de la care SUA aveau de învățat. Pe de altă parte, cu prilejul vizitei la New York a liderului român, a avut loc o manifestație a emigrației române împotriva politicii sale, mai ales a nerespectării drepturilor omului[41]. Cert este că după 1978, s-a manifestat o tendință tot mai evidentă de răcire a relațiilor româno-americane și de diminuare a rolului lui Nicolae Ceaușescu în viața internațională.

Occidentul a folosit problema împrumuturilor contractate de România pentru a exercita presiuni în vederea respectării drepturilor omului. După aderarea la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.), în 1972, România a contractat importante împrumuturi externe, care au ajuns în 1981 la 10,5 milioane dolari S.U.A.[42]. Cele mai multe aveau termene foarte scurte de rambursare, iar pentru achitarea lor guvernul român trebuia să facă alte împrumuturi. De această dată, statele occidentale, în primul rând S.U.A., care aveau un rol hotărâtor în F.M.I. și B.E.R.D., au început să condiționeze acordarea de noi împrumuturi de respectarea drepturilor omului în România.

Nicolae Ceaușescu aprecia că acesta era un amestec în treburile interne ale țării sale, drept care a decis, în 1980, să nu mai solicite nici un împrumut extern, iar România să treacă la achitarea rapidă a întregii sale datorii. A fost una dintre cele mai nefaste hotărâri, care a afectat nu numai relațiile externe ale țării, dar mai ales viața milioanelor de cetățeni. S-a trecut, din 1981, la diminuarea drastică a importurilor și la forțarea excesivă a exportului în vederea procurării valutei necesare pentru achitarea datoriei externe. Această politică a avut ca rezultat deteriorarea gravă a situației alimentare, întrucât cea mai mare parte din producția agricolă era exportată, astfel că pe piața internă s-a înregistrat o adevărată penurie de carne, lapte, unt, ouă, pâine, ulei etc etc. Căutând să ascundă această realitate, Marea Adunare Națională a adop-tat în 1984 programul de alimentație științifică a populației, prin care se urmărea raționalizarea consumului sub motiv că românii consumau prea mult. Aceasta, în timp ce magazinele erau goale, iar populația era nevoită să stea ceasuri întregi la coadă în speranța că „se va da aduce ceva”.

În 1985 s-au desființat posturile regionale de radio, iar programul TV s-a redus la două ore în zilele de luni-vineri; sâmbăta și duminica acesta avea zece ore. Iată cum arăta acest program în săptămâna 21-27 iulie 1985:

Duminică, 21 iulie

1130   Telex

1135 – Lumea copiilor

        – Șoimii patriei

        – Telefilmoteca de ghiozdan: „Ultima cursă”.

1240   Din cununa cântecului românesc

1300   Album duminical

       – Un șlagăr pe adresa dumneavoastră:”O clipă doar…”

       – Vocea conștiinței

       – Din istoria filmului mut

       – Telesport

       – Secvența telespectatorului

1445   Însemne ale unui timp Eroic

1900   Telejurnal

1900   20 de ani de mărețe împliniri

1930   Cântarea României

2020   Film artistic „Comoara din munți”

2050   Telejurnal.

 

Luni, 22 iulie

2000   Telejurnal

2020   Timp al marilor împliniri

2035   Tezaur folcloric

2055   Varșovia ’85

2105   Roman foileton „J. S. Bach”

2150   Telejurnal.

 

Marți, 23 iulie

2000   Telejurnal

2020   Timp al marilor împliniri

2040   Partid și țară-o unică voință

2050   Actualitatea în economie

2105   Laureați ai festivalului „Cântarea României”

2135   Experiența înaintată – inițiativă, eficiență

2150   Telejurnal.

 

Miercuri, 24 iulie

2000    Telejurnal

2020   20 de ani de mărețe împliniri socialiste

2040   Partidul, Ceaușescu, România

2100   Film serial „Limita posibilului”

2150   Telejurnal.

 

Joi, 25 iulie

2000   Telejurnal

2020   Actualitatea în economie

2055   Invitație în studioul de concerte al Radioteleviziunii

2105   Magistrale ale socialismului

2125   Serial științific

2155   Telejurnal.

 

Vineri, 26 iulie

2000   Telejurnal

2030   Actualitatea în economie

2035   Cadran mondial

2050   Secvențe cubaneze

2105   Amfiteatrul artelor

2135   Efigii ale muncii

2150   Telejurnal.

 

Sâmbătă, 27 iulie

1300   Telex

1305   La sfârșit de săptămână

       – Invitație pe valea Izei

       – Gala desenului animat

       – Telesport

       – Atlas muzical

1415   Imagini și ritmuri cubaneze

1900   Telejurnal

1920   Teleenciclopedia

1945   În lumina reflectoarelor

2030   Film artistic „O casă colonială”

2155   Telejurnal

2205   Romanțe și melodii îndrăgite.

 

Reformele lui Mihail Gorbaciov au fost primite cu ostilitate de Nicolae Ceaușescu. Această ostilitate avea cel puțin trei motive. Unul de ordin personal: noul lider de la Kremlin urmărea înlăturarea vechilor conducâtori din țările socialiste și înlocuirea lor cu oameni tineri, dispuși să aplice perestroika; Ceaușescu se afla la putere din 1965 și făcea parte din categoria bătrânilor conservatori. Al doilea, era convingerea secretarului general al P.C.R. că Mihail Gorbaciov continua vechea politică imperială, de dominație asupra țărilor socialiste și a mișcării comuniste internaționale, folosind o altă metodă față de predecesorii săi, mult mai înșelătoare. În al treilea rând, Nicolae Ceaușescu aprecia că Mihail Gorbaciov se abătea de la principiile marxism-leninismului și punea în pericol orânduirea socialistă, făcând astfel jocul țărilor imperialiste, în primul rând al S.U.A.

În opinia liderului politic român o reformă autentică fusese realizată în România cu două decenii în urmă. La Conferința Națională a P.C.R. din 1967 se hotărâse creșterea atribuțiilor și competențelor unităților de bază în privința planificării, organizării și conducerii activităților eco-nomice. Afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu referitoare la Conferința Națională erau corecte, dar el omitea să menționeze că, pe parcurs, această orientare a fost abandonată, ajungându-se la un centralism excesiv, mult mai drastic decât cel de până în 1967. Pentru susținerea ideii că în România s-a realizat o adevărată democratizare a vieții politice, Nicolae Ceaușescu invoca hotărârile Congresului al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965, care stabilise principiile conducerii colective, larga consultare a membrilor de partid și a cetățenilor în general. Dar aceste principii au fost abandonate după numai doi ani, când s-a realizat contopirea funcțiilor de partid cu cele de stat.

În timp ce în unele țări socialiste se discuta despre necesitatea reformelor, despre glasnosti și perestroika, în România acest subiect era interzis. După mai bine de doi ani de la instalarea sa la conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost invitat, în mai 1987, să facă o vizită oficială în România. I s-a stabilit un program strict, prin care să se împiedice contactul liderului sovietic cu populația, să i se ofere o imagine pozitivă privind condițiile de viață ale româ-nilor, și să i se arate că politica P.C.R. era susținută de „întregul popor”. Cu toate precauțiile luate, vizita a fost presărată cu multe momente neplăcute pentru Nicolae Ceaușescu. De exemplu, în timp ce vizita un complex alimentar în care erau expuse numeroase produse (carne, unt, brânză, salam etc.), Mihail Gorbaciov a întrebat dacă întotdeauna exista o asemenea aprovizionare, lăsând să se înțeleagă că el cunoștea situația reală. Deși din programul oficial lipseau contactele directe cu populația, nu odată Mihail Gorbaciov s-a îndreptat spre cetățenii aduși să-l întâmpine, punând întrebări privind modul lor de viață. În loc de răspuns, cei prezenți scandau, așa cum li se indicase: „Ceaușescu – Gorbaciov!“, „Ceaușescu – Gorbaciov!“.

Liderul sovietic a afișat o aroganță pe care Ceaușescu nu o putea suporta. De exemplu, într-o dimineață, Gorbaciov a decis, fără să-l consulte pe Ceaușescu, să schimbe ora începerii convorbirilor oficiale. Ceaușescu nu a acceptat și a cerut celor de la protocol, „să-l plimbe pe Gorbaciov prin oraș, până la ora fixată, să vadă ce construim, că poate, așa o să se învețe minte!“ Gorbaciov a vizitat un liceu, intrând într-o sală de clasă, unde profesorul a început să explice despre preocupările și rezultatele obținute de elevi. Gorbaciov a intervenit: “Ia să mai lăsăm în pace matematica și fizica!  Spuneți-mi, mai bine, cum stați cu dragostea?[43] Evident, nimeni nu s-a ridicat să-i “raporteze” cum stă cu dragostea, dar o asemenea atitudine a liderului “marii patrii a socialismului” a provocat stupoare în rândul elevilor.

În discursul rostit la mitingul prieteniei româno-sovietice[44], Mihail Gorbaciov a vorbit despre faptul că și în România există „dificultăți ce se răsfrâng asupra vieții cotidiene“ iar „viața ne-a învățat să apreciem lucid situația, ne-a creat un fel de imunitate față de exaltări de pe urma succeselor“; era o aluzie la propaganda care se făcea în România, despre marile victorii înregistrate în construcția socialismului, ca urmare a politicii „înțelepte” promovate de Nicolae Ceaușescu. Referindu-se la politica sa de glasnosti și perestroika, Gorbaciov a mărturisit: „Suntem bucuroși când țările frățești găsesc ceva util pentru ele în activitatea creatoare care se desfășoară la noi în țară“. Astfel, el adresa un îndemn public ca și P.C.R. să urmeze această linie politică, dezavuată de Ceaușescu. Conform directivelor primite, cei prezenți în sală au fost foarte reținuți când a vorbit Mihail Gorbaciov, dar au salu-tat de 27 de ori cu aplauze și ovații cuvântarea lui Ceaușescu, în care acesta a evidențiat succesele obținute de România, lăsând să se înțe-leagă că țara sa nu se confrunta cu dificultățile înregistrate în Uniunea Sovietică. El a subliniat că aceste rezultate se datorau politicii P.C.R., care aplica neabătut învățătura marxist-leninistă; era o aluzie la faptul că liderul de la Kremlin nu urma întocmai această linie ideologică.

În mod paradoxal, având în vedere tradiționalele sentimente antirusești și antisovietice ale românilor, vizita liderului de la Kremlin a fost primită cu speranță și simpatie de populația Capitalei. În acele vremuri, când cetățenii României se confruntau cu mari dificultăți materiale, politica lui Mihail Gorbaciov era privită cu optimism, ca o cale de ieșire din situația tot mai grea în care ajunsese țara. A circulat atunci zvonul că Mihail Gorbaciov s-ar fi întâlnit cu Ion Iliescu, fostul său coleg de la Universitatea „Lomonosov” din Moscova*. Cert este că postul de radio „Europa Liber” a lansat ideea că Gorbaciov viza înlocuirea lui Ceaușescu cu un reformator, în persoana lui Ion Iliescu. În realitate, acesta fusese trimis cu o misiune la Timișoara, astfel că nu a avut cum să-l vadă pe liderul de la Kremlin[45].

Schimbarea liderilor conservatori, dorită de Gorbaciov, a fost susținută de mass-media din Occident. În 1986 – 1987, s-a declanșat în Occident o vastă campanie de diabolizare a lui Nicolae Ceaușescu. Por-nind de la unele fapte reale, mijloacele de propagandă le hiperbolizau, dându-le o imagine apocaliptică. S-a folosit o gamă largă de forme și mijloace, vizând, în ultimă instanță, crearea unei stări de spirit ostile lui Ceaușescu și pregătirea psihologică a înlăturării lui din fruntea parti-dului și a statului. Atacul principal s-a îndreptat împotriva principalei instituții pe care se baza regimul dictatorial: Securitatea. De-a lungul anilor, Securitatea devenise o adevărată spaimă, abuzurile și ilegalitățile acesteia afectând milioane de români, bărbați și femei, tineri și bătrâni, țărani și orășeni. Cel ales pentru a condamna această instituție a fost generalul de securitate Ion Mihai Pacepa. După aproape zece ani de la dezertarea sa, Pacepa a publicat, în 1987, la Washington, cartea Orizon-turi roșii, în care Ceaușescu apărea ca un personaj patologic, obsedat, ca și soția sa, de supravegherea tuturor locuitorilor României. Potrivit relatărilor lui Ion Mihai Pacepa, un general de Securitate i-ar fi raportat Elenei Ceaușescu: „Începând cu 1 ianuarie 1984, vom fi în stare să supraveghem zece milioane de microfoane simultan. Presupunând că populația noastră va păstra același ritm de creștere în următorii cinci ani, estimarea noastră e că fiecare familie va putea fi supravegheată periodic timp de un an calendaristic, iar cei suspecți vor fi urmăriți continuu”[46]. Asemenea texte erau transmise la radio Europa Liberă, iar românii luau cunoștință, din „sursa cea mai competentă”, că sunt urmăriți, cu toții, pas cu pas de regimul Ceaușescu. În atmosfera de atunci, o asemenea afirmație părea credibilă, iar teama de Securitate era generală. În realitate, afirmațiile lui Ion Mihai Pacepa erau fanteziste, atât din punct de vedere tehnic, cât și al logicii elementare: pescarul din Deltă, țăranul din Bărăgan sau ciobanul de pe munte nu prezentau un interes special pentru regim și nu se aflau în atenția Securității. Tot atât de fanteziste erau dezvăluirile lui Pacepa, făcute într-o altă carte a sa, despre „orgiile sexuale” ale Zoei Ceaușescu cu Petre Roman, fiul lui Valter Roman[47]. Desigur, asemenea „licențe” aveau menirea de a câștiga publicul american amator de „senzații tari” și de a diaboliza regimul Ceaușescu, atât în privința marilor probleme de politică internă și externă, cât și în cele vizând existența intimă a fiecărui cetățean al României*.

Documentele arată că erau cu adevărat supravegheați de Securitate cei care reprezentau o forță intelectuală și o capacitate de influență, mai ales scriitori, între care Augustin Buzura, Constantin țoiu, Ion Lăncrănjan, Bujor Nedelcovici, Paul Anghel, Ana Blandiana, Mircea Di-nescu, Marin Sorescu etc. Erau supravegheați și o seamă de intelectuali care avuseseră anumite funcții și se bucuraseră de favorurile regimului în anii ’50-’60, dar care acum erau marginalizați: Dan Deșliu, Geo Bogza, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Octavian Paler. Supravegheați erau și cei care au avut o ascensiune rapidă în timpul lui Ceaușescu, dar care căzuseră în dizgrația dictatorului, precum Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Urmăriți erau și unii activiști de partid, care adoptaseră o atitudine mai mult sau mai puțin deschisă împotriva poli-ticii promovate de Nicolae Ceaușescu; între aceștia, Ion Iliescu, Janos Fázekas, Károly Király, Dan Marțian. Mai erau urmăriți și acei intelectuali deveniți informatori ai Securității, pentru a se verifica credibilitatea notelor pe care le întocmeau: Ștefan Augustin Doinaș, Dan Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Constantin Bălăceanu Stolnici, Gabriel Gafița, Sorin Antohi, mitropolitul Nicolae Corneanu, preotul Iustin Marchiș etc. În atenția Securității se aflau foști militanți politici în partidele național-țărănesc și liberal (Corneliu Coposu, Nicolae Carandino, Ion Diaconescu, Ioan Lup, Gabriel țepelea, Mircea Ionescu-Quintus, I.V. Săndulescu etc.), precum și toți foștii legionari.

Nicolae Ceaușescu punea în continuare accentul pe dezvoltarea intensivă a economiei, precum și pe realizarea unor obiective sociale și culturale de mare amploare. În acest spirit, a acționat pentru accelerarea ritmului de construire a apartementelor oferite gratuit muncitorilor, ridicarea de spitale, școli, cămine culturale, case de cultură, săli polivalente etc. A fost dat în funcțiune metroul din București (cu trei magistrale); s-a realizat primul calculator românesc (cu o viteză de 500.000 operațiuni pe secundă) în 1983. A fost inaugurat canalul Dunăre-Marea Neagră în 1984 etc. La 28 iunie 1984 au fost demarate lucrările de construcție a Casei Po-porului (devenită după 1990 Palatul Parlamentului). Construirea unor platforme de foraj marin, dezvoltarea flotei de pescuit oceanic, construirea unor mineraliere de mare capacitate, electrificarea mai multor linii ale CFR și alte asemenea programe economice au marcat puternic anii ‘80. Astfel de obiective absorbeau o mare parte din venitul național, cu consecințe negative asupra nivelului de trai asupra populației. Totuși, ele au rămas ca realizări notabile, care nu țin doar de un regim politic, ci de istoria României, de capacitatea de creație a poporului nostru.

La mijlocul anilor ’80, nemulțumirea devenise o stare de spirit generală în România. Sentimentul de frustare devenise extrem de acut. Pierderea unor facilități create în anii socialismului, sau care acum erau limitate, generau o stare de revoltă. România construia automobile, dar s-a introdus cota de benzină lunară pe care o putea cumpăra un cetățean (20 litri); se ridicaseră zeci de mii de blocuri, dar căldura în apartamente era raționalizată; orașele și satele țării erau electrificate, dar curentul se oprea de mai multe ori pe zi; producția agricolă crescuse de zeci de ori comparativ cu perioada interbelică, dar se introduseseră cartele la pâine și alte produse alimentare. Deși muncitorimea era declarată „clasă conducătoare în stat”, situația ei continua să se deterioreze, iar acuzațiile că nu îndeplinea planul de stat, că nu realiza produse de calitate deveniseră frecvente. În acea stare de tensiune, chiar și o defecțiune minoră putea declanșa reacții energice.

În februarie 1987, câteva sute de studenți de la Iași s-au adunat în Piața Unirii, protestând împotriva întreruperii luminii și a căldurii în căminele în care locuiau. Oficialitățile au reușit să mușamalizeze cazul, inițiatorii fiind chemați la consiliile Asociației Studenților Comuniști și la Birourile de partid, unde au fost sfătuiți să nu mai recurgă la manifestații publice, deoarece problemele se puteau rezolva cu ajutorul conducerii Universității.

Cea mai importantă acțiune de protest s-a desfășurat la Uzina de Autocamioane „Steagul Roșu“ din Brașov: întârzierea plății salariului cu trei zile, a declanșat protestul muncitorilor în ziua de 15 noiembrie 1987; aceștia s-au adunat în curtea uzinei, de unde au pornit spre Comitetul Județean de partid; lor li s-au alăturat și alți cetățeni, astfel că deplasarea s-a transformat într-un adevărat marș împotriva regimului. De la lozinca „Vrem plata salariilor!”, s-a ajuns la „Vrem lumină!”, „Vrem căldură!”, „Vrem mâncare pentru copii!”, apoi la „Hoții! Hoții!” și, potrivit unor informații, la „Jos Ceaușescu!” și chiar „Jos comunismul!”* Mulți au pătruns cu forța în sediul Comitetului Județean, au aruncat portretele lui Nicolae Ceaușescu și le-au dat foc[48].

În zilele următoare, participanții la demonstrație au trăit sentimentul fricii, deoarece au aflat că fuseseră filmați de Securitate și astfel puteau fi identificați. În uzină s-au organizat adunări generale, în care inițiatorii revoltei erau supuși oprobiului colectiv și excluși din P.C.R. Apoi, aceștia au fost preluați de Securitate și anchetați, mulți dintre ei molestați pentru a “recunoaște totul”; găsiți vinovați, au fost trimiși în alte zone ale țării și strict supravegheați la noul loc de muncă. Dacă în cazul grevei de la Lupeni, din 1977, presa a prezentat vizita lui Nicolae Ceaușescu în cuvinte elogioase, de această dată mass-media a păstrat un tăcere absolută. Timp de câteva luni, Brașovul a fost supus unui embargou mediatic total; numele orașului nu mai era folosit nici măcar la buletinul meteorologic.

Totuși, mass-media din Occident a relatat pe larg evenimentele de la Brașov din ziua de 15 noiembrie 1987. Silviu Brucan afirmă că el a mers la Biblioteca Americană din București chiar a doua zi dimineața și a “scris pe o foaie de hârtie un scurt raport despre cele întâmplate la Brașov, rugându-l pe director să aranjeze ca să ajungă unde trebuie pentru ca să fie imediat transmis prin posturile de radio în limba română: Vocea Americii și Europa Liberă. Zis și făcut á la americaine: seara, am ascultat știrea la ambele posturi”[49]. Peste câteva zile, Brucan a invitat la el acasă doi corespondenți de presă occidentali, cărora le-a înmânat o declarație care începea astfel: „Demonstrația muncitorească din Brașov a marcat o cotitură în istoria politică a României ca stat socialist. O perioadă de criză s-a deschis în relația dintre Partidul Comu-nist Român și clasa muncitoare, care până acum asigurase stabilitatea politică a sistemului“. El își exprima opinia că regimul era confruntat cu o alegere dificilă: represiunea sau satisfacerea revendicărilor legitime ale muncitorilor. „Ca vechi membru de partid” era îngrijorat că Ceaușescu ar putea alege represiunea. Declarația lui Brucan a apărut în The New York Times, Le Monde, The Independent și în alte ziare de mare tiraj, a fost difuzată de mai multe ori de posturile de radio Europa Liberă, BBC și Vocea Americii[50].

De la mijlocul anilor ’80, Nicolae Ceaușescu a fost atacat și în le-gătură cu politica sa externă. După venirea la putere a lui Gorbaciov în Uniunea Sovietică, rolul lui Ceaușescu s-a diminuat, noul lider de la Kremlin începând un dialog direct cu Occidentul. Pe lângă această realitate, care afecta orgoliul lui Ceaușescu, s-a adăugat campania de minimalizare a întregii sale politici externe. El era prezentat ca un pion al Moscovei, iar politica sa de independență – inclusiv condamnarea in-tervenției în Cehoslovacia, în 1968 – ca o adevărată cacealma. În această acțiune un rol important l-a avut decizia ambasadorului american David Funderburk de a demisiona din funcție la 29 aprilie 1985, în semn de protest față de politica „nemeritat de favorizantă” pe care Administrația de la Washington o avea față de România[51]. El aprecia că regimul Ceaușescu se caracteriza printr-o politică represivă de mari proporții și călcarea în picioare a drepturilor și libertăților democratice ale românilor. Atitudinea lui Funderburk se înscria pe linia politicii promovate de președintele Ronald Reagan, vizând apărarea drepturilor omului, indiferent de țară și de regim politic. Bunele relații cu România, cultivate de președinții Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter au început să se clatine tot mai mult.

Brent Scowcorft, consilierul pentru problemele securității naționale al președinților Gerald Ford și George Bush explică modul în care naționalismul lui Ceaușescu a fost folosit împotriva Uniunii Sovietice, pentru ca apoi, după ce s-a decis o schimbare de strategie în ceea ce pri-vește slăbirea imperiului, liderul de la București și, implicit, România, să fie izolate de către Statele Unite ale Americii: „Ani de zile Statele Unite au acordat un tratament privilegiat acelor sateliți ai Uniunii Sovietice care dovedeau un grad ridicat de independență față de direcțiile politice ale sovieticilor sau față de controlul lor asupra politicii externe a respectivilor sateliți. Această abordare era de bun simț, dacă doream să creăm complicații unei Uniuni Sovietice care ne rămânea ostilă. În virtutea acestei politici, România, unul dintre cele mai staliniste dintre aceste state, a devenit o favorită a Statelor Unite. Dacă dorim să dezvoltăm o relație mai cooperantă cu Uniunea Sovietică, cred că trebuie să înlocuim această strategie cu una care să acorde un tratament preferențial acelor sateliți care promovează cu mai multă vigoare reforme politice și economice. Asta înseamnă să încurajăm în mai mare măsură guvernele din Estul Europei în promovarea reformelor, în speranța că astfel ne vom atinge obiectivele pe termen lung, de a elibera întreaga zonă. O astfel de schimbare politică față de zona est-europeană va face ca România, din cauza controlului totalitar brutal al dictatorului Nicolae Ceaușescu asupra țării, să coboare de pe primul pe ultimul loc în atenția noastră”[52].

În această campanie de minimalizare a politicii externe a României s-au implicat masiv serviciile secrete din Uniunea Sovietică, R.D. Germană, Ungaria, Polonia, Bulgaria și Cehoslovacia. Pe de o parte, regimul de la București era prezentat în țările socialiste ca un adversar al Tratatului de la Varșovia, aflat sub influența occidentalilor, iar pe de altă parte în Occident se acredita ideea că opoziția față de unele aspecte ale politicii externe sovietice erau doar de formă, pentru că, în fond, Ceaușescu acționa de conivență cu conducerea sovietică.

Președintele Ronald Reagan era un lider politic pragmatic, iar obiectivul său fundamental viza lichidarea regimurilor totalitare, inclusiv a celui în fruntea căruia se afla Nicolae Ceaușescu. În consecință, s-a recurs la diferite presiuni pentru a-i crea dificultăți. S.U.A. acordau României clauza națiunii celei mai favorizate anual și în anumite condiții, vizând respectarea drepturilor omului și mai ales a dreptului la emigrare. Regimul de la București îndeplinea aceste condiții cu întâr-ziere și incomplet. Era nevoie ca, an de an, să se recurgă la bunele oficii ale lui Moses Rosen, șef rabinul cultului mozaic din România, care se deplasa la Washington și stăruia pe lângă liderii evreilor americani să intervină pentru acordarea clauzei. Dar, la 26 februarie 1988, Departamentul de Stat a anunțat hotărârea S.U.A. de a retrage clauza națiunii celei mai favorizate pentru România, începând cu 8 iulie 1988, deoa-rece regimul de la București încălca drepturile omului și mai ales libera emigrare a cetățenilor români. În replică, la 28 februarie 1988, guvernul român a publicat o declarație prin care România renunța la clauză în relațiile comerciale cu S.U.A. Acest fapt a dus la înghețarea raporturilor cu cea mai mare putere a lumii, iar pretențiile lui Nicolae Ceaușescu de a mai juca un rol internațional major au fost, practic, anulate.

Cea mai mare vulnerabilitate a dovedit regimul de la București în privința respectării drepturilor omului. Deși semnase Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (1975), care avea un capitol („coș”) consacrat drepturilor omului, Nicolae Ceaușescu nu numai că nu a acționat pentru relaxarea regimului în fruntea căruia se afla, dar a introdus noi restricții și un control mai riguros asupra cetă-țenilor români. De la începutul anilor ’80 statele occidentale s-au dovedit extrem de interesate de libertatea de circulație a românilor și mai ales de dreptul lor de emigrare. La rândul său, pentru a descuraja tendința de emigrare, regimul de la București a decis, în februarie 1983, să instituie o taxă pentru cei care doreau să emigreze din România. Se afirma că statul român trebuia să recupereze o parte din sumele cheltuite pentru în-treținerea în școală (fără taxe, manuale gratuite, burse etc.), medicamente și asistență medicală (gratuite); în urma protestelor internaționale, guvernul român a suspendat aplicarea acestui decret, dar nu l-a abrogat[53].

Problema emigrării s-a aflat pe ordinea de zi a tuturor întâlnirilor avute de liderii occidentali cu Nicolae Ceaușescu; de regulă, aceștia veneau cu liste dinainte pregătite, iar președintele român dădea curs celor mai multe dintre solicitări. S-a ajuns la încheierea unor acorduri cu R.F. Germania și cu Israelul, stabilindu-se o cotă anuală de germani sau evrei care primeau aprobarea să emigreze și sumele de răscum-părare care trebuiau achitate României. Potrivit unor informații, anual se dădea acordul pentru emigrarea a circa 11 000 de etnici germani și 1 000 evrei, la care se adăugau circa 2 500-3 000 de români pe baza acordului dintre România și S.U.A. semnat în 1975[54]. Potrivit unor calcule, în deceniul 1978 – 1988 au emigrat aproximativ 120000 de etnici germani[55]; sumele variau, după cum urmează: 650 dolari pentru o persoană fără școală, 1964 pentru un student, 2500 pentru un elev în ultimul an de liceu, 3298 dolari pentru un absolvent de universitate, 1035 dolari pentru un muncitor calificat[56]. Pe baza acordului dintre România și Israel, în perioada 1968 – 1989 au emigrat 40577 ev[57]rei, statul român primind între 2500 și 3300 dolari de persoană. În fapt, Israelul a achitat sume mai mici decât cele menționate, având în vedere că nu se plătea pentru copii și pensionari[58].

Yosef Govrin, fostul ambasador al Israelului în România, a oferit o statistică privind emigrarea cetățenilor români de origine evreiască în Israel[59], din care rezultă că procesul de emigrare a fost foarte intens în primii trei ani de la crearea acestui stat; între 1944 și 1951 au emigrat 118.899 de etnici evrei, în timp ce în ultimii trei ai regimului Ceaușescu au emigrat doar 4.645 dintre aceștia. Făcând o analiză pe o perioadă mai lungă, se poate observa că în timpul lui Gheorghiu-Dej (1948-1964) au emigrat 208.426 evrei, iar în vremea lui Ceaușescu (1965-1989) numărul lor a fost de 58.426. Aceste cifre arată că problema emigrării evreilor a făcut parte dintr-un „scenariu” care diaboliza regimul Ceaușescu, exagerându-se mult cifrele, astfel încât acesta să fie prezentat într-o lumină cât mai negativă, ca un naționalist și un antisemist și să fie izolat pe plan internațional. Este semnificativ faptul că, după Revoluția din decembrie 1989, procesul de emigrare a continuat; în intervalul 1990-1994 au părăsit România cu destinația Israel, 94 616 cetățeni români de origine evreiască; evident, aceștia nu erau „vânduți” și nici siliți să plece ca urmare a „politicii de purificare etnică”, a guvernanților de la București.

În anii ’80, mass-media occidentale au dezlănțuit o adevărată cam-panie împotriva regimului de la București, acuzându-l că-și vinde proprii cetățeni, ca pe niște obiecte sau ființe necuvântătoare. La Paris s-a înfiin-țat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, condusă de câțiva emigranți români (Mihnea Berindei, Sanda Stolojan etc.), care cu-legeau date privind încălcarea acestor drepturi; ei transmiteau aceste in-formații organismelor internaționale și le difuzau la posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii. S-a recurs și la înscenări, cum a fost cea a „răpirii” scriitorului Virgil Tănase, aflat în Franța. Întreaga mass-media occidentală a acuzat Securitatea Română că l-a răpit și asasinat pe Tănase, iar președintele François Mitterand și-a anulat vizita la București, programată în 1982. În schimb, președintele Mitterand s-a deplasat la Budapesta, unde a făcut declarații împotriva regimului politic din România și a lansat ideea că situația Transilvaniei nu era definitiv rezolvată.

Situația minorităților naționale, mai ales a maghiarilor, a constituit o altă temă majoră în campania de diabolizare a lui Ceaușescu. Propaganda maghiară – dispunând de o vastă experiență și de o logistică impre-sionantă – acredita ideea că prin tratatul de la Trianon din 1920, Tran-silvania a fost atribuită României, unde maghiarii au fost supuși unei crunte politici de desnaționalizare. Tezele din perioada interbelică, promovate de regimul lui Horthy, au fost „aduse la zi”, în sensul pre-zentării unei situații catastrofale a minorității maghiare în timpul lui Ceaușescu. Mass-media din Occident a preluat acest mesaj și l-a amplificat, acreditând ideea că ungurii din Transilvania s-ar afla într-un mare pericol, iar comunitatea internațională trebuia să intervină de urgență. Regimul de la Budapesta susținea această campanie, publicând lucrări de istorie cu caracter revizionist (între care Istoria Transilvaniei, sub egida Academiei de Științe a Republicii Populare Ungare, tradusă în limbi de circulație internațională), difuzând filme despre „tragedia” ungurilor din Ardeal, făcând declarații oficiale prin care cerea României să înceteze politica de discriminare a minorităților.

Problema drepturilor omului și în special a minorității maghiare din România a format obiectul unei întruniri în Camera Reprezentanților a SUA, desfășurată în ziua de 24 mai 1988, din inițiativa congresmenilor de origine maghiară Tom Lantos și E. Porter. Cu acest prilej, Ion Rațiu a vrut să depună mărturie, dar i s-a răspuns că programul era deja stabilit. Martori au fost doar trei etnici maghiari, care au acuzat guvernul român că promova o politică de asimilare forțată și că persecuta pe cei două milioane de maghiari din Transilvania. Președintele Uniunii Mondiale a Românilor, Ion Rațiu, a intervenit prin întrebări, menționând că toată populația românească era persecutată și nu exclusiv ungurii, și că ungurii membri ai P.C.R. sunt, proporțional, mai numeroși decât românii[60]. Intervenția sa nu a impresionat asistența, care era convinsă de faptul că în România minoritățile naționale erau supuse unei crunte politici represive; colaboraționismul liderilor politici ai minorității maghiare cu regimul Ceaușescu nu era o problemă reală, în opinia occidentalilor.

În timp ce propaganda maghiară în Occident era extrem de activă, istoricii români străluceau prin absență de la congresele și conferințele internaționale, unde se discutau probleme acute, cu o puternică tentă politică. Se făcea economie de valută (pentru a putea achita rapid datoria externă), și se dădeau replici în ziarele din România. O analiză concretă a situației minorității maghiare relevă unele date semnificative. În primul rând, conducerea de la București era interesată ca minoritățile naționale să ocupe funcții în organismele politico-administrative, cel puțin la nivelul ponderii pe care acestea o ocupau în totalul populației României. Potrivit recensământului din 1988, maghiarii, care constituiau 7,74% dintre cetățenii acestei țări, reprezentau 8% din totalul membrilor Partidului Comunist Român, 7,8% din numărul membrilor Marii Adunări Naționale, 8% din membrii Consiliului General al Sindicatelor, 8,5% din Consiliul Național al Femeilor din România. În învățământul superior erau secții cu predare în limba maghiară la Universitatea Babeș-Bolyai, Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu și Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, la Institutul de Medicină și Farmacie, Institutul de Învățământ Superior și Institutul de Teatru Szentgyörgyi István din Tg. Mureș. În județele Covasna și Harghita inspectorii generali de la Inspectoratele județene de învățământ erau maghiari, iar în alte șase județe inspectorii generali adjuncți aparțineau minorității maghiare. În 1989 presa de limba maghiară se tipărea în 83 de milioane de exemplare. Din anul 1970 în România funcționa editura Kriterion care tipărea cărți în limba maghiară, a căror număr a ajuns până în decembrie 1989 la 3.838 titluri, în peste 40 de milioane de exemplare (fără cartea școlară)[61].

În România funcționau trei teatre de stat în limba maghiară (la Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe și Timișoara), precum și secții în limba maghiară la teatrele din Oradea, Satu-Mare și Tg. Mureș; la Cluj-Napoca funcționa Opera Maghiară, finanțată de statul român. La teatrele de păpuși din Cluj-Napoca, Oradea și Tg. Mureș se prezentau programe în limba maghiară.

Propaganda maghiară, susținută de posturile de radio și de presa din occident, ascundea aceste realități, prezentând o imagine catastrofică privind situația minorității maghiare din România. În realitate, toți cetățenii, inclusiv etnicii români, sufereau de pe urma politicii regimului Ceaușescu. Cunoscând această realitate, Dorina Al-George (medic, soția renumitului cărturar Sergiu Al-George, fost deținut politic) avea să aprecieze că în anii ’80 a avut loc un „monstruos asalt” al Occidentului, care a impus anumite „formulări trase la xerox”, toate denigratoare la adresa poporului român, care nu ar fi capabil să acționeze pentru a asigura instaurarea unui regim democratic[62].

Tensiunile în relațiile dintre România și Ungaria au cunoscut, în vara anului 1988, cote extrem de ridicate. Plenara C.C. al P.C.R. din 28 iunie 1988 a condamnat „manifestările antiromânești semnalate în Ungaria” și s-a pronunțat pentru soluționarea problemelor care afectau buna colaborare între România și Ungaria. Întâlnirea de la Arad, din 28 august, între liderii de partid Nicolae Ceaușescu și Grósz Károly, consacrată găsirii modalităților „pentru depășirea unor probleme care s-au ivit în raporturile româno-maghiare”[63], s-a desfășurat într-o atmosferă glacială și nu a eliminat tensiunile între cele două state, guvernul de la Budapesta continuând să susțină că ungurii din România erau supuși unui regim de asimilare forțată.

Dorind parcă să ofere mass-mediei internaționale un nou subiect de critică la adresa regimului său, Nicolae Ceaușescu a relansat în 1988 programul de sistematizare a localităților rurale. La mijlocul anilor ’80, satele cu mai puțin de 999 locuitori reprezentau 70,9% din totalul localităților rurale, iar cele sub 1 999 locuitori ocupau un procent de 89,6%[64]. Viața în satul românesc cunoștea o evoluție spre modernitate. Circa două treimi dintre casele de la țară fuseseră construite după 1950, folosind materiale durabile, având un confort sporit, o arhitectură specifică zonei geografice respective. Evident, satul românesc era lipsit de infrastructura necesară pentru apă curentă și canalizare, fapt ce influența negativ igiena și sănătatea țărănimii.

Pornind de la faptul că în România existau foarte multe sate de dimensiuni mici, s-a adoptat un plan care prevedea constituirea unor puternice centre comunale, care să beneficieze de roadele civilizației moderne (canalizare, energie electrică și termică, magazine, cinemato-grafe, licee etc.). În acest scop se avea în vedere desființarea satelor mici și mutarea locuitorilor lor în centrele de comună, care aveau perspectiva de a deveni orașe. La cea de-a patra conferință a președinților Consiliilor populare din martie 1988 s-a preconizat ca până în anul 2000, dintr-un total de circa 13 100 de sate, să dispară cam 7 500, adică mai mult de jumătate[65], fapt ce ar fi afectat existența a peste 4 milioane de cetățeni, care trebuiau să renunțe la habitatul lor tradițional, la gospodăria proprie, constituită de-a lungul deceniilor, pentru a se muta în localități stabilite de organele de partid și de stat. S-au elaborat chiar proiectele de „locuințe tip”, cu unul sau mai multe etaje, în care să trăiască locuitorii satelor care-și construiau case noi. Un asemenea model fusese deja experimentat în satul Otopeni, pentru locuințele din preajma șoselei care ducea la aeroportul internațional.

Acest plan a generat o puternică reacție pe plan internațional, acreditându-se ideea că Ceaușescu urmărea demolarea satelor, distrugerea mediului, a civilizației și tradițiilor țărănimii. Presa occidentală afirma că țăranii din România, mai ales cei de naționalitate maghiară și germană, trăiau sentimente de groază, așteptând ca, dintr-o clipă în alta, să apară buldozerele, care să șteargă de pe fața pământului casele în care locuiau. Organizațiile pentru apărarea drepturilor omului au intrat în alertă, cerând guvernului de la București să sisteze această operațiune, iar forurilor internaționale să intervină energic pentru salvarea unei valoroase părți din tezaurul cultural și etnografic al Europei. În concepția acestora, satele României trebuiau să rămână un fel de rezervație etnografică a Europei, ferite de efectele modernizării și urbanizării (etapă pe care Occidentul o depășise cu mai mult de un secol). O delegație de șase parlamentari europeni a intervenit pe lângă președintele Ceaușescu și primul-ministru Dăscălescu, cerându-le să renunțe la planul de distrugere a satelor din regiunile locuite de secui[66]. În mai multe state din Occident s-a dezvoltat o acțiune de „înfrățire” cu sate românești, pentru ca acestea să nu fie demolate. Deosebit de active au fost Olanda și Franța, care au susținut Operation Vilages Roumains (Operațiunea Satele Românești)[67]. Campania împotriva demolării satelor românești era atât de puternică, încât la ea au aderat și personalități culturale de prestigiu, precum Eugen Ionesco, Andrei Saharov și Yehudi Menuhin.

În preajma anului 1989, când s-a declanșat acțiunea de lichidare a regimurilor socialist-totalitare din Europa, Nicolae Ceaușescu era supus unui adevărat asediu din partea mass-mediei occidentale, era privit cu ură și dispreț de Gorbaciov, dar, mai ales, se confrunta cu o stare de profundă nemulțumire din partea poporului român, care-i dorea, într-o formă sau alta (demisie, înlocuire, moarte), plecarea din fruntea statului.


[1] Vezi, Ioan Scurtu, Revolutia Romana din Decembrie 1989 in context international, Bucuresti, Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate, 2009 (ISBN 978-973-8333-57-4)

[2] Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, vol II. Traducere Any și Virgil Florea, București, Editura Saeculum, 1996, pp. 381-382

[3] Henry Kissinger, Diplomația. Traducere Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, București, Editura All, 2002, p. 668

[4] Ibidem, p. 674

[5] Constantin Hlihor, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane. Considerații teoretice și metodologice, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2005, p. 85

[6] Sergiu Tămaș, Geopolitica, Iași, Institutul European, 1994, p. 114

[7] Mihail Gorbaciov, Memorii. Traducere de Radu Pontbriandt. Ediție Petre Dan, București, Editura Nemira, 1994, p. 113

[8] Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi (1973 până în zilele noastre). Sub redacția: Serge Berstein și Pierre Milza. Traducerea Marius Ioan, București, Editura All, 1998, p. 161

[9] Henry Kissinger, Diplomația…, p. 694

[10] Aleksandr Iakovlev, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, p. 69

[11] Mihail Gorbaciov, Memorii…, pp. 211–222

[12] Helene Carrere d’ Encausse, Triumful națiunilor sau sfârșitul imperiului sovietic, București, Editura Remember, 1993, p. 132

[13] Vezi, pe larg, Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor. 1918-1989. București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2007, pp. 471-476

[14] General colonel (r), dr. Constantin Olteanu, România, o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia. Memorii. 1980 – 1985. Dialog cu Dumitru Avram, București, Editura Aldo, 1999, pp. 102-109

[15] Stelian Tănase, Miracolul revoluției. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, București, Editura Humanitas, 1999, p. 61

[16] Adam Michnik, Restaurația de catifea, Iași, Editura Polirom, 2001, p. 234

[17] Eduard Șevardnadze, Opțiunea mea. Traducere Virgil Constantinescu, București, Editura Presa Națională, 2003, p. 195

[18] Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre. Traducere Silvia Albeșteanu și Ana Zbârcea, Iași, Editura Polirom, 1988, p. 298

[19] Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney, Relații româno-americane. 1940-1999. Traducere Mihaela Sadovschi, Iași, Institutul European, 2002, p. 525

[20] Jean-Franois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste…, p. 299 Ibidem, p. 303.

[21] Ibidem, p. 303

[22] Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918–2005), București, Editura Fundației România de Mâine, 2005, pp. 146-165

[23] Petre Otu, 1963 – o misiune simbolică în „Revista Româno-Americană, iulie-decembrie 2008: Mircea Malița, Tablouri din Războiul rece. Memorii ale unui diplomat român, București, Editura C.H. Beck, 2007, pp. 32-33; Alexandru Oșca și Vasile Popa, O fereastră în Cortina de Fier Declarația de independență din aprilie 1964, Focșani, Editura Vrantop, 1997, p. 169; Corneliu Mănescu, Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea. Iași, Editura Polirom, 2001, pp. 109, 264-269; Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Însemnări din viață, București, Editura Evenimentul Românesc, București, 2000, pp. 219-229

[24] Vezi pe larg, Alexandru Oșca și Vasile Popa, România, o fereastră în cortina de fier. Declarația de Independență din 1964. Cuvânt înainte de prof. univ. dr. Valeriu Dobrinescu, Focșani, Editura Vrantrop, 1997; Florin Banu și Liviu țăranu, Aprilie 1964 – Primăvara de la București. Cum s-a adoptat „Declarația de independență a României. București, Editura Enciclopedică, 2004

[25] Arh. N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 131/1968, f. 4-10

[26] Ioan Scurtu,   17 august 1968.  Nicolae Ceaușescu: „Aici este vorba de o înfruntare între două concepții“, în „Historia“ mai 2008, p. 72

[27] Paul Goma, Jurnal de căldură mare, vol.II, București, Editura Nemira, 1997, pp. 139

[28] Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, București, Editura RAO, 1988, p. 245

[29] Sfârșitul perioadei liberale a regimului Ceaușescu: mini-revoluția culturală din 1971. Ediție Ana-Maria Cătănuș, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2005, p. 19 (intervenția lui Florin Constantiniu)

[30] Relațiile româno-chineze. 1880 – 1974. Documente. Coordonator ambasador Romulus Ioan Budura, București, Tiparul Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2005, pp. 1080 – 1081

[31] Sfârșitul perioadei…, p. 119

[32] Ion Mihai Pacepa, Moștenirea Kremlinului.  Rolul spionajului  în sistemul comunist de guvernare, București, Editura Venus, 1993, p. 287

[33] Ibidem p. 498-499

[34] Ibidem p. 287

* Însuși Pacepa avea să scrie că a cerut azil politic ambasadorului S.U.A. din Bonn, iar în ziua de 27 iulie 1978: „Am părăsit în secret Germania Federală la bordul unui avion Hercules, aparținând Forțelor Aeriene ale Statelor Unite, trimis de Washington să mă ia“. (Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii. Amintirile unui general de Securitate. În românește de Horia Gănescu și Aurel ªtefănescu, București, Editura Venus, 1992, p. 501)

[35] Ioan Talpeș, În umbra marelui Hidalgo. Rememorări consemnate de Horia Alexandrescu, vol. I, București, Editura Vivaldi, 2009 (Capitolul 3)

[36] Istoria României în date. Coordonator Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 558

[37] Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, București, Editura Museion, 1994, pp. 50-51

[38] „Scânteia” din 4 august 1977

* Liderul lor, Constantin Dobre, a fost convins să urmeze cursurile Universității de partid „ªtefan Gheorghiu“, iar după revoluția din decembrie 1989 a părăsit România.

[39] Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se… Angoasa putrefacției. Memorii, vol. IV, București, Ediția Curtea Veche, 2006 p. 141

* Generalul Ion Ioniță a fost eliberat din funcția de ministru al Apărării Naționale în 1976, fiind numit vice-prim-ministru al guvernului, iar în 1982 a fost pensionat, la vârsta de 58 de ani. În memoriile sale, Cecilia Ioniță (soția) menționează că în casă fuseseră instalate microfoane. La un moment dat, în primăvara anului 1984, acesta i-a spus: „Să știi că am intrat într-o mișcare împotriva lui Ceaușescu.“ Era vizitat de Radu Nicolae, Virgil Măgureanu, Nicolae Militaru. Într-o zi, în timp ce călătorea într-un autobuz aglomerat, Ioniță a fost lovit în abdomen, resimțind o puternică durere: „Să fi acționat aici o simplă lovitură sau otrava unui ac?“ se întreabă doamna Ioniță. A murit la 25 iulie 1987 și a fost înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea, dar ca un civil, fără ceremonialul stabilit pentru generali. Din partea lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu au fost prezentate „două coroane impunătoare cu mult text“ (Ion Ioniță Însemnări, București, Editura Curtea Veche, 2008; fragment din memoriile Ceciliei Ioniță, soția generalului Ion Ioniță).

[40] Vezi, pe larg, Vlăduț Nisipeanu, L-am înfruntat pe Ceaușescu, București, Editura Crist, f.a.

[41] Mircea  Răceanu,   Cronologie  comentată a  relațiilor  româno-americane, Bucureștui, Editura Silex, 2005, p. 241

[42] Istoria economică a României, vol. II. 1989 – 1989. Coordonator acad. N.N. Constantinescu, București, Editura Economică, 2000, p. 376

[43] Silviu Curticeanu, Memorii necenzurate, București, Editura Historia, 2007, p. 206

[44]  „Scânteia“ din 27 mai 1987

* Ion Iliescu a declarat că nu l-a cunoscut pe Gorbaciov înainte de revoluție și că a vorbit pentru prima dată cu el în ziua de 27 decembrie 1989

[45] Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 151

[46] Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii…, p. 161

[47] Idem,  Moștenirea Kremlinului.  Rolul spionajului  în sistemul comunist de guvernare, București, Editura Venus, 1993, p. 310

* După 19 ani de la înlăturarea lui Ceaușescu „dezvăluirile“ lui Pacepa mai aveau credibilitate în SUA. Într-un interviu apărut în „Jurnalul Național“, Wayne A.Barnes afirma: „Generalul Pacepa a fost unic. El a ajutat nu numai FBI-ul și CIA, ci întreaga Americă. Articolele și cărțile sale au fost atât de documentate, de convingătoare și pa-sionate, încât i-au determinat până și pe susținătorii lui Ceaușescu din SUA să întoarcă armele împotriva sa“ (Dezvăluirile unui superagent FBI, în „Jurnalul Național“ din 29 iulie 2008). Wayne B. Barnes este cel care l-a întâmpinat pe generalul Ion Mihai Pacepa la baza aeriană Andrews în ziua de 28 iulie 1978 și, evident, avea tot interesul să supraliciteze succesul obținut prin racolarea fostului șef al spionajului românesc.

* Aceste informații au fost lansate după 1989 pentru a se sublinia caracterul anticomunist al demonstrației de la Brașov.

[48] Vezi, pe larg, Marius Oprea și Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită!15 noiembrie 1987, Brașov, Iași Editura Polirom, 2002

[49] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, Editurile Universul et Calistrat Hogaș, București, 1992, p. 168

[50] Ibidem, p. 167-168

[51] David B. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de Stat și clanul Ceaușescu, București, Editura Ion Dumitru, f.a., p. 114

[52] George Bush, Brent Scowcroft, A World Transformed, Alfred A. Knopf, New York, 1998, pp. 38-39, apud Prefața lui Adrian Năstase la România după Malta, 2 vol. București, Fundația Europeană Titulescu, 2006.

www.titulescu.org/uploads/media/Romania_dupa_Malta_Introducere.pdf

[53] Georges Castellan, Histoire du peuple Roumain, Paris, Editions Armeline, 2002, p. 300

[54] David B. Funderburk, Un ambasador american …, p. 114 Radu Ioanid,  Răscumpărarea  evreilor.  

[55] Istoria  acordurilor secrete  dintre România și Israel. Traducere Ciprian Dumea și Mirela Mircea, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 169

[56] Ibidem, p. 171

[58] Ibidem, p. 173

[59] Yosef Govrin,  Israeli-Romania relations  at the  Ceaușescu Era,  London, Portland Frank Cass, 2002, p.262-262

[60] Gheorghe Onișoru, Disidența românească în anul 1989. Cazul Dumitru Mazilu, în „Clio 1989“, nr.1/2007, p.16

[61] Datele concrete sunt preluate din volumul Naționalitatea maghiară din România (studiile semnate de Koppandi Sándor, Lörincz László, Debreczi Arpád, Nagy Ferdinand, Bodor Pál, Szász János, Veress Dániel); vezi și Mihai Stratulat, Revizionismul și neorevizionismul ungar, București, Editura Globus, 1994

[62] Doina Al-George, ªocul amintirilor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, p. 268-269

[63] Enciclopedia istoriei politice a României. 1859 – 2002. Sub redacția lui Stelian Neagoe, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2003, p. 538

[64] Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, București, Editura Museion, 1994, p. 29

[65]  „Scânteia“ din 4 martie 1988.[66] Georges Castellan, Historie du peuple Roumain…, p. 303

[67] Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste …, p. 309

 

Share
 

One Response to PREMISELE SCHIMBĂRILOR REVOLUŢIONARE DIN ANUL 1989

  1. Anda spune:

    Extrem de obiectiva analiza dv., domnule profesor, felicitări! Va fi de folos generațiilor tinere de istorici.

Dă-i un răspuns lui Anda Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.