NICOLAE IORGA – ROMÂNUL UNIVERSAL

Nicolae Iorga a fost un “fenomen al naturii”, un om dăruit cu o capacitate intelectuală şi o putere de muncă absolut excepţionale. În cartea intitulată Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, publicată în 1934, N. Iorga afirma: “Eu nu am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire <pedagogică> pentru a descoperi litere şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”[1]. În acceaşi lucrare,  N.Iorga scria că  limba franceză “nu-mi prezenta greutăţi la cinci ani”, pe care o exersa fără dicţionar, citind “cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subţire a învăţătorului sistematic pentru copii”[2].

   Născut în 1871, N. Iorga a absolvit  în timp record cursurile şcolii primare din Botoşani, liceului şi Universităţii din Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Paris şi Berlin, iar  în 1893  şi-a susţinut doctoratul la Leipzig.

 Revenit în ţară, a ocupat  funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, unde, în lecţia inaugurală, susţinută la 1 septembrie 1894, a abordat un subiect extrem de complicat, la care se putea angaja doar un om cu o bogată experienţă ştiinţifică: Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei.

1. Iorga şi-a câştigat de la început simpatia şi încrederea studenţilor, datorită informaţiei extrem de bogate şi precise, precum şi talentului oratoric. Lecţiile sale erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un public foarte larg – profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, pensionari etc – astfel că amfiteatrul era neîncăpător, iar mulţi se înghesuiau pe culoar, să fie cât mai aproape de uşă, care rămânea întotdeauna deschisă, pentru a-l auzi pe magistru.

George Călinescu a descris, în monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cum decurgea o lecţie ţinută de profesor: “N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi retardatari [întârziaţi] în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se cu autorul glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditoriului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii căreia i se face o dulce violenţă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau sclipiri confidenţiale […] Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o nelinişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a straşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant […] Repede însă N. Iorga devenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamorous, consemnat vindictei publice.  În cele din urmă, conferenţiarul, urmărit, dădea semenele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”[3].

De-a lungul timpului, mii de tineri şi mai puţin tineri au evocat aceste cursuri, cu mândria de a fi fost studenţii lui N. Iorga.

S-a impus de foarte tânăr în elita intelectuală a ţării şi a  fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1897, la vârsta de 26 de ani[4].  Nu a semnat niciodată ”academician N. Iorga”, deoarece până în 1948 nu exista titulatura de academician, ci de membru al Academiei Române.  N. Iorga a ţinut cel mai mult la titlul de profesor, considerându-se un dascăl al naţiunii sale.

1. Iorga este românul universal. Opera sa ştiinţifică este copleşitoare. A publicat sute de volume: culegeri de documente depistate de el în arhivele româneşti şi străine; sinteze privind istoria românilor şi istoria universală; istorii ale comerţului, industriei, bisericii, armatei, literaturii, presei; monografii despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I; a redactat cărţi privind istoria Bizanţului, a Imperiului Otoman, a Franţei, Albaniei, Bulgariei, Greciei etc etc. A plublicat Istoria Românilor în 10 volume, Essai de syntheese de l’Histoire de l’Humanite, patru volume, a lucrat până în ultima zi a vieţii la o istorie completă a lumii, intitulată Istoriologia umană.

În 1911, la împlinirea vârstei de 40 de ani, N Iorga a fost săbătorit  de Academia Română. Luând cuvântul cu acest prilej, fostul său profesor, A. D. Xenopol îşi mărturisea uimirea: “te întrebi, cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”. O asemenea apreciere era făcută după mai puţin de două decenii de creaţie, dar N. Iorga avea  să  publice, cu aceeaşi intensitate, încă timp de aproape trei decenii.

O evaluare statistică (incompletă) arată că N. Iorga a publicat 1 003 volume, 12 775 articole şi studii, 4 693 recenzii[5]. Nu există – după cunoştinţa mea – în istoria omenirii o personalitate care să-l egaleze în privinţa prolificităţii.  Sociologul Dimitrie  Gusti avea să scrie că, parcurgând lista lucrărilor semnate de N. Iorga, “ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite. N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”[6].

1. Iorga nu a fost doar profesor şi cercetător al istoriei, ci şi un “om al cetăţii”, un constructor de institiţii, întemeietor de reviste şi ziare, autor al unor volume de teatru şi de poezie, animator cultural, militant politic şi neîntrecut orator.

A înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Şcoala românească de la Fonteney aux Rosse, aflată la 10 km de Paris (1921), Institutul Istorico – Artistic (cunoscut sub numele de Casa Română) din Veneţia (1930).

A iniţiat, în 1908, Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, la care au participat mai ales tineri din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia). În 1922 a fost înfiinţată la Vălenii de Munte Universitatea Populară “N. Iorga”. A fost preşedintele Ligii Culturale – devenită Liga pentru Unitatea tuturor Românilor –  pentru care a reuşit să ridice în anii 1926 – 1929 un impresionant Palat centrul capitalei, la parterul căruia se afla Teatrul Popular al Ligii Culturale (astăzi Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”).

A condus prestigioase reviste ştiinţifice – “Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeenne”, “Revista Istorică”, ziare şi gazete, precum “Neamul Românesc”, “Neamul Românesc pentru Popor”, “Cuget clar”, “Semănătorul”, “Ramuri”, “Floarea Darurilor”.

A avut un rol extrem de important în promovarea valorilor şi conştiinţei naţionale,  fiind  socotit, încă în timpul vieţii, “apostolul neamului”. A susţinut, timp de nouă ani (1931-1940), săptămânal, o emisiune la Radio, transmisă în direct, sub genericul “Sfaturi pe întuneric”.

1. Iorga a înfiinţat şi condus Partidul Naţionalist-Democrat (1910 – 1938), a fost parlamentar mai mult de trei decenii (1907-1940, cu o întrerupere în timpul ocupaţiei străine din 1918), preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920) şi al Senatului (1939), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru de stat (1938) şi consilier regal (1938-1940).

În planul relaţiilor internaţionale, N. Iorga a promovat ideea „egalităţii dintre naţiuni” şi a unor „principii morale” între statre. Este o realitate că N. Iorga a sesizat, de la început, pericolul pe care-l reprezenta Adolf Hitler pentru pacea Europei. Dictatorul german acţiona pentru anularea tratatelor de pace din 1919-1920, care aveau o importanţă deosebită pentru România, deoarece confirmaseră  actele de Unire cu patria mamă a Bucovinei, Transivaniei şi Basarabiei.

 A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea liderului ei,  Corneliu Zelea Codreanu, cel care a declarat, în noiembrie 1937, că “în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”[7]. La 14 septembrie 1940, Mişcarea Legionară a ajuns la putere, iar la 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari[8].

Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa : “În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”[9] . Guvernul prezidat de  generalul Antonescu – conducătorul statului – a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s-au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar s-a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost românul universal N. Iorga.

Marele cărturar a intrat în istorie prin opera sa, prin generaţiile de studenţi pe care i-a format şi prin verticalitatea sa morală. Puţine personalităţi din lume au beneficiat de recunoaşterea valorii  românului N. Iorga. Mărturie este faptul că  a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase Universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, Academiei din Cracovia, Academiei de Istorie din Santiago de Chile, Academiei Sârbe, Academiei din Stockholm, Societăţii de Geografie din Lisabona, Academiei dei Lincei (Roma), Academiei Cehe, Institutului de Studii Bizantine din Atena, Academiei San Lazzaro din Veneţia, Academiei Poloneze ş.a.[10]. A condus numeroase sesiuni ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor. Aceste date concrete atestă faptul că N. Iorga a fost un român cu adevărat  universal.

REZUMAT

1. Iorga a fost înzestrat cu calităţi intelectuale cu totul ieşite din comun. A desfăşurat o activitate multilaterală: profesor universitar, istoric, conducător de institute şi de ziare, preşedinte de partid, deputat, senator, prim-ministru al României ş.a. A fost un român universal, beneficiind de o largă recunoaştere internaţională (Doctor Honoris Cauza a numeroase universităţi din lume, vicepreşesinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor etc etc).

CUVINTE CHEIE: studii, profesor, cercetător, director, lider politic, doctor Honoris Causa.

[1] N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost. Ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 9

[2] Ibidem, pp. 9-10

[3] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţie Alexandru Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.615

[4] Dorina N. Rusu, Române Membrii Academiei. Dicţionar.1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Editura Academiei Române, 2003, pp. 413-414

[5] Enciclopedia istoriografiei româneşti. Coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 183-184

[6] Dimitrie Gusti, Ethosul lui Nicolae Iorga, în “Revista Fundaţiilor Regale”, nr.12 din decembrie 1944

[7] “Buna Vestire” din 30 noiembrie 1937

[8] Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. Anronescu şi Mişcarea Legionată. Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2014, pp. 175-176

[9] “Timpul” din 30 noiembrie 1940

[10] Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp.183-184;  Dorina N. Rusu, op. cit., p. 413-414