„Spargerea” adunării „populare” din 21 decembrie a constituit momentul psihologic care a dat un impuls bucureştenilor să rămână în stradă, cerând libertatea, democraţie, înlăturarea dictaturii. Nicolae Ceauşescu a decis să recurgă la forţă pentru a-i împrăştia pe manifestanţi, crezând că astfel va restabili ordinea şi autoritatea regimului său.

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava[1].

Nicolae şi Elena Ceauşescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informaţi operativ asupra desfăşurării evenimentelor şi a da indicaţii privind modul de acţiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea şi Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceauşescu că zona centrală a Bucureştilor a fost degajată de manifestanţi[2].

Cei doi generali erau profund marcaţi de tragedia în care fuseseră implicaţi. Generalul Vlad s-a gândit că, pentru ieşirea din această situaţie dramatică, singura soluţie era înlăturarea lui Ceauşescu. El avea să relateze la Comisia senatorială, în octombrie 1993, că generalul Milea era grav afectat de situaţia în care fusese implicat: „Am ieşit pe culoar, pe fotolii, şi a început să plângă şi spunea că nu mai crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spun soţiei şi fetelor ce s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat”. La întrebarea unui senator: „Ce i-aţi propus deci că trebuie făcut?”, Vlad a răspuns: „Că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu!” Dar Milea a replicat: „Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare”[3]

În zorii zilei de vineri, 22 decembrie, străzile din centrul Capitalei au fost măturate, iar sângele curăţat cu jeturile de apă ale pompierilor; militari în uniformă de război au fost masaţi la intrările spre Piaţa Palatului. În clădirea Comitetului Central au fost aduşi circa 1.000 de militari, cu misiunea de a apăra această citadelă a regimului[4].

 

Dimineaţa fatală – 22 decembrie 1989

Vestea represiunilor din noaptea de 21/22 decembrie s-a răspândit ca fulgerul în Bucureşti şi a amplificat starea de revoltă. Încă din dimineaţa zilei de 22 decembrie, muncitorii de pe marile platforme industriale – Pipera, Republica, „23 August”, I.M.G.B. (Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) ş.a. – s-au îndreptat spre centru, ocupând Piaţa Universităţii. Manifestanţii scandau: Jos călăul!, Jos dictatura!, Jos Ceauşescu!, Vom muri şi vom fi liberi!, Noi suntem poporul / Jos cu dictatorul”, Libertate! Libertate”. Forţele de ordine nu au mai intervenit. TAB-urile, aduse la faţa locului, au rămas în mulţime, militarii discutând cu manifestanţii, asigurându-i că nu vor recurge la acte de violenţă[5].

Nici măcar în ceasul al 12-lea, Ceauşescu nu a acceptat să cedeze. El i-a reproşat generalului Milea că nu a fost în stare să restabilească ordinea deplină. Ministrul Apărării Naţionale, cuprins de remuşcări pentru implicarea sa în represiunile din noaptea precedentă şi neacceptând să-şi lege numele de alte jertfe umane, a decis să-şi pună capăt zilelor. În jurul orei 9.30, el s-a sinucis în clădirea Comitetului Central. Actul lui Vasile Milea marca „prin sacrificarea de sine, semnalul rupturii totale între armată şi a <comandantul suprem>”[6]. Vestea sinuciderii lui Milea l-a bulversat pe Ceauşescu. Aflat în clădirea Comitetului Central, Ilie Verdeţ – care cunoştea situaţia din Capitală – s-a dus la secretarul general al P.C.R., pe care l-a găsit „într-o stare deplorabilă, aşa cum era el în momente foarte grele şi îşi pierdea echilibrul”. Verdeţ i-a cerut să nu se tragă în oameni, iar Ceauşescu a răspuns: „Nu s-a tras şi nu se va trage în oameni”. În timp ce rostea aceste cuvinte, „a început să tremure şi atunci a spus: <Dar, avem trădarea. A trădat ţara şi poporul generalul Milea>”[7].

Ultima şedinţă a C.P.Ex.

La ora 9.45 a început ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.)[8], la care Nicolae Ceauşescu a spus: „Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat că s-a împuşcat. Având în vedere şi comportarea sa în această perioadă reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii. Acest lucru reiese clar. S-a creat o situaţie gravă”. Apoi el a întrebat pe membrii C.P.Ex..: „care este hotărât să lupte şi care nu?” şi s-a adresat direct lui Paul Niculescu-Mizil, iar acesta a răspuns printr-o întrebare: „Dacă lupt, sau nu lupt?” Într-o formă sau alta, toţi au declarat că „luptă”. Ceauşescu a continuat: „Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat”. Toţi cei prezenţi au fost de acord. Silviu Curticeanu a afirmat că, dacă manifestanţii trag în militari, „tragem şi noi”. Gheorghe Rădulescu a apreciat că trebuia „evitată vărsarea de sânge”, Constantin Dăscălescu a spus că „trebuie să chibzuim dacă trebuie să tragem în muncitorii cinstiţi”, dar Tudor Postelnicu a replicat că „nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava”. Nicolae Ceauşescu a ţinut să precizeze: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele”. El a conchis: „Trădătorul Milea este de vină şi probabil că mai sunt şi alţii”. Nicolae Ceauşescu a menţionat că l-a chemat pe primul adjunct al ministrului Apărării Naţionale, generalul Victor Atanasie Stănculescu, care „este deja la dispoziţia mea”.

După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale”[9]. Decretul nu a avut nici o urmare practică; în stradă se aflau sute de mii, poate milioane de români, în întreaga ţară, care scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său.

Momentul psihologic decisiv s-a consumat la ora 10.59, când la postul de radio s-a anunţat că ministrul Apărării Naţionale „a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”. În acel moment exista sentimentul că generalul Vasile Milea a fost împuşcat la cererea lui Nicolae Ceauşescu, deoarece ministrul refuzase să execute ordinul de a înăbuşi în sânge revolta populară. Rămasă fără comandantul ei nemijlocit, armata a fraternizat cu manifestanţii, care au primit astfel drum liber pentru a lua cu asalt clădirea Comitetului Central.

Generalul Stănculescu sosise de la Timişoara în cursul nopţii şi pentru a se sustrage de la o eventuală implicare a sa în represiunea manifestanţilor din Bucureşti s-a deplasat la Spitalul Militar Central, unde şi-a pus piciorul în ghips, după care s-a întors acasă. Primind, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, ordin de la Nicolae Ceauşescu să se prezinte imediat la Comitetul Central, Victor Stănculescu s-a conformat.

Imediat ce a ajuns, Ceauşescu i-a cerut să preia funcţia de ministru al Apărării Naţionale, deoarece generalul Vasile Milea s-a sinucis. Aşadar, generalul Stănculescu a devenit ministrul Apărării Naţionale printr-un ordin verbal, în acea situaţie nemaipunându-se problema elaborării unui decret prezidenţial, care să fie semnat de Ceauşescu şi publicat în „Buletinul oficial”.

Informat că spre sediul Comitetului Central se îndreptau două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat, Victor Stănculescu a cerut, la ora 10.45, căpitanului Marius Tufan, de la centrul de transmisiuni al armatei, să comunice „numaidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi”. Generalul a apreciat corect situaţia, deoarece era practic imposibil ca armata să câştige în confruntarea cu zecile de mii de manifestanţi, care ocupaseră centrul Capitalei. După ce a dat acest ordin, Victor Stănculescu a venit la Nicolae Ceauşescu, raportându-i că „unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea din piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este: <Mai bine ar fi să plecaţi din sediu>”[10]. La rândul său, generalul Iulian Vlad a dat ordin trupelor de securitate, care asigurau zona Pieţei Palatului şi a sediului C.C. al P.C.R., să nu se tragă în mulţimea care afluia spre acest perimetru[11].

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46. În acel moment s-a pus capăt unei epoci în istoria televiziunii române[12], ca instrument de propagandă în slujba socialismului totalitar. Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmată de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.  

 

Căderea dictatorului – manifestanţii s-au adunat în faţa C.C. 

Mulţimea aflată în zona Piaţa Universităţii – Hotel Intercontinental – Piaţa Romană a început să se deplaseze spre Comitetul Central, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea forţelor de ordine; în câteva minute a ocupat Piaţa Palatului, pregătindu-se să ia cu asalt clădirea Comitetului Central. Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o portavoce în mână, încercând să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească, deoarece a fost întâmpinat cu huiduieli, iar mulţi au aruncat în direcţia sa cu diverse obiecte aflate la îndemână. Dezorientat şi incapabil să mai facă faţă situaţiei, a trebuit să se retragă. În clipele următoare, revoluţionarii au pătruns în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă. Mulţi revoluţionari au pus mâna pe arme, fiind gata să riposteze în cazul că ar fi atacaţi.

Generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Ministerului de Interne, a avut iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuaţi Nicolae Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei, să trimită elicopterele; unul dintre ele a aterizat pe clădirea Comitetului Central. Când primii revoluţionari au ajuns pe platforma clădirii, Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, precum şi Emil Bobu şi Manea Mănescu erau deja urcaţi în elicopter. Un militar, maiorul David Aurel, le-a cerut: „Vă rog rămâneţi pe loc, rămâneţi pe loc! Vă rog, nu vă apropiaţi!” În câteva clipe elicopterul a decolat.

La ora 12.06, când Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Central, care simboliza centrul vital al puterii politice în România, regimul socialist-totalitar se prăbuşise. Zecile de mii de oameni care se aflau în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimentul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României.

Pentru a evita o stare de confuzie, la ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale[13].

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de televiziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a transmis, prin telefon, din Bucureşti, primul reportaj recepţionat de „Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat[14].

Mass-media a jucat un rol excepţional în acel sfârşit de decembrie 1989. Vestea despre fuga lui Ceauşescu a generat un val de entuziasm în întreaga ţară. Cuvântul libertate era pe buzele tuturor, oamenii se îmbrăţişau, maşinile cu farurile aprinse claxonau anunţând victoria: „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”

Pentru a-şi exprima opiniile, unii revoluţionari s-au deplasat la Televiziune şi alţii la Radio. A început astfel transmiterea revoluţiei în direct[15]. Cei mai mulţi revoluţionari au rămas în continuare în Piaţa Palatului, pentru a asculta discursurile care se rosteau din balconul Comitetului Central. În acele momente se înregistra o avalanşă de doritori să-şi exprime bucuria pentru eliberarea de sub dictatură, să mulţumească tineretului, şi mai ales studenţilor, pentru sacrificiul făcut, să proclame libertatea, democraţia, fericirea, credinţa în Dumnezeu. Cei mai activi s-au dovedit unii actori, regizori şi scriitori, dar nu au lipsit şi opozanţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai regimului Ceauşescu. Chiar vechii activişti de partid, inclusiv unii membri ai Comitetului Politic Executiv (Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Janos Fazekaş) au venit la televiziune pentru a-l înfiera pe „odiosul dictator”.

Totuşi, nimeni nu şi-a asumat răspunderea de a prelua puterea în acele împrejurări şi de a anunţa programul care urma să fie îndeplinit după înlăturarea regimului Ceauşescu. La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”[16]. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”[17]. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România. Acest fapt a determinat pe unii istorici şi neistorici să aprecieze că Stănculescu a dat o lovitură de Stat şi sprijinindu-se pe armată a preluat puterea politică în România.

O analiză, oricât de sumară, a situaţiei din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menţionate au fost rezultatul unei situaţii care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de marea masă a populaţiei, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, armata nu putea să se confrunte cu sutele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu se afla încă la putere şi cu atât mai puţin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor şi mai mult curaj.

La ora 13.30, Nicolae Ceauşescu abandonase deja puterea şi nu mai îndeplinea funcţia de comandant suprem al armatei, nici pe cea de secretar general al P.C.R. şi nici de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de Stat înseamnă înlăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecinţă, generalul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de Stat, întrucât o asemenea acţiune –  dacă ar fi fost în intenţia lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceauşescu în funcţia de ministru al Apărării Naţionale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situaţiei concrete.

 

 

Stănculescu – „autorul” loviturii de stat a plecat pe jos din sediul C.C.

Este semnificativ faptul că generalul Stănculescu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îmbarcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul; după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comitetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăcineanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze. Ar fi un caz unic în istorie ca autorul loviturii de Stat să treacă printre oameni ca un oarecare, neştiut şi necunoscut, deşi el era „stăpânul”, liderul care, cu o lovitură de măciucă, a lichidat un întreg regim politic. După ce „autorul” loviturii de Stat a reuşit să obţină maşina solicitată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei, unde şi-a exercitat funcţia de ministru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stănculescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceauşescu. Ordinul său se referea strict la acţiunea armatei, care trebuia să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită şi să nu tragă decât atunci când ar fi atacată. Autorul „loviturii de Stat” nu şi-a arogat nici o funcţie în Stat, nu a numit nici o persoană care să conducă guvernul sau alte structuri politico-administrative. Din contra, el a cerut comandanţilor militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale, asupra cărora el – autorul „loviturii de Stat” – nu avea nici o influenţă.

 

Fuga Ceauşeştilor de la C.C. – pierderea de facto a puterii

După ce Nicolae Ceauşescu a părăsit clădirea Comitetului Central, care simboliza, şi era în fapt, centrul vital al puterii, el nu mai putea exercita nici una din prerogativele sale constituţionale. Ceauşescu nu era numai comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, ci şi Preşedintele Republicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc[18]. În calitate de secretar general al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii secretari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene. A reduce funcţiile şi puterea lui Ceauşescu la dimensiunea militară, pentru a se putea justifica „lovitura de Stat”, este o abordare simplistă. Ceauşescu nu-şi mai putea exercita puterea nu pentru că Stănculescu a transmis un comunicat către armată, ci pentru că, datorită uriaşei presiuni populare, a fost nevoit să părăsească pupitrul de comandă al ţării.

Este un fapt arhicunoscut din istorie că o persoană care dă o lovitură de Stat se adresează imediat cetăţenilor, anunţându-i că a preluat conducerea în acele momente excepţionale; după ce aruncă întreaga vină asupra celui răsturnat de la putere, lansează un program, sau măcar câteva lozinci, privind modul cum va acţiona; populaţia este chemată la calm şi linişte, dându-i-se asigurări că totul va fi bine şi că în istoria ţării începea o nouă epocă. În realitate, la 22 decembrie 1989, generalul Stănculescu nu s-a deplasat nici la Radio, nici la Televiziune, pentru a face asemenea anunţuri, ci a rămas în biroul său de la Ministerul Apărării Naţionale pentru a asigura conducerea operativă a armatei şi în primul rând de a evita o ciocnire între militari şi manifestanţi. De altfel, generalul Stănculescu nu a manifestat nici o veleitate de lider politic, nu s-a adresat structurilor de Stat civile, ci a aşteptat derularea evenimentelor pentru a se pune la dispoziţia noii conduceri a ţării, asigurând-o de sprijinul armatei. La ora 13.30 nu exista o asemenea conducere căreia să i se adreseze; în fapt, s-a creat un vid de putere, iar situaţia din ţară nu putea fi ţinută sub control. Starea de euforie, indusă de la Bucureşti, prin Radio şi Televiziune, unde se perindau numeroşi cetăţeni – de diverse profesii şi nivele de pregătire intelectuală – care , cu toţii, îşi exprimau bucuria că România a devenit liberă, iar în faţa poporului se deschidea o eră de prosperitate şi fericire. În toate judeţele aveau loc asemenea manifestări, dar populaţia era atentă să se afle ce se întâmplă în Capitală.

Cadrele aflate la conducerea ţării, a judeţelor, oraşelor şi comunelor, alese sau numite în timpul lui Nicolae Ceauşescu, nu-şi mai puteau exercita funcţiile, fiind anihilate prin acţiunea populaţiei, care a luat cu asalt sediile Comitetelor de partid şi Consiliilor populare. În fiecare oraş a apărut un „balcon” din care se ţineau discursuri, revoluţionarii anunţând victoria împotriva dictaturii, începerea unei noi ere în istoria României, întemeiată pe democraţie şi libertate.

 

 

 

 

Generalul Stănculescu a manageriat, nu condus revoluţia

 

Având în vedere această realitate, afirmaţia potrivit căreia generalul Stănculescu, printr-o „lovitură de Stat”, a devenit stăpân pe situaţie, este de-a dreptul fantezistă. În acele ore nu mai exista în România nici o autoritate de Stat. Sediile organelor de conducere erau ocupate de manifestanţi, care distrugeau tablourile lui Nicolae Ceauşescu, scoteau lozincile de pe pereţi şi aruncau în stradă cărţile fostului dictator. Chiar dacă ar fi fost în intenţia sa să preia puterea în Stat, generalul Stănculescu nu avea cui să se adreseze pentru a executa dispoziţiile sale.

Meritul generalului Stănculescu este că în acele împrejurări în care armata rămăsese fără ministru, deoarece numirea sa de către Nicolae Ceauşescu nu fusese anunţată public, şi-a asumat răspunderea de a prelua comanda şi de a fi ordonat retragerea militarilor în cazărmi. Se scanda atunci: ”Armata e cu noi!”, dar nu puteau fi excluse eventuale provocări, care ar fi dus la incidente şi poate chiar la confruntări violente între civili şi militari, cu consecinţe dezastruoase pentru ţară.

Disciplina militară cerea să existe un comandant, de la care să pornească ordinele şi care să fie executate de toate eşaloanele. În condiţiile în care generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major, şi locţiitorul de drept al ministrului Apărării Naţionale – nu sosise de la Timişoara, organismul militar nu trebuia lăsat fără conducerea, iar Stănculescu şi-a asumat această responsabilitate.

Mulţi oratori din balconul Comitetului Central, de la Radio şi de la Televiziune anunţau constituirea unui nou guvern şi elaborarea unui program revoluţionar. Între aceştia, fostul prim-ministru Constantin Dăscălescu, care a fost huiduit de manifestanţi şi obligat să-şi anunţe demisia, Ilie Verdeţ – şi el fost prim-ministru -, dar nu a fost lăsat să vorbească de mulţimea din faţa Comitetului Central. La un moment dat, din balconul Comitetului Central s-a strigat: „Să vină Corneliu Mănescu să formeze guvernul”; el fusese ministru de Externe şi semnase „Scrisoarea celor şase” din martie 1989, drept care fusese „surghiunit” la marginea Bucureştilor. Tentative de formare a guvernului se înregistrau pe diferite culoare de la Comitetul Central, de la Televiziune şi chiar în stradă; ele nu durau mai mult de câteva minute. În prima sa intervenţie televizată, Mircea Dinescu anunţase: „Peste zece minute vom da un apel către populaţie!” Dar acest apel, care ar fi trebuit să reprezinte un program, nu a mai fost redactat.

La ora 14, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”[19]. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”[20]. El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţionale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: „El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne puteam sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”[21]. Generalul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: „I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: <Nu intraţi aici cu armamentul, armamentul rămâne aici!> Atunci m-a întrebat Iliescu: <Care e situaţia? > şi eu i-am spus: <Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Militar!>„ Generalul Stănculescu aprecia că „Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet – pot să vă asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

 La întrebarea lui Dinu Săraru: „Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: „Am considerat că este posibil să fie conducător […] I-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret:  <Ia comanda şi apucă-te de treabă!>, dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o <te numesc şi ai grijă să faci de acum înainte … nu ştiu ce>„. Generalul a explicat: „Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noaptea aia în minister”[22]

Relatarea generalului Stănculescu conţine două inexactităţi: cei menţionaţi nu au venit la Ministerul Apărării Naţionale aduşi de un TAB, ci au călătorit cu maşini obişnuite; aceştia au rămas în noaptea de 22/23 decembrie la televiziune şi nu au dormit în acest minister. Dar fondul declaraţiilor rămâne esenţial: anume că, în calitatea pe care o avea, de ministru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protecţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit. Cu toate acestea, s-a formulat ideea că la acea primă întâlnire: „Armata a predat puterea lui Ion Iliescu”[23].

Pentru a-i preda puterea, armata ar fi trebuit să aibă acea putere, să fie stăpână pe situaţia din ţară, ca organismul de Stat să funcţioneze şi să se conformeze dispoziţiilor primite de la generalul Stănculescu. Este însă cert că în acea după-amiază de 22 decembrie, vechiul aparat de Stat nu mai lucra, iar noua putere nu se constituise.

În acea atmosferă de confuzie generală, Victor Stănculescu a luat o decizie importantă: a asigurat noii puteri care se profila, în frunte cu Ion Iliescu, sprijinul Armatei, singura instituţie naţională care-şi menţinuse structura organizatorică şi care acţiona în conformitate cu ordinele ministrului Apărării Naţionale. Mai mult, i-a pus la dispoziţie logistica necesară, de la reţeaua de telefoane, la paturile de dormit.

Prin decizia sa de a prelua comanda armatei române într-un moment decisiv, generalul Victor Stănculescu şi-a legat numele de reuşita revoluţiei din decembrie 1989. Nu este nevoie să se forţeze datele şi realităţile istorice pentru a-i atribui acţiuni pe care nu le-a întreprins şi acte pe care nu le-a comis. Militar disciplinat, generalul Stănculescu s-a pus la dispoziţia noii puteri care s-a constituit în seara zilei de 22 decembrie şi a executat deciziile acesteia, între care şi organizarea procesului intentat lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei Ceauşescu, încheiat cu condamnare la moarte şi executarea acestei sentinţe la 25 decembrie 1989.


[1]               Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175

[2]               Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 150

[3]               Constantin Sava şi Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001, p. 542

[4]               Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 168

[5]               Sfârşitul dictaturii. Bucureşti. 21 – 25 decembrie 1989. Coordonator Ioan Scurtu, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 38 – 39

[6]               Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 112

[7]

Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., pp. 86 – 87

[8]               Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R.), în Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 289

[9]               Sfârşitul dictaturii, p. 42

[10]             Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu – fişe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 40 – 41

[11]             Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 214

[12]             Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie ’89 în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager-Economistul, 2004, p. 86

[13]             Generalul Revoluţiei, p. 53

[14]             Emanuel Valeriu, Faţa necunoscută a „Europei Libere”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 9

[15]             Vezi, pe larg, Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989 – o zi în studioul 4, Bucureşti, Editura Scripta, 1992

[16]             Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit., pp. 308 – 309

[17]             Ibidem, p. 309

[18]             „Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 45 din 28 martie 1974

[19]             E un început în tot sfârşitul… Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17 – 25 decembrie 1989, Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune, 1998, p. 183

[20]             Ibidem, p. 273

[21]             Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 188

[22]             Generalul revoluţiei, pp. 58 – 59

[23]             Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, 2005, p. 528

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.