Arhivele Statului au luat fiinţǎ în mai 1831 în Ţara Româneascǎ (Muntenia) şi în ianuarie 1832 în Moldova. Dupǎ Unirea Principatelor, în 1859, a urmat un proces de constituire a  instituţiilor unice, la nivelul întregii ţǎri.  În acest proces s-au integrat şi cele douǎ instituţii de arhivǎ, care s-au unit în octombrie 1862, conducerea lor fiind asiguratǎ de Direcţia Generalǎ a Arhivelor Statului cu sediul în Bucureşti. Dupǎ Marea Unire din 1918 s-au constituit Direcţii Regionale ale Arhivelor Statului la Cluj (1920), Cernǎuţi (1924), Chişinǎu (1925), Craiova (1931), Timişoara (1936), Nǎsǎud (1937), Braşov (1938), Suceava, Buzǎu şi Sibiu (1945).

Aceastǎ organizare a cunoscut o evoluţie, determinatǎ de reorganizǎrile administrative, cea mai semnificativǎ înregistrându-se în anul 1950, când judeţele au fost înlocuite cu  raioane şi regiuni.  În 1968 s-a revenit la organizarea pe judeţe.

Decretul-lege nr. 472 din 1971 privind Arhivele Statului a stabilit o ierarhizare pe trei paliere: Direcţie Generalǎ, filiale de categoria I-a, în capitalele fostelor regiuni, şi filiale de categoria a II-a în fostele raioane.  Ca urmare şi salariile erau diferenţiate: cele mai mari la Direcţia Generalǎ şi cele mai mici la filialele de categoria a II-a.

Preluând conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului în noiembrie 1991, am acţionat pentru stabilirea unor criterii unitare de organizare şi salarizare a personalului, pornind de la realitǎţile concrete.

Am argumentat cǎ existenţa a douǎ categorii de filiale s-a bazat pe un criteriu birocratic. Am dat ca exemplu filiala Neamţ, care avea un statut inferior celei din Bacǎu, deşi cantitatea şi mai ales valoarea fondurilor de documente era superioarǎ celor din fosta capitalǎ de regiune.

Conducerea Ministerului de Interne a acceptat argumentaţia mea, drept care s-a renunţat la aceastǎ clasificare, iar arhiviştilor din filialele fostelor raioane li s-au mǎrit salariile, devenind egale cu cele ale omologilor lor din fostele regiuni.

O acţiune importantǎ a vizat salarizarea pe baza statulului profesional şi nu a celui administrativ. Am demonstrat cǎ un arhivist din teritoriu desfǎşura o activitate la fel de importantǎ cu cel de la Direcţia Generalǎ, ba chiar mai complexǎ. În timp ce un arhivist de la Direcţia Generalǎ era specializat într-o anumitǎ activitate (de exemplu la Serviciul Arhive Feudale se lucra numai cu documente medievale), cel din teritoriu avea o arie mult mai complexǎ: munca la fondurile de arhivǎ existente în filialǎ, inspecţii la creatorii de documente, rezolvarea cererilor cetǎţenilor, corespondenţa cu diferite instituţii şi persoane etc.

Şi acest demers a avut efect, iar salariile personalului din teritoriu s-au ridicat la nivelul celor din Direcţia Generalǎ.

La venirea mea în instituţie exista un singur arhivist cu gradul I, directorul general. În argumentul transmis la conducerea Ministerului de Interne am arǎtat cǎ acesta nu conducea de unul singur, ci în colaborare cu directorii. M-am referit la directorul Corneliu Mihail Lungu, arhivist cu o bogatǎ experienţa şi capacitǎţi manageriale, cu care mǎ sfǎtuiam înainte de luarea oricǎror decizii importante, colaborând apoi în materializarea lor. Ca urmare, am propus ca şi directorii sǎ primeascǎ gradul I, ceea ce s-a acceptat.

Ca urmare a acestor promovǎri la gradul I, au urmat, în scarǎ, concursuri pentru gradul II, cuvenit şefilor de servicii şi de filiale, apoi pentru gradul III.

În 1993 a fost instituitǎ funcţia de „expert” în probleme de arhivisticǎ, pentru persoanele care nu aveau funcţii de conducere, dar obţinuserǎ rezultate deosebite în activitatea profesionalǎ.

Ca urmare a acestor reaşezǎri şi promovǎri, salariul personalului din Arhivele Statului a crescut substanţial.

Pentru o mai bunǎ conservare a documnentelor a fost înfiinţat, în 1992, Serviciul Arhive Tehnice unde se realizau microfilme de asigurare, precum şi Serviciul de Restaurare-Conservare. În 1994 au luat fiinţǎ laboratoare de Restaurare-Conservare Zonale la filialele Arhivelor Statului din Alba, Braşov, Cluj, Dolj, Iaşi şi Timiş.

O altǎ acţiune importantǎ a vizat formarea cadrelor de specialişti, în condiţiile în care Şcoala Superioarǎ de Arhivisticǎ fusese desfiinţatǎ în 1950, iar cei angajaţi dupǎ aceastǎ datǎ proveneau de la diverse facultǎţi (de istorie, limbi strǎine, filologie, economie, drept), trebuind sǎ se califice la „locul de muncǎ”.

Cu aprobarea Ministerului Învǎţǎmântului şi Stiinţei, precum şi a Ministerului de Interne, am reuşit sǎ obţinem înfiinţarea, în februarie 1992, a Facultǎţii de Arhivisticǎ, al cǎrei prim decan am fost (eram singurul profesor universitar din sistemul Arhivelor Statului)[1].

Pe aceeaşi linie am reuşit sǎ editǎm, pe lângǎ „Revista Arhivelor”, o nouǎ publicaţie: „Buletinul de Informare şi Documentare Arhivisticǎ”  prin care arhiviştii erau ţinuţi la curent cu activitǎţile desfǎşurate la nivelul Direcţiei Generale şi a filialelor, precum şi cu noutǎţile existente pe plan mondial (hotǎrârile Consiliului Internaţional al Arhivelor şi a altor organisme de profil, legislaţia arhivisticǎ din diferite state etc). Primul numǎr al „Buletinului” a apǎrut în noiembrie 1992.

O preocupare constantǎ a fost întregirea Fondului Arhivistic Naţional prin preluarea fondurilor create de instituţiile desfiinţate dupǎ revoluţia din decembrie 1989. Între realizǎrile pe aceastǎ linie se înscrie obţinerea acordului Ministerului Apǎrǎrii Naţionale de a transfera Arhiva CC al PCR din depozitul unitǎţii militare din Piteşti, unde fusese transportatǎ în ianuarie 1990, la Arhivele Naţionale şi darea în folosinţǎ a primelor fonduri din aceastǎ arhivǎ în anul 1993[2].

Problema cea mai dificilǎ s-a dovedit a fi adoptarea unei legi care sǎ reglementeze problematica Fondului Arhivistic Naţional, gestionarea şi folosirea acestuia. Decretul-lege  din 1971 a cunoscut mai multe modificǎri, dar se impunea o lege unitarǎ şi cuprinzǎtoare, la care se lucra în momentul când eu am devenit director general.

În procesul de elaborare a proiectului de lege a fost depus un efort considerabil: au fost adunate în douǎ volume cuprinzǎtoare legile în materie din alte state (Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania, SUA, Canada etc.) introducând prevederile cele mai democratice (inclusiv termelele cele mai scurte existente pe plan mondial de acces documente); au fost studiate în detaliu legile româneşti în domeniu din vremea regimului democratic şi integrate în proiectul de lege; au fost solicitate şi primite de la Consiliul Internaţional al Arhivelor rezoluţiile Congreselor Internaţionale ale Arhivelor, precum şi hotǎrârile cele mai recente ale  Consiliului care au fost utilizate în procesul de definitivare a proiectului de lege etc.

Proiectul de lege elaborat de arhivişti a fost discutat în interiorul instituţiei, precum şi cu cercetǎtori şi profesori universitari, cu jurişti. Personal am avut zeci de discuţii cu parlamentari aparţinând întregului spectru politic, cu primul ministru, cu preşedinţii celor douǎ Camere, cu preşedintele României pentru intrarea în dezbaterea forului legislativ a proiectului de lege.

Am participat (împreunǎ cu directorii Corneliu Mihail Lungu şi Virgiliu Teodorescu, precum şi cu Adrian Adamache, şeful Serviciului Metodologie)  la discuţiile în comisiile de specialitate de la Camera Deputaţilor şi de la Senat, unde proiectul de lege nu a suferit modificǎri substanţiale.

S-a acceptat, de la bun început, noua denumirea a instituţiei – Arhivele Naţionale, pornind de la faptul cǎ acestea gestioneau întreg Fondul Arhivistic Naţional al ţǎrii, şi nu doar documentele provenite de la instituţiile de stat[3].

Cele mai aprinse discuţii au vizat statutul Arhivelor Naţionale în cadrul Ministerului de Interne. Comisiile de specialitate au votat pentru ca acestea sǎ devinǎ Departament, cu buget propriu, dar ministrul de interne, generalul George Ioan Dǎnescu s-a opus cu înverşunare, astfel cǎ s-a menţinut calitatea de Direcţie Generalǎ.

Pe de altǎ parte, s-a aprobat ca filialele judeţene sǎ devinǎ Direcţii Judeţene ale Arhivelor Naţionale, un statut superior celui avut pânǎ atunci.

Legea Arhivelor Naţionale a fost adoptatǎ aproape în unanimitate, atât la Senat, cât şi la Camera Deputaţilor, fiind  publicatǎ în ziua de  9 aprilie 1996[4].

La împlinirea a cinci ani de la preluarea mandatului, mi-am depus demisia din funcţia de director general, considerând cǎ am realizat ceea ce îmi propusesem, iar instituţia Arhivelor Naţionale ocupa un loc demn şi respectabil în sistemul instituţional al României.

„Procesul-verbal de predare-primire a funcţiei de director general al Arhivelor Statului, încheiat în ziua 22 noiembrie 1991 între generalul maior Munteanu Ion, în calitate de predǎtor, şi prof. univ. dr.  Ioan Scurtu în calitate de primitor”, menţiona:

„Direcţia Generalǎ a Arhivelor Statului şi filialele sale judeţene au un efectiv prevǎzut în Statul de organizare de 632 posturi, dintre care 4 ofiţeri, 4 subofiţeri şi 624 salariaţi civili”. În documentul similar, semnat la 13 decembrie 1996 de „Ioan Scurtu în calitate de predǎtor şi Corneliu Mihail Lungu în calitate de primitor”, se consemna:

„Arhivele Naţionale şi direcţiile judeţene au un efectiv prevǎzut în Statul de organizare de 912 posturi, dintre care 908 salariaţi civili, 1 ofiţer şi 3 subofiţeri”.

Din analiza comparativǎ a celor douǎ documente rezultǎ limpede cǎ, în timpul mandatului meu, Statul de organizare a Arhivelor Statului (Naţionale) a sporit cu 280 de posturi.

Fondul de salarii a crescut considerabil, ca urmare a promovǎrilor realizate în cei patru ani. Succesorii mei, Costin Feneşan (1998-2002) şi Corneliu Mihail Lungu (1996-1998, 2002-2007) – care cunoşteau foarte bine, din interior, instituţia – au continuat eforturile de consolidare a acesteia, de afirmarea a ei în viaţa cultural-ştiinţificǎ a României, de îmbogǎţire a Fondului Arhivistic Naţional.

Între acestea, preluarea unei mari cantitǎţi de arhivǎ de la instituţiile desfiinţare în urma revoluţiei din decembrie 1989, sporirea personalului prin încadrarea absolvenţilor Facultǎţii de Arhivisticǎ pe posturi de arhivişti şi a mai multor absolvenţi de liceu pe posturi de arhivari, organizarea de manifestǎri ştiinţifice, publicarea unor lucrǎri importante pentru arhivistica şi istoriografia româneascǎ etc.

Într-o vreme când spiritul demolator stǎpânea întrega societate, când se „muncea cu sârg” la  demolarea marilor întreprinderi industriale şi vinderea lor la fier vechi (ideie sugeratǎ de primul ministru Petre Roman, care declarase cǎ industria româneascǎ era „un morman de fiare vechi”), la lichidarea sistemelor de irigaţie, la falimentarea bǎncilor, la devalizarea patrimoniului cultural naţional, la distrugerea cercetǎrii ştiinţifice originale şi a învǎţǎmântului, activitatea Arhivelor Naţionale – care evolua pe o linie ascendentǎ – a generat reacţia concertatǎ a demolatorilor. Ca urmare, aceştia s-au nǎpustit asupra acestei instituţii cu  înverşunare, pentru a „recupera timpul pierdut”.

În primul rând au cǎutat o persoanǎ care sǎ acţioneze în conformitate cu „directivele” primite. Pentru a nu avea surprize, s-a decis cǎ în fruntea instituţiei sǎ fie numit un cercǎtor care, prin CV-ul propriu, sǎ nu poatǎ aspira la funcţia de director general şi care trebuia sǎ ştie cǎ a fost numit şi se va menţine în funcţie numai dacǎ acţioneazǎ cum i se cere.

La 12 iunie 2007, ministrul de interne Cristian David a semnat ordinul de numire în funcţia de director general al Arhivelor Naţionale a unui cercetǎtor gradul III la Institutul „A. D. Xenopol” din Iaşi[5]. Pentru a crea aparenţa de legalitate acesta a fost „detaşat pe timp de un an” de la Institutul  „A. D. Xenopol”  la Arhivele Naţionale.

Detaşarea s-a prelungit, cu toatǎ încercarea ministrului de interne Dan Nica de a-l revoca din funcţie. Cine s-a aflat la baza numirii şi a menţinerii respectivului în fruntea Arhivelor Naţionale aflǎm dintr-o declaraţie a lui Vladimir Tismǎneanu din 17 iunie 2012: „Este drept cǎ la un moment dat, în 2008, ministrul de interne PSD-ist a vrut sǎ-l demitǎ. A intervenit atunci personal preşedintele ţǎrii, la solicitarea consilierilor sǎi şi a mea, iar domnul Dobrincu a rǎmas director al Arhivelor[6].  Într-un interviu la Naşul TV, Tismǎneanu a fost şi mai explicit: „am fost direct implicat în acel episod – în momentul în care ministrul de interne PSD, dl Dan Nica, a vrut sǎ-l schimbe. Traian Bǎsescu a intervenit la premierul Emil Boc şi a fost menţinut dl Dobrincu[7]“.

Aşadar, ca urmare a acestor intervenţii, ministrul de interne a fost deposedat de dreptul legal de a numi directorul general al Arhivelor Naţionale. Aceastǎ drept a fost însuşit de persoane care nu aveau nici o calitate legalǎ pentru a decide cine sǎ conducǎ Arhivele Naţionale. Iar cei care au comis aceastǎ ingerinţǎ în sistemul instituţional al României au continuat sǎ se declare promotorii democraţiei şi apǎrǎtorii statului de drept.

Toţi miniştrii care s-au succedat la conducerea Ministerului de Interne (Administraţiei şi Internelor) în intervalul aprilie 2007- aprilie 2012 , şi anume: Cristian David, Gabriel Oprea, Liviu Dragnea, Dan Nica, Vasile Blaga, Traian Igaş, Gabriel Oprea s-au conformat „directivelor” primite, menţinând în funcţia de director general al Arhivelor Naţionale o persoanǎ care nu îndeplinea condiţiile legale pentru ocuparea acestui post.

În emisiunea de la Naşul TV din 13 iulie 2013, Tismǎneanu a explicat motivul acestei intervenţii la cel mai înalt nivel: „Arhivele Naţionale, care este un loc-cheie, pentru cǎ ceea ce s-a petrecut  sub conducerea lui Dorin Dobrincu a fost democratizarea Arhivelor”[8].

Aşadar, pentru grupul care pretindea cǎ reprezintǎ „societatea civilǎ”, Arhivele Naţionale erau un „loc cheie”, care trebuia pǎstrat cu orice preţ, pentru a realiza „democratizarea” acestora.

Deţinând conducerea instituţiei, grupul de presiune a trecut la „democratizarea” acesteia. Realitatea aratǎ cǎ,  prin „democratizare” respectivii „civişti” au urmǎrit demolarea acestei instituţii, drept care au acţionat pentru reducerea statutului Arhivelor Naţionale, a personalului şi resurselor financiare, precum şi pentru degradarea şi diminuarea Fondului Arhivistic Naţional.

Evident, aceste obiective au fost promovate prin intervenţii la „nivel înalt” pentru influenţarea primului ministru şi a ministrului de interne, sub sloganul „democratizǎrii” Arhivelor Naţionale.

La 25 noiembrie 2009 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Guvernului României, care prevedea:

„Art.1. Arhivele Naţionale se înfiinţeazǎ, se organizeazǎ şi funcţioneazǎ ca organ de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridicǎ, la nivel de direcţie, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin reorganizarea aparatului central al Arhivelor Naţionale la nivel de Direcţie în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi a direcţiilor judeţene a Arhivelor Naţionale şi a Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale, la nivel de servicii.

Art. 4.  Numǎrul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este de 1 180.

Art. 5. Arhivele Naţionale sunt conduse de un director, ajutat de un director adjunct.

Serviciile judeţene ale Arhivelor Naţionale şi Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale sunt conduse de şefi de servicii”[9].

Prin aplicarea acestei Hotǎrâri, Direcţia Generalǎ a Arhivelor Naţionale a fost retrogradatǎ la nivelul de Direcţie, cele douǎ Direcţii de la nivel central au fost retrogradate la nivel de Servicii, iar Serviciile la nivel de birouri, cu scǎderea corespunzǎtoare a salariilor personalului.

Direcţiile judeţene au fost retrogradate la nivelul de Servicii, cu  diminuarea  fondului de salarii.

Peste mai puţin de doi ani, programul de „democratizare” a înregistrat un nou „succes”.   Hotǎrârea de Guvern nr. 656 din 30 iunie 2011 prevedea:

„Art 4.  Structura organizatoricǎ a Arhiverlor Naţionale se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în limita posturilor aprobate.

Numǎrul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este 729″[10] .

Ca urmare, s-a procedat la o nouǎ restructurare a Arhivelor Naţionale, prin desfiinţarea unor servicii şi transformarea lor în birouri, precum şi radierea a nu mai puţin de 451 posturi.

Totodatǎ, a fost sistatǎ angajarea de personal, astfel cǎ absolvenţii Facultǎţii de Arhivisticǎ nu-şi mai pot gǎsi posturi în instituţia pentru care s-au pregǎtit.

De altfel, Facultatea de Arhivisticǎ nu a fost privitǎ cu ochi buni de conducerea „democraticǎ”. Este semnificativ faptul cǎ la festivitatea organizatǎ cu prilejul împlinirii a 15 ani de la înfiinţarea acesteia, din octombrie 2007, deşi au fost invitaţi cu stǎruinţǎ de decan, nici directorul şi nici directorul adjunct nu au fost prezenţi, locurile lor la prezidiu rǎmânând goale.

În cadrul programului de „democratizare” a Arhivelor Naţionale un loc important l-a ocupat dezagregarea Fondului Arhivistic Naţional, prin scoaterea din cadrul acestuia a unor fonduri şi dosare, precum şi prin nepreluarea documentelor rǎmase „fǎrǎ stǎpân”, pǎstrate în condiţii extrem de precare şi ajunse  într-un avansat proces de degradare.

O primǎ acţiune a fost scoaterea din depozitele Arhivelor Naţionale a unor dosare şi transferarea lor la Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securitǎţii.

S-a repetat astfel practica din anii 50, când diriguitorul „frontului istoric” era Mihail Roller, care a dispus scoaterea din fondurile existente la Arhivele Statului a unor dosare şi file, din care la Arhiva CC al PCR s-a constituit Colecţia de documente privind istoria mişcǎrii muncitoreşti din România.

S-a nesocotit un principiu fundamental, pe care-l ştie şi un student în anul I la Facultatea de Arhivisticǎ, şi anume integritatea fondurilor. Un document scos din contextul în care el a fost elaborat nu mai oferǎ cercetǎtorului posibilitatea de a cunoaşte realitatea istoricǎ prin corelarea cu celelalte documente şi dosare ale fondului respectiv.

Dar pentru „civiştii democraţi şi anticomunişti” acesta era un „amǎnunt” pe care nu l-au luat în seamǎ. Pentru ei, importantǎ era dezmembrarea Fondului Arhivistic Naţional al României.

Încurajaţi de acest succes, liderii UDMR au iniţiat un proiect de lege, care la un articol care prevedea: „Retrocedarea în naturǎ a fondurilor preluate în mod abuziv de la cultele religioase”.

Aprobat de Senat prin procedura tacitǎ, proiectul a fost depus la Camera Deputaţilor în regim de urgenţǎ la 24 octombrie 2011. Parlamentarii puterii s-au grǎbit sǎ-l voteze, la 8 noiembrie 2011.

De aceastǎ datǎ opimia publicǎ a reacţionat, numeroşi intelectuali – între care Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşan, Rǎzvan Theodorescu, Ioan Scurtu, Vasile Lǎnchinţan, Nicolae Bocşan, Marius Porumb, Nicolae Edroiu, Dumitru Protase, Mihai Drecin, Ioan Bolovan, Simion Retegan, Ioan Lǎcǎtuşu, Gelu Neamţu – au protestat, evidenţiind caracterul nociv, antinaţional al acestei legi.

Unii „civişti” – cunoscuţi pentru atitudinea lor antinaţionalǎ – au încercat sǎ explice cǎ legea avea un caracter anticomunist, deoarece în timpul acelui regim s-au „confiscat” arhivele cultelor religioase.

De aceastǎ datǎ, acţiunea lor de manipulare a factorilor politici şi a opiniei publice nu a reuşit. O bunǎ parte a intelectualitǎţii, precum şi Federaţia Arhiviştilor din România, Centrul European de Studii Covasna Harghita şi alte organizaşii ştiinţifice şi civice  au demonstrat falsitatea argumentelor aduse în sprijinul legii adoptate.

S-a menţionat faptul cǎ legea din 23 iulie 1864, semnatǎ de Alexandru Ioan Cuza, prevedea cǎ toate actele mǎnǎstirilor trebuiau depuse la Arhivele Statului, pentru conservare şi folosirea lor practicǎ. De asemenea, legea de organizare a Arhivelor Statului din 1925 prevedea primirea şi pǎstrarea la Arhivele Statului a documentelor istorice, între care şi actele civile, bisericeşti şi militare. Legea Arhivelor Naţionale din 1996 consemnna: „Constituie izvoare istorice şi alcǎtuiesc Fondul Arhivistic Naţional al României documentele create de-a lungul timpului de cǎtre organele de stat, organizaţiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare şi religioase”.

În acelaşi timp a fost dezvǎluit adevǎratul substrat al legii: deposedarea Arhivelor Naţionale de documente istorice cu o valoare excepţionalǎ, indispensabile pentru scrierea şi cunoaşterea istoriei naţionale.

Pe acest fond, 116 deputaţi din opoziţie au contestat legea la Curtea Constituţionalǎ, argumentând cǎ prin aplicarea acesteia „s-ar putea deschide calea cǎtre orice revendicare a oricǎror documente, anulând funcţia normalǎ a Arhivelor Naţionale şi aducând prejudicii memoriei istorice a statului român şi cetǎţenilor ei”.

La 7 decembrie 2011, Curtea Constituţionalǎ a decis cǎ respectiva lege este neconstituţionalǎ, deoarece s-a încǎlcat principiul bicameralismului în procesul de adoptare.

O justificare avocǎţeascǎ, prin care judecǎtorii de la Curtea Constituţionalǎ au evitat sǎ declare cǎ aceastǎ  lege avea un caracter antinaţional.

Din cele câteva exemple prezentate, se poate lesne constata cǎ  „democratizarea” Arhivelor Naţionale s-a concretizat în diminuarea statutului acestei instituţii de la nivelul de Direcţie generalǎ la cel Direcţie, şi de la Direcţii judeţene la cel de Servicii judeţene.

S-a ajuns la situaţie ca şapte Direcţii judeţene (Cǎlǎraşi, Giurgiu, Ilfov, Teleorman, Olt, Tulcea şi Vaslui) sǎ fie plasate la nivel de birouri judeţene.

Cu alte cuvinte, o retrogradare sub nivelul anului 1862, când s-a constituit Direcţia Generalǎ a Arhivelor Statului, şi sub nivelul anului 1996, când s-au creat  Direcţiile judeţene.

Dupǎ cinci ani de „democratizare”, Arhivele Naţionale au fost aduse în pragul colapsului. Acest fapt a fost reliefat în Raportul privind activitatea Arhivelor Naţionale pe anul 2012, prezentat la 30 ianuarie 2013, din care spicuim câteva aprecieri:

„În condiţiile sistǎrii recrutǎrii de personal, diminuarea continuǎ a numǎrului de angajaţi afecteazǎ performanţa structurilor din sistemul Arhivelor Naţionale, cu precǎdere a serviciilor şi birourilor judeţene.

Alocaţiile bugetare în 2012 reprezentǎ aproximativ 65% din suma repartizatǎ Arhivelor Naţionale în anul 2007.

Lipsesc cu desǎvârşire sau sunt de-a dreptul ridicole, dupǎ caz, atât la nivel central cât local, alocaţiile bugetare pentru materiale şi dotǎri specifice de arhivǎ, consumabile de restaurare, peliculǎ pentru microfilme, achiziţii de publicaţii, achiziţii de documente FAN [Fondul Arhivistic Naţional], editare de publicaţii proprii şi instrumente de cercetare, organizarea de expoziţii etc.

În ceea ce priveşte activitatea de logisticǎ a Arhivelor Naţionale, principala dificultate a constituit-o lipsa acutǎ a finanţǎrii pentru continuarea lucrǎrilor de investiţii şi aprovizionare cu materiale care sǎ vizeze funcţionarea la parametri normali a instituţiei.

Toate acestea au cauzat greutǎţi majore în privinţa efectuǎrii de preluǎri de noi documente de Fond Arhivistic Naţional, deteriorarea arhivei deţinute, condiţii dificile de muncǎ pentru personalul Arhivelor Naţionale cu implicaţii asupra stǎrii de sǎnǎtate, deplasarea la creatori şi deţinǎtori de documente cu repercusiuni asupra serviciilor oferite societǎţii.

S-a accentuat discrepanţa tot mai îngrijorǎtoare dintre sarcinile instituţiei – în mod obiectiv în creştere constantǎ – şi resursele umane şi materiale existente, în regres.

Şi-au lǎsat amprenta asupra activitǎţii Arhivelor Naţionale condiţiile de austeritate şi precaritate materialǎ, reducerile de personal, modificǎrile structurale greşite din 2011, legislaţia anacronicǎ şi chiar ostilǎ”.[11]

Asemenea aprecieri au fost fǎcute dupǎ schimbarea de guvern din mai 2012 şi dupǎ ce fostului director general nu i s-a mai prelungit detaşarea la Arhivele Naţionale, fiind eliberat din funcţie la 12 iunie 2012.

Pe site-ul Arhivelor Naţionale continuǎ sǎ figureze denumirea de Direcţii Judeţene, desfiinţatǎ în 2009, dar în conţinut se constatǎ cǎ audienţele sunt acordate de şefii de servicii sau de şefii de birouri.

Acest fapt a impus şi modificarea trimiterilor la surse în studiile şi cǎrţile ştiinţifice: în loc de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC)  – Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (SANIC), de Direcţia Judeţeanǎ (sǎ zicem Constanţa) a Arhivelor Naţionale – Serviciul Judeţean (Constanţa) a Arhivelor Naţionale, sau de Direcţia Judeţeanǎ (de exemplu Tulcea) a Arhivelor Naţionale – Biroul Judeţean (Tulcea) a Arhivelor Naţionale.

Se pare cǎ dupǎ 23 de ani de la revoluţie, societatea româneascǎ, inclusiv unii oameni politici, au început sǎ conştientizeze faptul cǎ democraţia nu înseamnǎ distrugere, lichidare, anihilarea valorilor naţionale.

Ca urmare, a început sǎ se vorbeascǎ despre reindustrializare, modernizarea agriculturii, reînfiinţarea unor institute de cercetare ştiinţificǎ etc.

A venit timpul ca „paranteza” 2007-2012 din istoria Arhivelor Naţionale sǎ rǎmânǎ în domeniul istoriei, şi sǎ se acţioneze pentru redobândirea locului cuvenit acestei instituţii în societatea româneascǎ.

  • [1] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Documente şi amintiri privind înfiinţarea Facultǎţii de Arhivisticǎ, în „Hrisovul”, 2002,  şi în Ioan Scurtu, Politicǎ şi viaţǎ cotidianǎ în România, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, pp. 415-425.
  • [2] Detalii în Ioan Scurtu, Probleme privind predarea la Arhivele Statului a Arhivei Securitǎţii şi a Arhivei CC al PCR, în „Clipa”, mai 2013.
  • [3] Ioan Scurtu, Un moment istoric – trecerea de la Arhivele Statului la Arhivele Naţionale, în „Hrisovul”, 1996, şi în Ioan Scurtu, Politicǎ şi viaţǎ cotidianǎ…, pp. 408-414.
  • [4] „Monitorul oficial”, nr. 71 din 9 aprilie 1996.
  • [5] www.studiulcomunismului.ro, Curriculum vitae Dorin Dobrincu.
  • [6] www.contribution.ro
  • [7] www.dailymotion.com (înregistrarea video a emisiunii din 13 iulie 2013) şi www.cotidianul.ro, din 16 august 2013.
  • [8] Ibidem
  • [9] „Monitorul oficial”, nr. 805  din 25 noiembrie 2009
  • [10] Ibidem, nr. 461 din 30 iunie 2011
  • [11] www.arhivelenationale.ro
Share
 

One Response to Locul şi rolul Arhivelor Naţionale în sistemul instituţional al României

  1. Doru spune:

    Am cautat sa vad dece Arhivele Judetene Dolj mi-au raspuns ca nu mai detin documente dupa anul 1968 pentru a
    afla unde a fost transferata arhiva. Trebuie sa intru in posesia actului de demolare al imobilului din Craiova, ce a apartinut familiei mele, demolare ce a avut loc dupa cutremurul din anul 1977 si nu mai stiu cui sa ma mai adresez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.