În iulie 1962, după cei cinci ani de studii și susținerea Examenului de Stat (Licență), am avut posibilitatea să-mi aleg viitorul loc de muncă. Tocmai se înființaseră noile institute pedagogice de 3 ani la Constanța, Tg. Mureș, Bacău, Suceava și în alte câteva centre de regiune. Eu am optat pentru Bacău, fiind mai aproape de părinți (locuiau în comuna Dochia din județul Neamț) și socotind că era un mediu prielnic pentru evoluția mea profesională.

După ce am primit Ordinul de la Ministerul Învățământului, i-am scris rectorului Gheorghe Hasan că am fost repartizat la acel institut și că mă voi prezenta la post după satisfacerea stagiului militar de 90 de zile. Rectorul mi-a răspuns imediat, felicitându-mă pentru alegerea făcută și asigurându-mă că voi avea toate condițiile pentru activitatea mea didactică și științifică, inclusiv o garsonieră în apropierea Institutului Pedagogic.  Pregătirea militară de instrucție, cum se numea oficial, am făcut-o la Botoșani. Într-o zi am fost chemat la Comandamentul unității, unde mi s-a citit o adresă prin care eram solicitat să trimit Ordinul de repartizare la Ministerul Învățământului, iar după încheierea stagiului să mă prezint la acest minister „pentru comunicări”.

M-am conformat, deși cu strângere de inimă.  I-am dat telefon unchiului meu Dumitru Almaș – conferențiar la Facultatea de Istorie – care mi-a spus că nu știa nimic. L-am rugat să vorbească cu Constantin Corbu, inspector general în Ministerul Invățământului. Peste câteva zile am primit de la Almaș o carte poștală prin care mă anunța că a vorbit cu Corbu, dar acesta i-a declarat că nu cunoștea despre ce ar fi vorba, dar că neapărat trebuie să mă prezint la Minister.  După ce am terminat armata nu m-am oprit la Bacău, așa cum îmi propusesem, ci mi-am continuat drumul până la București. Aici am fost primit de ministrul Ilie Murgulescu, în cabinetul de la etajul I. M-a invitat să iau loc, a cerut secretarei să-mi aducă o cafea, s-a interesat cum a fost la armată, dacă este bine ca stagiul militar să fie planificat după absolvirea facultății etc.

Apoi a intrat în subiect: conducerea Ministerului Învățământului apreciază că la Facultatea de Istorie din București este o situație de cadre necorespunzătoare. Sunt prea multe persoane cu studii în URSS, este nevoie de o primenire cu cadre tinere. Ca urmare, „s-a hotărât” ca eu să fiu repartizat în funcția de preparator la Facultatea de Istorie. La auzul acestor cuvinte am avut o senzație de leșin. Ministrul a observat că mă schimbasem la față și m-a îndemnat să beau o gură de cafea. Mi-am revenit după câteva secunde, ministrul Murgulescu s-a ridicat în picioare, mi-a înmânat plicul în care era noul Ordin de repartizare, mi-a strâns mâna și mi-a urat succes.  Am plecat buimăcit de la Minister. Speranța mea de a fi aproape de părinți și în mediul meu familiar (moldovenesc) se năruise. Am traversat Cișmigiul, după care am luat-o în sus spre Universitate. Am urcat la etajul 3, unde era sediul Facultății de Istorie, i-am arătat secretarei, doamna Virginia Marinescu, noul Ordin. Dânsa m-a încurajat, zicând că o să fie bine, în București sunt perspective mai bune decât la Bacău.  În timp ce doamna Marinescu încerca să mă consoleze, a intrat conferențiarul Vasile Maciu, care s-a uitat mirat la mine și m-a întrebat: „Ce-i cu dumneata aicea, nu ești la Bacău?” I-am arătat Ordinul semnat de ministru. Vasile Maciu a reflectat puțin, după care mi-a zis: „Păcat de dumneata că ești băiat bun. La Bacău puteai să faci o frumoasă carieră, aici o să te influențeze negativ unchiul dumitale Dumitru Almaș, care nu-i nici istoric, nici scriitor”. Știam că între Maciu și Almaș exista o relație tensionată, dar nu mă așteptam la o asemenea reacție față de mine.  Cu aceste cuvinte de „încurajare” am mers la Serviciul Cadre de la Universitate, unde mi s-a eliberat legitimația de preparator.

Acolo m-am întâlnit cu alți colegi de an – Mircea Popa, Constantin Bușe, Gheorghe Vasilescu, Nicolae Isar – repartizați și ei la Universitate.  Nu exista o „primă de instalare” sau vre-un sprijin material din partea Universității, astfel că ne-am pus o problemă existențială: unde dormim și ce mâncăm? Vasilescu a avut ideea de a face cerere să locuim în cămin și să ne cumpărăm cartelă la o cantină studențească. Am obținut aprobarea, dar în condiții pe care, cel puțin eu, le-am socotit umilitoare. Puteam servi masa la cantină, dar numai după ora 15, adică după ce mâncau studenții, iar cazarea ne era asigurată la căminul de pe Aleea Regnault, într-o cameră cu opt paturi (în anul V am locuit în căminul „6 Martie”, de lângă Operă, câte doi în cameră).  Pentru a ne face mutația la cămin aveam nevoie de livret, drept care am mers la Comisariatul Militar. Aici era o coadă enormă, ne-ar fi trebuit trei-patru ore până să ne vină rândul. Cu speranța că ne va chema mai devreme, am spus subofițerului de la ușă că suntem câțiva asistenți universitari, care nu aveam timp de stat la coadă. Am crezut că dându-ne mai „mari” decât eram, vom avea succes. Nici vorbă!

Pe un ton sever, a cerut să așteptăm până ne vine rândul. Colegul Vasilescu s-a interest ce i-am spus subofițerului, după care s-a dus el să vorbească cu respectivul. După câteva minute, ne-a făcut semn să intrăm. Am îndeplinit formalitățile necesare, am primit o adeverință și am plecat mulțumiți. Pe drum, Vasilescu ne-a relatat, cu mult haz, ce i-a spus subofițerului: noi eram preparatori, proaspăt încadrați la Universitate. Întrebat cu ce se ocupă aceștia, i-a explicat că profesorii universitari sunt bătrâni și ramoliți, astfel că au nevoie de tineri care să-i prepare. Noi eram acei preparatori. Respectivul s-a luminat la față și a cerut celor de la coadă să facă loc pentru intrarea „domnilor preparatori”.  ssss  Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie  Cu masa am rezolvat-o, onorabil, destul de repede. După ce am luat salariul, am început să frecventez restaurantul cu autoservire de lângă Sala Palatului, unde cu 5 lei se putea mânca o friptură cu cartofi prăjiți, salată și o chiflă.  Mai complicat a fost cu cazarea. După un an și jumătate am fost mutați (tinerii preparatori) în căminul studențesc din strada Miliției, primind fiecare câte o cameră cam de opt metri patrați (grupul sanitar era comun). După încă un an și jumătate am obținut din partea Universității un apartament cu două camere în Șoseaua Olteniței, împreună cu colegul Gheorghe Vasilescu. Am stat acolo trei ani (între timp m-am căsătorit), până am reușit să mă mut într-o garsonieră pe strada Dristor. Abia în 1973 (la 11 ani după absolvirea facultății) am putut să-mi cumpăr, cu împrumut de la stat, un apartament, proprietate personală în Drumul Taberei.

La două zile după încadrare, am fost primiți (Bușe, Popa, Isar și eu) de decanul Gheorghe Ștefan, care ne-a repartizat pe catedre – Bușe și Popa la Universală, Isar și eu la Istoria României (Vasilescu era la Catedra de Socialism științific, care ținea de Facultatea de Filosofie).  La ședința Catedrei de Istoria României, care s-a ținut în aceeași zi, eu am spus că doresc să mă specializez în istoria contemporană, iar profesorul Ladislau Bányai a propus să lucrez sub îndrumarea sa. Membrii catedrei au fost de acord. Eu sperasem să mă îndrume lectorul Aron Petric, sub conducerea căruia elaborasem lucrarea de stat.  Profesorul Bányai fusese unul din fruntașii MADOSZ-ului, rectorul Universității „Bolyai” din Cluj și unul dintre adjuncții ministrului Învățământului.

În 1962 era deputat în Marea Adunare Națională, director adjunct al Institutului de Istorie al Academiei RPR. Făcusem cu dânsul un curs de specializare despre frăția oamenilor muncii români și maghiari în lupta împotriva fascismului, mă lăudase la o ședință de cerc științific studențesc, dar nu avusesem o relație mai strânsă cu domnia sa.  Adevărul este că am avut noroc de un îndrumător generos. Profesorul s-a comportat ca un părinte: mă invita la dânsul acasă, doamna Bányai mă servea cu cafea, eu îl ajutam la stilizarea textelor (nu stăpânea foarte bine limba română), discutam adesea despre cele studiate de mine privind perioada interbelică, iar dânsul îmi povestea din activitatea proprie, despre oamenii pe care i-a cunoscut (Petru Groza, Petre Constantinescu-Iași, Athanase Joja, David Prodan, Constantin Daicoviciu etc.)

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.