Istoricul Ioan Scurtu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, afirmă într-un interviu acordat AGERPRES, că, în Anul Centenar, „nu se face nimic” la nivel central pentru marcarea Marii Uniri „aşa cum se cuvine” şi că acest eveniment nici nu ocupă un loc semnificativ în manualele şcolare.

„Iertat să-mi fie, şi sper să nu fiu interpretat politic, dar nu am găsit, ca istoric, nici o iniţiativă cu adevărat semnificativă de politică externă a României de după 1989. Sigur, se spune că am aderat la NATO şi am intrat în Uniunea Europeană, dar aceasta nu era o politică românească, ci una globală”, a declarat Scurtu.

El a adăugat că în România nu mai există un obiect care se numeşte Istoria românilor.

„Această materie a fost scoasă din învăţământ de regimul democratic de după 1989, deşi acest obiect exista de la Legea învăţământului din timpul lui Cuza. Ca urmare, este evident că Marea Unire nu poate să ocupe un loc semnificativ în manualele şcolare. (…) Opinia mea fermă este că manualele de istorie nu fac educaţie patriotică şi nici pregătire ştiinţifică elevilor din România de astăzi”, a precizat istoricul.

Pe de altă parte, Ioan Scurtu susţine că, în Anul Centenar, „nu se doreşte” marcarea Marii Uniri „aşa cum se cuvine” şi spune că, în afară de „nişte declaraţii”, nu există susţinere materială pentru organizarea de acţiuni în acest sens.

„Problema esenţială este că la nivel central, la nivel de Preşedinţie, la nivel de Guvern, la nivel de Parlament nu se face nimic. Doar nişte vorbe, nişte declaraţii, dar fără o susţinere materială. (…) Opinia mea clară este că de la nivel central nu se doreşte marcarea aşa cum se cuvine a Centenarului. Şi am găsit o explicaţie: de vreme ce preşedintele UDMR a zis că nu are ce sărbători la 1 decembrie, partidul aflat la guvernare, având nevoie de voturile UDMR, a considerat că nici el nu are ce sărbători la 1 decembrie. Sigur, în preajma evenimentului, o să se organizeze o şedinţă a Parlamentului, o să-şi dea decoraţii reciproc, medalii, poate vor avea loc nişte serbări câmpeneşti sau mai ştiu eu de care, dar este clar că nu va rămâne nimic semnificativ realizat de actualii guvernanţi la Centenarul Marii Uniri”, a adăugat Scurtu.

AGERPRES: Sărbătorim în acest an un secol de la Marea Unire din 1918. Care fost contextul istoric în care s-a desfăşurat?

Ioan Scurtu: Contextul istoric în care s-a realizat Marea Unire este unul complex şi ţine atât de evoluţiile la nivel european – era în plină desfăşurare Primul Război Mondial, care la vremea respectivă se numea Marele Război – apoi din zona sud-est europeană şi mai ales est europeană, cu evenimentele din Rusia. În al treilea rând, de situaţia internă, unde – după victoriile obţinute în vara anului 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, prin Decretul asupra păcii, din noiembrie 1917 – România a fost nevoită să meargă pe linia armistiţiului şi apoi a păcii separate.

S-a ajuns la chemarea la Guvern a lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator, care rămăsese în teritoriul ocupat de germani, austro-ungari, turci şi bulgari. El a fost cel care a negociat şi a semnat, în aprilie 1918, pacea cu Puterile Centrale, o pace impusă, care n-a fost ratificată de regele Ferdinand şi ca urmare, potrivit Constituţiei României, nu a avut o valoare juridică.

AGERPRES: Unii îl consideră astăzi pe Alexandru Marghiloman drept un „nedreptăţit al istoriei”. De unde această caracterizare?

Ioan Scurtu: El a fost un nedreptăţit al istoriei, cum spuneţi dumneavoastră, atât înainte de 1944, cât şi după, iar reabilitarea lui s-a produs abia în urmă cu doi-trei ani şi mai ales în acest an. Aceasta pentru că, rămânând în teritoriul ocupat, a fost socotit colaboraţionist de cei care s-au retras la Iaşi şi au continuat să creadă în victoria Antantei. Unii l-au considerat trădător. Iorga însuşi, care, sigur, e un mare istoric, nu a ezitat să-i aplice un asemenea calificativ. După 1944-1945, Marghiloman a devenit indezirabil pentru că a avut un rol foarte important în unirea Basarabiei cu România. Şi cum Basarabia era socotită de sovietici ca fiind teritoriul lor, este lesne de înţeles că Marghiloman era „un expansionist, expresia imperialismului, sluga Germaniei şi a Austro-Ungariei”.

Abia în ultima vreme el a putut să apară în prim-plan, pentru că, acesta este adevărul adevărat, a fost prezent la Chişinău în ziua în care s-a votat unirea Basarabiei cu România. Acolo a rostit un discurs, declarând că guvernul român îmbrăţişează ideea unirii şi acceptă condiţiile pe care Sfatul Ţării intenţionează să le adopte; după care s-a retras. Sfatul Ţării a putut să delibereze în tihnă, a votat, după cum bine se ştie, cu o covârşitoare majoritate pentru unire. Au fost doar câteva voturi împotrivă, aparţinând unor minorităţi, dar trebuie să spun că şi din rândul acestora au fost unii care au votat pentru. S-au abţinut destul de mulţi, tot din rândul minorităţilor, argumentând că nu aveau mandat de a vota unirea, pentru că atunci când ei au fost aleşi în Sfatul Ţării nu se ridicase problema unirii Basarabiei cu România şi ca atare nu putuseră să primească un asemenea mandat.

După vot, Marghiloman a fost invitat în sala unde se afla Sfatul Ţării şi a rostit un discurs foarte frumos în care a arătat că Basarabia va putea să se dezvolte în cadrul României, basarabenii realizându-şi, prin acel act din 27 martie 1918, idealul pentru care cei mai mulţi fii ai săi au luptat.

Tot Marghiloman a fost cel care, întorcându-se la Iaşi, a propus regelui, în calitate de şef al Guvernului, Decretul lege de ratificare a Unirii Basarabiei cu România şi decretul prin care doi reprezentanţi ai Basarabiei intrau în Guvernul României. Astfel, încă din momentul unirii, Basarabia a devenit parte a satului român şi a participat efectiv la conducerea acestuia.

AGERPRES: Basarabia, Bucovina, Transilvania. Cât a contat voinţa de unire a Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat în desăvârşirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918?

Ioan Scurtu: Când, în august 1916, România a intrat în război, alături de Antanta – din care făcea parte şi Rusia, alături de Franţa, Marea Britanie, Italia – evident că Basarabia era sacrificată. Nu se punea problema eliberării Basarabiei, pentru că Imperiul Rus stăpânea acest teritoriu şi România era aliată cu acest stat.

A urmat o lecţie a istoriei: Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a unit cu România. Sigur că şi datorită contextului internaţional, mai ales ca urmare a Revoluţiei ruse, care a lansat, încă din martie 1917, ideea autodeterminării naţionale pe baza căreia popoarele anexate de Imperiul Rus şi-au proclamat autonomia şi apoi independenţa. Este vorba despre Finlanda Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi, evident, Basarabia.

După Revoluţia din octombrie 1917, problema autodeterminării a căpătat o turnură cu totul nouă. Lenin a lansat ideea, a semnat decretul asupra păcii şi cel privind autodeterminarea popoarelor din Rusia până la despărţirea de statul existent. Dar, după scurt timp, el a considerat că autodeterminarea nu trebuia să ducă la desprinderea de statul rus şi a folosit o expresie: „libertatea divorţului nu înseamnă neapărat dreptul la divorţ”. S-a procedat astfel într-o manieră specifică bolşevismului: pe lângă guvernele naţionale s-au creat structuri bolşevice din oameni care au putut să fie racolaţi. În sprijinul acestora a venit Armata Roşie şi în felul acesta s-au constituit guverne paralele, urmărind, de fapt, să anexeze teritoriile care îşi proclamaseră autonomia sau independenţa la Rusia bolşevică.

În Basarabia s-a încercat acelaşi sistem, numai că nu a reuşit pentru că, la solicitarea Sfatului Ţării, armata română a intrat în Basarabia şi a asigurat realizarea dezideratelor moldovenilor: proclamarea independenţei la 24 ianuarie 1918 şi apoi a unirii la 27 martie 1918.

Au fost, în 1918-1920, mai multe încercări de a anexa Basarabia la Rusia bolşevică. A avut loc intervenţia energică a armatei române, s-au înregistrat mulţi morţi, inclusiv un general român – Stan Poetaş – a căzut în lupta pentru asigurarea libertăţii basarabenilor şi realizarea voinţei lor de a se integra în cadrul statului român.

În octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, semnat de România pe de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia de cealaltă parte, s-a confirmat unirea Basarabiei cu România.

Basarabia, cea care părea abandonată în 1916, a fost prima provincie istorică unită cu România şi, într-un fel, modelul aplicat de basarabeni s-a pus în practică şi în cazul bucovinenilor şi ardelenilor. Prin structuri alese, reprezentative, în cazul Bucovinei – Congresul General, în cazul Transilvaniei – Adunarea Naţională, s-a hotărât Unirea provinciilor respective cu Patria Mamă.

AGERPRES: Aţi afirmat că unirea Basarabiei cu România a constituit o lecţie a istoriei. Vă refereaţi la lecţia istoriei pentru următorul act al unirii Bucovinei şi Transilvaniei sau vorbeaţi la modul general?

Ioan Scurtu: E o lecţie a istoriei la modul general. Pe de-o parte a fost acest exemplu pe care l-au dat basarabenii şi care a fost aplicat de bucovineni şi de ardeleni, iar pe de altă parte este vorba despre faptul că românii au realizat Marea Unire prin vot, decis de organisme reprezentative, alese în chip democratic.

Nu se poate spune că România a anexat aceste teritorii – cum s-a susţinut în istoriografia sovietică şi în bună parte se susţine şi astăzi în istoriografia rusă, şi culmea este că şi într-o anumită parte a istoriografiei din Republica Moldova – că armata regală română ar fi anexat Basarabia, când în realitate există decizia Sfatului Ţării, care s-a exprimat în chip liber.

AGERPRES: A constituit aceasta o consfinţire a dorinţei românilor de a trăi uniţi într-un singur stat sau doar rezultanta unei conjuncturi istorice, cum afirmă unele voci?

Ioan Scurtu: Mulţi vorbesc pentru că nu ştiu sau pentru că au un anume interes să facă asemenea afirmaţii. În Basarabia a fost o situaţie oarecum specifică şi interesantă. Regimul Ţarist a desfăşurat o campanie foarte dură de rusificare: a exclus şi interzis limba română din şcoli, din biserică, din presă, din orice manifestare publică şi a impus limba rusă. Funcţionarii administrativi erau aduşi din Imperiul Rus şi foarte puţini dintre ei erau moldoveni, dintre cei care îşi însuşiseră limba rusă şi pactizaseră, ca să spun aşa, cu Imperiul Rus.

Această politică de rusificare nu a afectat în mod substanţial ţărănimea, pentru că (…) aceasta era, în covârşitoarea ei majoritate – 95%, analfabetă şi ca atare n-a putut să fie rusificată prin şcoală. Ea a trăit în cadrele tradiţionale: şi-a păstrat limba, şi-a păstrat religia, şi-a păstrat obiceiurile, şi-a păstrat toate formele de existenţă de dinainte de unire. Şi când, în primăvara anului 1917, ca urmare a evenimentelor din Rusia, a avut posibilitatea să se manifeste, aceasta s-a exprimat plenar.

Să vă dau un exemplu. Unul dintre intelectualii importanţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ, care făcuse studii la Sankt Petersburg, era profesor de liceu acolo, intrase în politică după evenimentele din martie 1917, fusese ales membru în Consiliul Municipal al Capitalei Rusiei – a fost trimis de Guvernul provizoriu în Basarabia ca să promoveze Revoluţia rusă şi în acest teritoriu. Când a ajuns în Basarabia, a găsit o stare de spirit – generată în principal de ţărănime, aşa cum am spus – care l-a determinat să se ataşeze acestei mişcări unioniste. El avea să fie ales preşedintele Sfatului Ţării şi sub conducerea sa a fost decisă unirea Basarabiei cu România.

Iată deci cum ceea ce părea ca fiind un bun câştigat pentru Rusia prin politica sa de a ţine populaţia în ignoranţă, a constituit, de fapt, o pierdere uriaşă, pentru că spiritul naţional s-a păstrat tocmai prin această ţărănime. Asta apropo de ce spun unii, că basarabenii erau analfabeţi şi ca atare nu ştiau pe ce lume trăiesc, că doar vreo câţiva intelectuali au hotărât să se ataşeze României, când în realitate ţăranii ar fi stat la coarnele plugului şi şi-ar fi văzut de viaţa lor de zi cu zi. Nu este deloc adevărat. Dovada cea mai clară este limba română, o limbă unitară pe întreg spaţiul unde românii sunt majoritari. Limba română nu are dialecte, cum au multe alte limbi şi asta sigur că îi uimeşte pe unii, dar noi trebuie să luăm în calcul realitatea.

Şi v-aş mai da un exemplu. Este cunoscut faptul că Badea Cârţan, un ţăran din Cârţişoara, din Ardeal, a devenit unul din cei mai activi oameni care transportau cărţi în limba română din Regat în Transilvania, unde, de asemenea, se promova o politică de distrugere a identităţii naţionale, în cazul acesta de maghiarizare. Şi când vameşii unguri l-au oprit la un moment dat zicând că acolo este graniţa, el a avut această replică: „Cine-a mai văzut graniţă în interiorul unei ţări?” Deci, pentru el, ţara era întreagă, chiar dacă se stabiliseră nişte hotare, în cazul acesta cu Transilvania, în alte cazuri cu Bucovina sau cu Basarabia. Românii au simţit întotdeauna că sunt români, indiferent unde locuiau. Şi vorbesc de marea masă a românilor, nu doar de câţiva intelectuali care, prin studii ulterioare, ar fi ajuns la concluzia că ar exista un popor român. Poporul român a existat prin el însuşi.

AGERPRES: Versailles – 1919, Trianon – 1920. Ce au însemnat pentru viitorul stat naţional unitar România aceste tratate, în special Trianon?

Ioan Scurtu: După încheierea războiului, evident că a trebuit să se încheie pacea. Şi pacea a fost iscălită la Versailles, localitate lângă Paris. Principalul tratat, cel cu Germania, s-a semnat în Sala Oglinzilor, în ziua de 28 iunie 1919, acest tratat purtând şi semnătura lui Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri al României.

Însă trebuie să spun – documentele vorbesc – că Brătianu a fost mai curând întristat la semnarea acestui tratat. Unul dintre colaboratorii săi, Alexandru Lapedatu, membru al delegaţiei României la Conferinţa păcii de la Paris, s-a aflat alături de Brătianu în momentul în care, după semnarea tratatului, toţi şefii de delegaţii şi ceilalţi membri au ieşit pe terasă şi au admirat cum se trăgeau 21 de salve de tun pentru a anunţa victoria deplină a Antantei asupra Puterilor Centrale şi, îndeosebi, asupra Germaniei. Atunci Brătianu a avut aceste cuvinte: „Nu poate să fie îngenunchiat în acest fel un popor de 80 de milioane. Prevăd că va izbucni din nou un război”. Şi, într-adevăr, după cum bine se ştie, după 20 de ani a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial.

Pentru România, Tratatul de la Versailles avea o importanţă deosebită pentru că, pe de-o parte se anula Tratatul de la Buftea-Bucureşti, din aprilie 1918, Germania era obligată să plătească despăgubiri de război României pentru jaful practicat în teritoriul ocupat, pentru emiterea de lei fără acoperire care au fost puşi în circulaţie şi în felul acesta s-a devalizat o bună parte din avuţia naţională. Pe de altă parte, Germania se obliga să recunoască graniţele care vor fi stabilite prin celelalte tratate.

A urmat Tratatul cu Austria şi, sigur, cel mai important pentru noi şi mai ales cel mai comentat – Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Vreau să fac aici o precizare: istoricii maghiari şi astăzi susţin că România a căpătat Transilvania prin Tratatul de la Trianon. Dar nu numai ei. Am fost zilele trecute la Sfântu Gheorghe şi la hotelul unde am stat era un pliant de prezentare în care se scria că Transilvania a fost anexată de România la 4 iunie 1920.

Precizez că, la fel ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, şi în situaţia Transilvaniei, după ce regele a ratificat actul de unire, a numit prin decret distinct trei reprezentanţi ai Transilvaniei în Guvernul României. Şi, ca urmare, din decembrie 1918, Transilvania era parte integrantă a României. În noiembrie 1919 au avut loc alegeri parlamentare în urma cărora, la 1 decembrie 1919, deci la exact un an de la Unire, în fruntea Guvernului României a fost numit un ardelean, Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român. Şi atunci cum Marile Puteri au dat României Transilvania la 4 iunie 1920, când la 1 decembrie 1919 primul ministru al României era un ardelean? Este un nonsens. Propaganda este propagandă şi îşi are rolul ei. Noi discutăm însă din punctul de vedere al adevărului istoric, nu al propagandei.

AGERPRES: Au fost respectate angajamentele României în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor? Ce a însemnat unirea pentru omul simplu, fie el român, maghiar, german, evreu, turc sau de altă naţionalitate?

Ioan Scurtu: Cu prilejul discutării Tratatului cu Austria, Marile Puteri au hotărât ca statele succesoare să semneze, pe lângă acest tratat, şi un altul, zis al minorităţilor, prin care să se oblige să acorde drepturi egale pentru minorităţile care intrau în statele respective. Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei române, a arătat că România acordase depline drepturi minorităţilor naţionale. În primul rând pentru că, odată cu semnarea decretelor de unire, membrii minorităţilor naţionale au devenit şi ei cetăţeni români. Deci, în mod automat, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au devenit toţi cetăţeni români, bucurându-se de aceleaşi drepturi şi libertăţi cu cei din vechiul Regat.

Problema a fost pentru evreii din vechiul Regat, pentru că exista, încă după Războiul de Independenţă, acea prevedere privind acordarea drepturilor politice pentru evrei, iar Parlamentul României a hotărât să le acorde drepturi individuale. Deci, fiecare să solicite şi pe baza acestor cereri, discutate şi aprobate de Parlament, să se acorde dreptul de cetăţenie. În mai 1919 s-a adoptat un decret prin care şi evreii din vechiul Regat primeau cetăţenia română în bloc. Nu trebuiau să facă niciun fel de argumentaţie, să aducă acte sau să justifice. Locuitorii evrei din România care nu optau pentru o altă cetăţenie deveneau în mod automat cetăţeni români.

Aşa încât pretenţiile Marilor Puteri de a se înscrie în Tratatul minorităţilor drepturi pentru minorităţile naţionale din România nu aveau obiect. Dar interesant este că Brătianu a spus: „Noi suntem de acord să semnăm acest tratat care, de fapt, dublează ceea ce noi am hotărât. Dar am dori, pentru că aici se discută despre egalitatea statelor, despre democraţie, despre Liga Naţiunilor, despre tot ce înseamnă organizarea lumii pe noi baze, ca aceste obligaţii să fie asumate de toate statele care fac parte din Liga Naţiunilor”. Franţa şi Marea Britanie aveau colonii, Statele Unite aveau afro-americani şi nu acceptau să acorde drepturi pentru minorităţile proprii, aşa cum pretindeau românilor şi atunci sigur că Brătianu era privit ca un individ care prea mult crede că România trebuie să fie egală cu Marile Puteri. De altfel, preşedintele american Woodrow Wilson i-a dat şi o replică lui Brătianu. A spus că înaintea conferinţei de pace fiecare ţară reprezintă forţa sa militară. Şi, evident, că forţa militară a României nu era egală cu a Franţei, Marii Britanii sau a Statelor Unite.

AGERPRES: Este cunoscută contribuţia reginei Maria la recunoaşterea unirii de către Marile Puteri. Vă rugăm să ne detaliaţi acest subiect.

Ioan Scurtu: Aş începe cu faptul că, încă din timpul războiului, regina Maria, profitând de faptul că era rudă cu ţarul Rusiei şi cu regele Marii Britanii, le scria mereu cerându-le ca aceste state să-şi respecte angajamentele luate prin Convenţia din 4 august 1916, pe baza căreia România a intrat în război, şi anume de a ajuta ţara noastră cu trupe – în cazul Rusiei şi Franţei, cu armament – în cazul Franţei şi Marii Britanii. Deci regina a fost un factor activ în susţinerea intereselor României.

Apoi, după ce România a fost nevoită să meargă pe calea armistiţiului, regina a scris şi a stăruit în ideea că ţara sa a fost obligată să încheie un asemenea armistiţiu, că nu l-a acceptat de bunăvoie, că regele Ferdinand nu a semnat acest document şi ca atare el nu este recunoscut şi nu poate fi acceptat de Antanta.

A venit Unirea, spre marea satisfacţie a românilor, inclusiv a reginei Maria şi – cum se întâmplă în istorie şi evenimente fericite – chiar în ziua de 1 decembrie 1918, când regele Ferdinand şi regina Maria se întorceau din exilul de doi ani de la Iaşi, la Alba Iulia se vota unirea Transilvaniei cu România. La vremea respectivă spaţiul cel mai mare din Bucureşti era cel din faţa Universităţii, la statuia lui Mihai Viteazul. Acolo s-a ţinut o mare adunare la care s-a luat act de acest eveniment extraordinar. În însemnările ei zilnice, Regina Maria apreciază că a trăit cea mai fericită zi din viaţa ei.

Revenind la Conferinţa păcii, menţionez că a existat o iluzie a clasei politice româneşti, a regelui şi a reginei, a lui Brătianu îndeosebi, că România va fi tratată pe picior de egalitate cu statele din Antanta. Ori, aşa cum am spus, fiecare însemna cât era forţa lui militară şi ca atare România nu putea să fie socotit stat egal cum pretindea Brătianu. S-a creat o imagine negativă despre activitatea delegaţiei române la Paris şi un anume disconfort în dialogul dintre Brătianu şi liderii Conferinţei de Pace. În aceste circumstanţe, regina Maria a cerut permisiunea Guvernului, a regelui, să meargă la Paris să arate faţa frumoasă a României, adică chipul ei. Şi, într-adevăr, a fost primită de toţi liderii conferinţei, inclusiv de preşedintele Statelor Unite, a fost decorată, a fost primită în Academia de Arte Frumoase de la Paris. Regina a schimbat oarecum imaginea României, dar aceasta n-a putut să ducă la modificarea atitudinii generale faţă de România, care a trebuit să semneze Tratatul minorităţilor şi, în genere, să accepte deciziile Marilor Puteri.

Trebuie să subliniem că, în esenţă, acele hotărâri au fost corecte, mai ales clauzele teritoriale. Conferinţa Păcii de la Paris a confirmat actele de unire şi realizarea României Mari, a României Întregite.

AGERPRES: Care au fost costurile unirii? Ce a însemnat pentru România mărirea teritoriului său şi bineînţeles a populaţiei Regatului?

Ioan Scurtu: Chestiunea este, oarecum, delicată pentru că era vorba de reunirea unor teritorii care trăiseră sub regimuri diferite: rusesc în Basarabia, austriac în Bucovina, unguresc în Transilvania. Cu legislaţie diferită, cu şcoli organizate diferit, cu justiţie specifică. Trebuia să se realizeze o armonizare, o integrare a provinciilor unite în cadrul statului român. De aceea, până în aprilie 1920 au existat structuri autonome provizorii, care să realizeze această unificare. Au fost Directoratele din Basarabia, au fost Secretariatele de Serviciu din Bucovina, a fost Consiliul Dirigent din Transilvania. Repet, în Guvernul României erau reprezentanţi ai acestor provincii, dar structurile respective aveau această menire, de a contribui la armonizarea relaţiilor dintre provinciile istorice româneşti.

În primul rând, foarte importantă a fost reforma agrară. Populaţia României, fiind în majoritatea ei covârşitoare alcătuită din ţărani, preocuparea lor de bază era să obţină pământ, să aibă loc Reforma agrară. De aceea, s-a acţionat şi de la nivel central şi de la nivelul acestor structuri locale să se adopte legi pentru această reformă. Şi, până la urmă s-au votat legi distincte pentru Reforma agrară în Vechiul Regat, în Basarabia, în Bucovina, în Transilvania, prin care s-a realizat la vremea respectivă cea mai masivă mutaţie de proprietate arabilă din Europa, de la marii proprietari la micii proprietari, la ţărănime. Reforma agrară a fost un element esenţial de coeziune la nivel naţional.

În al doilea rând, a fost decizia de naţionalizare a întreprinderilor economice – industriale, comerciale, bancare. Naţionalizarea a însemnat preluarea acestor întreprinderi, care se aflaseră în proprietatea cetăţenilor aparţinând statelor învinse cu care România a fost în război, de către cetăţenii români. Nu era vorba de statul român. S-au emis acţiuni care au fost cumpărate de cetăţeni români, indiferent de etnie, în aşa fel încât consiliile de administraţie au devenit majoritar româneşti.

Un rol important l-a avut politica şcolară. S-a introdus limba română pe tot teritoriul românesc, inclusiv în şcolile ungureşti. Au fost şi alte măsuri prin care s-a realizat o unificare care, sigur, a necesitat mari eforturi.

S-au înregistrat şi anumite greşeli privind maniera în care s-a înfăptuit acest obiectiv. De exemplu, în Transilvania funcţionarii etnici maghiari au refuzat să depună jurământul faţă de statul român. Şi atunci au fost înlocuiţi, pentru că trebuiau să fie cetăţeni loiali statului român. În Basarabia nu existau specialişti – jurişti, profesori etc. – şi atunci aceştia au fost aduşi din Regat. Unii dintre ei s-au purtat abuziv, fapt care a fost speculat de propaganda sovietică. Per total însă, lucrurile au mers într-o direcţie pozitivă. În România nu a existat o mişcare separatistă, secesionistă, cum s-a înregistrat în Cehoslovacia, sau în Iugoslavia. Cum bine ştim, în 1939 – 1941 aceste state s-au dezagregat. Sigur, şi cu presiuni din afară, dar şi pentru că au existat acele mişcări secesioniste în interiorul statelor respective.

AGERPRES: România aspiră la momentul actual – există voci care susţin asta – la statutul de putere regională. A fost ţara noastră în anii aceia, după Marea Unire până la Al Doilea Război Mondial, o putere regională?

Ioan Scurtu: Da, România a fost o putere regională. A fost una dintre iniţiatoarele unor tratate care să aibă la bază statutul Societăţii Naţiunilor. A încheiat în martie 1921 tratatul cu Polonia, apoi, tot în 1921, până în iunie, tratatul cu Cehoslovacia şi cu Iugoslavia prin care s-a înfiinţat Mica Înţelegere. În 1934, în februarie, s-a creat Înţelegerea Balcanică (România, Grecia, Turcia, Iugoslavia). Ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu, a fost ales de două ori, în 1930 şi 1931, preşedintele Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. Glasul României era ascultat, ţara noastră era o prezenţă foarte semnificativă pe plan european. Aceasta şi pentru că, în perioada interbelică, a avut loc o dezvoltare economică, o creştere a rolului ştiinţei şi culturii. Personalităţile româneşti erau apreciate pe plan internaţional. Iar toate acestea au contribuit la creşterea prestigiului ţării şi, într-adevăr, România era recunoscută ca o putere regională şi chiar europeană.

AGERPRES: Şi astăzi?

Ioan Scurtu: Astăzi e mai complicat. Iertat să-mi fie, şi sper să nu fiu interpretat politic, dar nu am găsit, ca istoric, nici o iniţiativă cu adevărat semnificativă de politică externă a României de după 1989. Sigur, se spune că am aderat la NATO şi am intrat în Uniunea Europeană, dar aceasta nu era o politică românească, ci una globală, prin care statele care au făcut parte din Tratatul de la Varşovia au aderat la NATO, iar cele care erau membre în CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – au intrat în Uniunea Europeană. Acesta a fost o caracteristică a politicii europene şi mondiale la care s-a asociat şi România.

AGERPRES: Dar iniţiativa Cooperării Economice a Mării Negre?

Ioan Scurtu: A fost o reuniune la Bucureşti, la care cele două mari puteri – Rusia şi Turcia – nu au participat. Ideea a fost bună, dar nu a fost susţinută printr-o politică coerentă, astfel că nu s-a putut realiza ceva semnificativ. Eu am fost, destul de multă vreme, din 2004 până în 2012, preşedinte din partea României în Comisia pentru Tezaur. În condiţiile în care relaţiile dintre România şi Rusia au cunoscut o deteriorare continuă, era greu de presupus că această comisie ar putea să obţină un succes şi Rusia să ne înapoieze tezaurul. Aşa încât eu am renunţat la a mai participa la o asemenea comisie, care nu avea nici o perspectivă.

AGERPRES: Cum a fost tratată Marea Unire de istorici de-a lungul timpului? Istoriografia românească actuală mai acordă atenţie evenimentelor de acum 100 de ani?

Ioan Scurtu: Istoricii români, cu puţine excepţii – ale roller-iştilor şi neoroller-iştilor, aceştia din urmă sunt cei de după 1989 – au tratat aşa cum spun documentele, adică Marea Unire a însemnat expresia dorinţei şi a voinţei poporului român, care s-a exprimat prin adunări alese în chip democratic: Sfatul Ţării, Congresul General, Adunarea Naţională. A fost un factor pozitiv în istoria noastră naţională.

În vremea lui Roller (Mihail Roller – n.r.) se spunea că armata regală română a cotropit şi a anexat Basarabia, pe care a tratat-o ca pe o colonie, se spunea că Transilvania s-a unit cu România, dar, de fapt, s-a unit burghezia şi moşierimea din Transilvania cu burghezia şi moşierimea din Regat ca să exploateze şi mai crunt poporul muncitor.

Acum lucrurile au evoluat, pentru că nu se mai poate folosi acelaşi limbaj, dar se cultivă aceeaşi idee şi anume că unirea nu a fost expresia dorinţei românilor şi că ea nu este un act viabil. Se spune că românii erau nişte troglodiţi, nişte inculţi, nişte analfabeţi care habar nu aveau ce se întâmplă pe lume. Doar câţiva intelectuali s-au întrunit şi au hotărât unirea, care este discutabilă. Mi-e penibil să comentez asemenea scrieri ale unora care se pretind istorici români.

Pe de altă parte, istoricii din Rusia şi Ungaria nu acceptă ideea Unirii Basarabiei şi respectiv a Transilvaniei. Constat că poziţia lor este promovată şi pe teritoriul României. În ultimii ani am mers în Harghita şi Covasna şi am constatat că la chioşcurile amplasate pe trotuar se vând tricouri cu „Nu! Nu! Niciodată!”, lozinca prin care s-a negat tratatul de la Trianon, sau cu „4 iunie 1920 – doliu naţional”. Se distribuie hărţi în care Transilvania este inclusă în Ungaria. Pe teritoriul României! Am văzut vase pe care era scris „Ungaria Mare, nu Trianon!”. Deşi, conform Constituţiei, România este stat naţional-unitar, pe teritoriul ţării noastre se desfăşoară o intensă propagandă revizionistă. Iar oficialităţile române nu intervin în nici un fel.

Desigur, nu este de aşteptat ca istoricii din statele respective să-şi schimbe poziţia. Din câte ştiu, în Ungaria există un Comitet Trianon, care este finanţat serios, în timp ce la noi s-au tot înfiinţat comisii Centenar, care n-au primit buget şi care nu pot să facă nimic. De altfel, în aceste comisii nu figurează nici un istoric. Sunt tot felul de inşi care au diverse preocupări şi relaţii urmărind să aibă un atu în cariera lor politică.

AGERPRES: În ce măsură această pagină de istorie se regăseşte în manualele şcolare?

Ioan Scurtu: În România nu mai există un obiect care se numeşte Istoria românilor. Această materie a fost scoasă din învăţământ de regimul democratic de după 1989, deşi acest obiect exista de la Legea învăţământului din timpul lui Cuza. Ca urmare, este evident că Marea Unire nu poate să ocupe un loc semnificativ în manualele şcolare. Unii profesori o tratează cu succes, alţii cu mai puţin suflet. Opinia mea fermă este că manualele de istorie nu fac educaţie patriotică şi nici pregătire ştiinţifică elevilor din România de astăzi.

AGERPRES: Ce ne învaţă o astfel de lecţie a istoriei noastre? Cum ar trebui să sărbătorim acest eveniment în Anul Centenar?

Ioan Scurtu: Activităţi dedicate Marii Uniri se desfăşoară în şcoli, universităţi, societăţi, asociaţii etc. Academia Oamenilor de Ştiinţă din România are un întreg program dedicat Marii Uniri. Problema esenţială este că la nivel central, la nivel de Preşedinţie, la nivel de Guvern, la nivel de Parlament nu se face nimic. Doar nişte vorbe, nişte declaraţii, dar fără o susţinere materială.

S-a creat în timpul Guvernului Ponta un comitet care avea în frunte pe primul ministru şi mai mulţi miniştri. (…) A venit Guvernul Cioloş, care a lansat sloganul „România 100”, de care a uitat, apoi Guvernul Grindeanu a înfiinţat alt comitet. A venit Guvernul Tudose, care a creat şi el un comitet. Guvernul Dăncilă a constituit şi el un comitet. În asemenea comitete nu figurează istorici.

Opinia mea clară este că de la nivel central nu se doreşte marcarea aşa cum se cuvine a Centenarului. Şi am găsit o explicaţie: de vreme ce preşedintele UDMR a zis că nu are ce sărbători la 1 decembrie, partidul aflat la guvernare, având nevoie de voturile UDMR, a considerat că nici el nu are ce sărbători la 1 decembrie. Sigur, în preajma evenimentului, o să se organizeze o şedinţă a Parlamentului, o să-şi dea decoraţii reciproc, medalii, poate vor avea loc nişte serbări câmpeneşti sau mai ştiu eu de care, dar este clar că nu va rămâne nimic semnificativ realizat de actualii guvernanţi la Centenarul Marii Uniri.

Noroc cu Biserica Ortodoxă. Din iniţiativa ei se construieşte Catedrala Neamului. Sunt convins că va fi inaugurată pe 30 noiembrie 2018, aşa cum a declarat Patriarhul Românei şi astfel vom avea un monument reprezentativ care va rămâne în istorie. AGERPRES/(A – autor: Daniel Popescu, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Ada Vîlceanu)

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.