Este regretabil că personalități cu o solidă pregătire intelectuală, precum Ion Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, au recurs – din motive politicianiste – la falsificarea istoriei, nerealizând că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la suprafață.
Și unii cercetători s-au îndeletnicit cu falsificarea adevărului istoric, punând în circulație aprecieri care nu au nici o legătură cu realitatea. Au făcut-o deliberat, pentru a arunca o pată neagră asupra unui moment important din istoria poporului român și a-l diaboliza pe Nicolae Ceaușescu, prezentându-l ca un sinistru dictator stalinist. Cel mai mediatizat a fost Vladimir Tismăneanu, care în cartea sa intitulată Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, publicată în 2005, a scris: „Opoziția sa [a lui Ceaușescu] față de intervenția Moscovei în Cehoslovacia nu a însemnat un sprijin acordat socialismului democratic, ci numai refuzul de a da curs dorințelor Kremlinului de a controla întregul bloc”.
Și în acest caz – ca și în cel al celor doi politicieni – documentele sunt grăitoare. În zilele de 15-17 august 1968, o delegație de partid și de stat a României, condusă de Nicole Ceaușescu, a făcut o vizită la Praga, exprimându-și susținerea pentru politica promovată de Partidul Comunist Cehoslovac, în frunte cu Aleksander Dubcek. Imediat după revenirea delegației la București a avut loc ședința CEx al CC al PCR1, în cadru căreia Nicolae Ceaușescu a apreciat că la Praga este „o atmosferă bună. Există dorința și preocuparea nu numai a conducerii, ci și a populației de a asigura înfăptuirea programului partidului”. Liderii cehoslovaci „au nevoie în acest timp de liniște și se pare că tovarășii sovietici nu prea sunt dispuși să-i lase să-și vadă de treabă în liniște”. A menționat că la recepția oferită de gazde, i-a spus ambasadorului sovietic „că cel mai bine ar fi să-i lăsăm în pace [pe conducătorii PCC] ca să-și poată pregăti Congresul”. Așadar – în acele momente critice pentru Cehoslovacia, când invazia militară condusă de sovietici devenise iminentă sub motiv că forțele contrarevoluționare au pus în pericol socialismul din această țară – PCR, prin glasul secretarului său general, a apreciat politica PCC în frunte cu Aleksander Dubcek.
În ședința CEx, secretarul general al CC al PCR a ridicat o problemă fundamentală, care a fost eludată de toți cei care au urmărit să-l prezinte pe Nicolae Ceaușescu ca un stalinist fanatic. Cităm din stenogramă: „ei [liderii cehoslovaci] se străduiesc și sunt hotărâți să nu mai revină la vechea cale, așa cum li se cere, pentru că ce li s-a cerut la Varșovia este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor să revină la activitatea represivă”. El avea în vedere întâlnirea de la Varșovia din 14-15 iulie 1968 a conducătorilor URSS, Bulgariei, RDG, Poloniei și Ungariei, care au adresat o scrisoare comună CC al PCC în care apreciau că în Cehoslovacia s-a creat „o situație primejdioasă”, fapt ce constituia un mare pericol pentru apartenența acestei țări la lagărul socialist. Cei cinci cereau „mobilizarea tuturor mijloacelor de apărare create de statul socialist” împotriva forțelor contrarevoluționare. Au lansat o amenințare nevoalată: „Popoarele țărilor noastre nu ne-ar ierta niciodată indiferența și nepăsarea față de un asemenea pericol”2.
Nicolae Ceaușescu aprecia: „Aceasta este esențial și se pare că unora le este teamă de ceea ce este la ei acasă și caută să ridice la rangul de principiu marxist-leninist, teroarea”. În opinia lui Ceaușescu: „Este într-adevăr aici vorba de o confruntare între două concepții, tovarăși, între o concepție care vrea să mențină ca principiu de rezolvare a problemelor interne teroarea și represiunea și consideră partidul ca un aparat de represiune și concepția care merge pe calea ca problemele să fie rezolvate în mod democratic, pe calea convingerii, ca să atragă poporul la rezolvarea problemelor țării sale și a făuririi victoriei sale. De aceea, noi am considerat că, în fața acestei situații, nu putem sta ca simpli spectatori, pentru că este o problemă deosebită și nu am stat nici până acum, pentru că ceea ce am făcut în ultimii ani este îndreptat în direcția aceasta”. (sublinierea noastră – I.S.).
Evident, secretarul general se referea la reformele realizate în România, între care modernizarea economiei naționale, preluarea unor întreprinderi de stat de către persoane particulare (numite mandatari), deschiderea unor magazine și ateliere în proprietate privată, construirea de locuințe proprietate personală, relaxarea cenzurii și publicarea unor volume în care se critica politica din „obsedantul deceniu” (1948-1958), restabilirea și dezvoltarea contactelor cu statele occidentale etc. etc. Această politică a fost criticată de sovietici, care invocau teza lui Lenin potrivit căreia proprietatea privată naște zi de zi și ceas de ceas, în proporție de masă, capitalism. Ministrul de externe Andrei Gromîko și-a exprimat temerile față de „apariția unei a doua Românii”, care putea avea consecințe grave asupra Tratatului de la Varșovia3. El se referea la Cehoslovacia care, în privința reformelor, mergea „pe urmele” României.

Sursa: Fototeca online a comunismului românesc (174/1968)

Același Vladimir Tismăneanu a ținut să ridiculizeze cuvântarea rostită de Nicolae Ceaușescu: „«Scena balconului» din 21 august 1968, în timpul căreia Ceaușescu s-a adresat din balconul clădirii Comitetului Central unei mulțimi de 100.000 de persoane adunate în Piața Palatului, condamnând în termeni de o rară duritate intervenția Pactului de la Varșovia la numai câteva ore de la invadarea Cehoslovaciei, și care a devenit o legendă a comunismului național, nu a fost altceva decât o mascaradă” (p. 238). Acest text a fost preluat aidoma în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România4, fapt ce arată cât de „științific” este acest document. A caracteriza ca „mascaradă” unul dintre cele mai semnificative momente din istoria României depășește orice atitudine rațională. Din păcate, falsificarea istoriei și denigrarea poporului român au devenit o practică după 1989.
Istoria nu este lineară, iar faptele concrete și activitatea liderilor politici trebuie apreciate pe baza documentelor concrete. O analiză pe bază de documente arată că înfrângerea „primăverii de la Praga” a avut consecințe negative pentru evoluția României. Pentru ca Ceaușescu să nu aibă soarta lui Dubcek, care a fost schimbat la o plenara a CC al PCC, Congresul al X-lea al PCR din august 1969 a decis instituirea funcției de secretar general al PCR, în locul celei de secretar general al CC al PCR. La adunarea din Piața Palatului s-a scandat pentru prima dată: „Ceaușescu-PCR!”, „Ceaușescu-România!”. Ulterior s-a speculat acea stare de spirit și s-a trecut la cultivarea unui aberant cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, pentru a demonstra că el era susținut de „întregul popor”. De teama unei intervenții militare sovietice ca cea din august 1968, au fost abandonate reformele, regimul a devenit tot mai închistat și conservator. Decizia lui Nicolae Ceaușescu din 1982 ca România să achite rapid întreaga datorie externă pentru a asigura „independența deplină” a țării a avut rezultate catastrofale: pentru a procura valuta necesară a fost forțat exportul până la ultima limită, fapt ce a afectat grav nivelul de trai al populației.
Dincolo de aprecierile mai mult sau mai puțin subiective, istoria a demonstrat că reformarea unui regim totalitar este o iluzie politică. Un asemenea regim nu poate fi reformat și democratizat fără a se nega pe sine. Mihail Gorbaciov, ajuns la putere în 1985, a încercat să reformeze societatea sovietică prin „glasnosti” și „perestroika”, fiind imitat de liderii din celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, mai puțin România. Situația nu numai că nu s-a îmbunătățit, dar criza socialismului totalitar s-a agravat, grăbind prăbușirea acestui regim.
După două decenii, raportul de forțe pe plan internațional s-a modificat în favoarea Occidentului (în primul rând al SUA). Pe acest fond, în vara anului 1989 s-a pus în mișcare „principiul dominoului”, respectivele regimuri fiind înlăturate unul după altul. În urma unei uriașe nemulțumiri populare, în decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost răsturnat de la putere, iar Mihail Gorbaciov n-a supraviețuit din punct de vedere politic decât până în decembrie 1991, când a fost nevoit să constate că Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste – pe care el voise să o reformeze – își încetase existența.
NOTE:
1 Arh. NIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dos. 131/1969, ff. 4-1o; Ioan Scurtu, Fețele comunismului. 17 august 1968. Nicolae Ceaușescu: „Aici este vorba de o înfruntare între două concepții”, în „Historia”, mai 2008
2 Mihai Retegan, op. cit, p. 199
3 1968. Primăvara de la Praga. Documente diplomatice, ianuarie 1968-aprilie 1969. Ediție de Dumitru Preda, București, Editura Mondo Media, 2009, p. XXXXIX (studiul introductiv intitulat Diplomații români la datorie într-o oră de cumpănă, semnat de Cristian Popișteanu)
4 București, Editura Humanitas, 2007, p. 137

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.