La 28 august 2016, când oficialităţile de la Bucureşti au marcarcat 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, s-a difuzat o apreciere neconformă cu realitatea istorică. La festivitatea din Parcul Carol, preşedintele Iohannis a declarat: “Onorăm astăzi curajul şi determinarea regelui Ferdinand, rămas în istoria naţională drept întregitorul, dar şi contribuţia reginei Maria, care prin stăruinţă şi diplomaţie, a jucat un rol important în recunoaşterea internaţională a victoriei în Marele Război”. Sunt singurele nume evocate de preşedintele României în discursul său.

ion-ic-bratianu

Această apreciere dovedeşte necunoaşterea sau ignorarea Constituţiei României, adoptată în 1866, aflată în vigoare în 1916, care la  articolul 92 prevedea: “Persoana regelui este neviolabilă. Miniştrii săi sunt răspunzători.  Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”[1].

 Ca urmare, cel care şi-a asumat  răspunderea pentru actul intrării României în Primul Război Mondial a fost  preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu.  La 4 august  (17 august, stil nou) 1916,  Ion I. C. Brătianu a semnat Convenţia de alianţă cu Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia), prin care România se angaja să intre în război în următoarele zece zile. La rândul lor, cele patru puteri recunoşteau României  dreptul de a anexa teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români[2],  adică Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina.

 Ion I.C. Brătianu a redactat, împreună cu Emanoil Porumbaru şi Constantin Iamandi, declaraţia de război a României adresată Austro-Ungariei, pe care regele a aprobat-o, după care a fost trimisă la Viena, pentru ca  ministrul plenipotenţiar Edgar Mavrocordat  să o prezinte ministrului de externe al acestei ţări în seara zilei de 14 august 1916[3].

La 12 august 1916, principaliilor lideri politici li s-a înmânat un plic din  partea  lui  Ion I. C. Brătianu, cu următorul text:  “M.S. Regele, dorind a avea sfatul dvoastră, vă rog să luaţi parte la Consiliul care se va ţine duminică, 14 august, ora 10 dimineaţa, la Palatul Cotroceni”.

În deschiderea Consiliului de Coroană[4], regele Ferdinand a declarat:  “Eu, după matură reflecţiune şi după  lupte interne pe care le

veţi înţelege şi din care am ieşit biruitor asupra mea, înclin mai mult  spre opinia guvernului meu”.

Aşadar, nu era o iniţiativă proprie, personală, ci una  stabilită de comun acord cu  guvernul aflat la conducerea României. La rândul său, Ion I.C. Brătianu a precizat:  “Azi problema este: <Sau să renunţăm la orice am putea  obţine prin victoria Antantei, sau să intrăm în război. Eu m-am angajat desăvârşit> ( subl. ns. – I.S.)”.

regele-ferdinand

Aşadar, cel care se angaja şi îşi asuma răspunderea intrării României în război era Ion I. C. Brătianu. Ca urmare, este incorect să se afirme că acest act s-a datorat curajului şi determinării regelui Ferdinand.

 Cei care au luat cuvântul la Consiliul de Coroană au susţinut intrarea României în război, excepţie făcând P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Primul a declarat: ”sunt contra politicii pe care o inaugurează în momentul de  faţă Majestatea Sa” şi l-a acuzat pe regele Ferdinand că, alegând să meargă alături de Rusia, lovea în interesele României, punând  în pericol continuitatea dinastiei. I-a înfăţişat chiar  perspectiva pierderii tronului: “stabilirea hegemoniei ruseşti în Orient nu poate face o altfel de politică în România aservită tolerându-i pe tron un Hohenzollern ereditar şi îi va conveni mai bine o altă dinastie electivă. Ştiu eu?  Dinastia  Brătianu, Sturdza, Ghica, Carp!”

Ştiind că răspunderea o avea preşedintele Consiliului de Miniştri, Carp i-a adresat următoarele cuvinte: “Atât de convins sunt de cele ce spun,  că dau tot ce pot avea mai scump, trei fii, închid jurnalul [ziarul “Moldova” pe care-l edita], iar domniei tale, domnule Brătianu, vă doresc să fiţi învinşi pentru că victoria voastră ar fi ruina şi nimicirea ţării”.

La asemenea afirmaţii, Carp a primit replicile celor vizaţi. Potrivit lui Take Ionescu, regele Ferdinand a spus:  “Dinastia nu e germană, ci română. Românii nu au adus pe unchiul său ca să facă o dinastie germană, ci una românească”. La rândul său, Ion I. C. Brătianu a intervenit, “observând că vorbele lui Carp uimesc pe toţi şi că, dacă, în adevăr, aşa este inima lui, mai bine să şi-i retragă şi pe cei trei fii din armată”.

 În finalul şedinţei a luat cuvîntul Ion I.C. Brătianu, care a făcut o amplă pledoarie pentru intrarea României în război alături de Antanta, cu trimiteri la istorie:  “Cauza românismului a făcut un pas gigantic din moment ce patru mari puteri au recunoscut dreptul nostru la unitatea naţională. Mihai Viteazul este eroul legendar fiindcă a trecut în Transilvania. Aşa va fi şi cu regele Ferdinand”.

După Consiliul de Coroană ministrul României la Viena a prezentat ministrului de externe al Austro-Ungariei declaraţia de război. În aceeaşi seară a fost difuzată Proclamaţia războiului semnată de regele Ferdinand, precum şi de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu şi de ceilalţi membri ai guverenului.

În noaptea de 14/15 august 1916 trupele române au luat cu asalt trecătorile Carpaţilor, începând lupta pentru eliberarea fraţilor din Transilvania.

  Vestea intrării României în Războiul pentru Întregirea Neamului a fost primită cu entuziasm de români. Euforia a durat doar câteva zile. Peste două luni a urmat calvarul înfrângerilor şi exodul spre Moldova, nu numai a armatei, dar şi a civililor – inclusiv femei, bătrâni, copii – într-o dezordine totală.  Mulţi au murit pe drum de foame şi frig, dar şi mai mulţi  de tifos exantematic.

Moralul românilor s-a redresat în vara anului 1917, ca urmare a victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar aceste izbânzi nu au putut fi fructificate datorită părăsirii frontului de către armata rusă, ca urmare a revoluţiei bolşevice din 25 octombrie /7 noiembrie 1917.

Soarta a fost norocoasă pentru români. În anul 1918 s-a realizat marele ideal naţional: unirea Basaraniei la 27 martie (stil vechi), unirea Bucovinei la 28 noiembrie (stil nou), unirea Transilvanie – cu Banatul, Crişana şi Maramureşul – la 1 decembrie (stil nou).

În ziua de 14 decembrie 1918, cu ocazia banchetului oferit în onoarea delegaţiei de ardeleni care s-a deplasat la Bucureşti pentru a preda regelui Ferdinand Rezoluţia adoptată de Adunarea Naţională de la Alba Iulia,  Ion I.C. Brătianu a spus:

 “De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri.

Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii. Ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie”[5].

Aceste memorabile cuvinte au fost rostite de cel care, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916  îşi asumase  “întreaga răspundere”, pentru decizia  intrării României în război, legându-şi astfel numele de cel mai important act din istoria românilor: Marea Unire din 1918.

Recunoscând rolul regelui Ferdinand şi al reginei Maria, nu trebuie să omitem faptul că principalul artizan al Marii Uniri din 1918 a  fost Ion I.C. Brătianu.

[1] “Monitorul oficial al României”, nr 142 din 1/13 iunie 1866; Ibidem, nr. 51 din 8/20 iunie 1884.

[2] Ioan Scurtu, Alba Iulia 1918, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1988, p. 95

[3] I.G. Duca, Memorii, vol. II. Ediţie Stelian Neagoe, Timişoara, Editura Helicon, 1993, p.149

[4] Desfăşurarea  Consiliul de Coroană din 14 august 1916 după cartea lui Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, pp. 53-83

[5] “Viitorul” din 2/16 decembrie 1918

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.