Sectele sunt interzise

Prin suspendarea Constitutiei din februarie 1938, statutul Bisericii nu mai era înscris în legea fundamentala, dar s-au mentinut reglementarile stabilite pe baza celei din martie 1933. Legea pentru regimul general al Cultelor din aprilie 1928 garanta libertatea si protectia pentru toate cultele legal recunoscute în stat.

Pe fondul politicii antisemite promovate de regimul antonesciano-legionar, prin decizia Ministerului Cultelor si Artelor din 9 septembrie 1940, cultul mozaic avea dreptul “sa se manifeste în conformitate cu doctrina, ritualul si regulile prevazute în statutele organice respective, daca acestea nu contravin principiilor de baza ale actualei asezari a statului”. Sinagogile (temple, case de rugaciuni) puteau functiona pe baza unei autorizatii date de acel Minister, daca deserveau un numar de cel putin 400 de familii în mediul urban si 200 de familii în mediul rural. Peste putina vreme, la 19 septembrie 1940, aceasta decizie a fost suspendata pâna la reglementarea prin lege a regimului tuturor cultelor3.
Nu s-a mai elaborat o asemenea lege, dar s-a modificat, prin decretul-lege din 18 martie 1941, articolul 44 din Legea pentru regimul general al Cultelor din 22 aprilie 1928, prin adaugarea urmatorului alineat: “Nu beneficiaza de dispozitiunile cuprinse în acest articol persoanele apartinând cultului mozaic”. Respectivul articol prevedea: “Oricine a împlinit vârsta de 18 ani poate trece de la un cult la altul”. Cu alte cuvinte, se interzicea evreilor sa treaca de la cultul mozaic la un altul.

Prin decretul din iulie 1943, toate sectele erau interzise (între acestea baptistii, adventistii, penticostalii).
Biserica Ortodoxa si-a mentinut statutul din 1928, care prevedea ca alegerea ierarhilor revenea unui Colegiu Electoral format din membrii Sfântului Sinod si ai Congresului National Bisericesc (un cleric si doi mireni de fiecare eparhie) si membrii Adunarii Eparhiale a Eparhiei vacante (45 sau 60 de membri, dintre care o treime clerici si doua treimi mireni), precum si câtiva demnitari de stat, daca erau ortodocsi. Alegerea urma sa fie confirmata de rege.

Preoti legionari

Dupa moartea lui Miron Cristea, în martie 1939, în functia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost ales Nicodim Munteanu. În timpul regimului antonescian, Biserica Ortodoxa s-a confruntat cu o situatie speciala, ca urmare a faptului ca multi preoti au sustinut Miscarea Legionara. La toate marile procesiuni legionare din septembrie – noiembrie 1940 au participat preoti, inclusiv ierarhi de rang înalt.

Dupa eliminarea legionarilor de la putere, în ianuarie 1940, trebuia procedat la înlaturarea preotilor care facusera politica militanta. Generalul Antonescu a avut, la 11 aprilie 1941, o întâlnire cu patriarhul Nicodim si cu mitropolitii, prilej cu care conducatorul statului le-a spus: “Daca vreti ca statul sa se intereseze de biserica si sa contribuie cu mijloacele lui, atunci trebuie sa consimtiti ca statul sa aiba dreptul sa dirijeze Biserica, nu în ceea ce priveste canoanele si partea spirituala, ci sub raportul administrativ si al disciplinei de Stat”6. El cunostea situatii concrete de preoti “de o imoralitate revoltatoare”, care speculau credulitatea oamenilor simpli, precum si preoti care atunci când se hirotonisesc “trebuie sa plateasca la anumiti Episcopi”. Ion Antonescu conchidea: “În regimul pe care vreau sa-l întronez, în drumul cel nou pe care vrem sa mergem de aici înainte, trebuie sa terminam cu aceste obiceiuri”.

Biserica Ortodoxa Româna a sprijinit participarea României la razboiul din Est, pentru eliberarea Basarabiei si Nordului Bucovinei. Din iulie 1941, numerosi preoti, mai ales din Moldova si din Muntenia, si-au luat în primire parohiile din provinciile eliberate, precum si în Transilvania, contribuind la reconstructia bisericilor, oficiind slujbe religioase (botez, cununie, înmormântare etc).
Biserica Ortodoxa Româna a sustinut razboiul împotriva “comunismului ateu”, justificând prezenta armatei române pe teritoriul Uniunii Sovietice. A oficiat slujbe pentru cei cazuti pe front, precum si pentru cei ucisi în timpul bombardamentelor engleze si americane din 1943 – 1944.

Biserica ortodoxa, o organizatie unitara, sub controlul statului

Dupa 23 august 1944, s-a revenit la Constitutia din martie 1923, care, la articolul 22, prevedea: “Libertatea constiintei este absoluta. Statul garanteaza tuturor cultelor deopotriva libertate si protectie, întrucât exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare a Statului.

Biserica crestina ortodoxa, precum si cea greco-catolica sunt biserici românesti.
Biserica Ortodoxa Româna, fiind religia marii majoritati a românilor, este biserica dominanta în statul român, iar cea greco-catolica are întâietate fata de celelalte culte.
Biserica Ortodoxa Româna este neatârnata si ramâne neatârnata de orice chiriachie straina, pastrându-si însa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului în privinta dogmelor.
În tot Regatul României, Biserica crestina ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor constitutive, clerici si mireni.

O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica va reglementa, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, functionale si epitropesti.
Chestiunile sprirituale si canonice ale Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferite culte si stat se vor stabili prin lege”.

În 1945, Biserica Ortodoxa Româna avea urmatoarea organizare:
Din august 1940, ca urmare a împartirii Transilvaniei în urma Dictatului de la Viena, Biserica Greco-Catolica nu avea un Mitropolit. Alegerile au avut loc abia în primavara anului 1946; a fost preferat Alexandru Rusu, considerat un “intransigent”, fata de Iuliu Hossu, episcopul de Cluj – Gherla, care era prea diplomat si flexibil. Rusu era un apropiat al lui Iuliu Maniu, iar guvernul Groza a refuzat sa confirme numirea sa, astfel ca Mitropolia a ramas în continuare vacanta.

În fruntea Episcopiei Blajului s-a aflat Alexandru Nicolescu, din 1936 pâna la 5 iunie 1941, când a decedat. Au urmat doi administratori “apostolici”: Valeriu Traian Frentiu al Oradei, instalat la 6 septembrie 1941, pâna în 1946, când i-a succedat Ioan Suciu, Episcop auxiliar, pâna în octombrie 1948. Episcopia de Oradea a avut în frunte pe Valeriu Traian Frentiu din 1922 pâna în octombrie 1948; Episcopia de Gherla a fost condusa de Iuliu Hossu, în perioada 1917 – 1948 (din 1930, sediul Episcopiei s-a mutat la Cluj); Episcopia Lugojului a fost pastorita de Ioan Balan, din noiembrie 1936, pâna în octombrie 1948. Episcopia de Baia Mare a fost condusa de Alexandru Rusu din februarie 1931, pâna în octombrie 1948.
Celelalte culte, cu o pondere mai mica în societatea româneasca, apartineau, în principal, minoritatilor nationale. Cultul protestant evanghelic luteran german avea o Episcopie cu sediul la Sibiu. Cultul evanghelic luteran maghiar se grupa în jurul superintendentului din Cluj. Cultul protestant reformat avea o Episcopie la Cluj si o Superintendenta la Oradea. Cultul protestant unitarian avea o Episcopie la Cluj. Cultul mozaic avea în frunte un sef rabin cu sediul în Bucuresti. Cultul mahomedan avea în frunte pe muftiu, cu resedinta la Constanta.

Preoti atrasi în Blocul Partidelor Democratice

Situatia politica a multor preoti, inclusiv ierarhi de rang înalt, era dificila datorita atitudinii avute în timpul guvernarii antonesciano-legionare si antonesciene. Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a facut parte din guvernul de la Viena, constituit la 24 august 1944, sub conducerea lui Horia Sima; membrii acestui guvern nu s-au putut întruni, dar asupra lui Visarion Puiu a planat acuzatia ca ar fi fost legionar. Aceeasi acuzatie viza multi alti preoti si calugari, mai ales dupa ce Conventia de armistitiu, din 12 septembrie 1944, prevedea pedepsirea elementelor fasciste, hitleriste, colaborationiste etc.

Pe de alta parte, Partidul Comunist, cunoscând influenta pe care o aveau preotii mai ales asupra taranimii, a cautat sa-i atraga de partea sa. A luat astfel fiinta Uniunea Preotilor Democrati, care a aderat la Frontul National-Democrat. Prin preotii din aceasta organizatie, PCR urmarea sa limiteze puterile Patriarhiei si ale Sfântului Sinod, sa impuna retragerea unor ierarhi în vârsta, pentru a fi promovati tineri “democrati”. Pe listele Blocului Partidelor Democratice, în alegerile parlamentare din 1946 au figurat mai multi preoti, care au facut propaganda în favoarea guvernului Groza.
La rândul sau, dr. Petru Groza, care facea parte din Sfântul Sinod înca din perioada interbelica, a actionat pentru mentinerea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române.
Constitutia din aprilie 1948 prevedea la articolul 27: “Libertatea constiintei si libertatea religioasa sunt garantate de Stat”.

Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot functiona liber daca ritualul si practica lor nu sunt contrarii Constitutiei, securitatii publice sau bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întretine institutii de învatamânt general, ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului cultului sub controlul Statului.

Biserica Ortodoxa Româna este autocefala si unitara

Modul de organizare si functionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege”. Constitutia nu mai acorda un statut privilegiat Bisericii Ortodoxe Române, aceasta având un tratament egal cu celelalte biserici si culte. Prin noua legislatie au fost recunoscute 14 culte; între cele nerecunoscute s-au aflat cel greco-catolic, Martorii lui Iehova, unele culte neoprotestante, considerate a fi periculoase pentru ordinea de stat. Dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri, aprecia: “noi cu totii avem datoria sa veghem la linistea si pacea oamenilor pe pamânt. Aceasta este misiunea noastra, a Guvernului, încredintata noua de poporul român. Aceasta este misiunea reprezentantilor Bisericii, dupa porunca lui Hristos”.

Biserica Rusa încearca sa domine

Procesul de sovietizare a României – ca si a celorlalte state din Centrul si Sud-Estul Europei, aflate sub dominatia Moscovei – s-a resimtit si în cadrul Bisericii. În acest context, Biserica Ortodoxa Rusa a început sa exercite un fel de tutela asupra celorlalte Biserici si culte în zona de influenta sovietica. În mai – iunie 1947, Patriarhul Alexei al Moscovei s-a aflat în România si a vizitat, împreuna cu Patriarhul Nicodim, numeroase manastiri si biserici din Moldova, Muntenia, Transilvania, Banat si Oltenia. În 1948 a avut loc la Moscova o conferinta a reprezentantilor Bisericilor Ortodoxe din tarile socialiste (Uniunea Sovietica, Bulgaria, România), prilej cu care Vaticanul a fost definit ca “anticrestin, deoarece el a alterat autentica ortodoxie ecumenica si duhul crestinismului în general, transformându-l în decursul secolelor într-o organizatie temporala si politica”; se aprecia ca papii au fost întotdeauna de partea claselor privilegiate, neglijând pe cei slabi, oprimati si exploatati.

Ruperea legaturilor cu Vaticanul

Pe fondul “razboiului rece”, Kremlinul a decis ca bisericile din tarile socialiste sa rupa legatura cu Vaticanul. În România cel mai vizat a fost cultul greco-catolic, care trebuia pur si simplu desfiintat. Pe acest fond, la 17 iulie 1948, statul român a denuntat Concordatul cu Vaticanul, semnat în 1927 si ratificat, dupa multe discutii, în 1929. La vremea respectiva, Biserica Ortodoxa Româna, inclusiv Patriarhul Miron Cristea, s-au opus Concordatului, deoarece se creau privilegii pentru cultul greco-catolic. În 1948, nu motive de ordin religios au stat la baza atitudinii negative fata de Vatican, ci dorinta Kremlinului de a taia o punte de legatura între România si Occident. Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, afirma ca Vaticanul a urmarit prin Concordatele semnate crearea unui “cordon în jurul Uniunii Sovietice”, iar acestea trebuiau denuntate, întrucât marele vecin de la Rasarit era un prieten al României si al celorlalte state din zona.
În anii ’50 ai secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxa Româna s-a angrenat într-o ampla campanie împotriva Vaticanului, papa fiind prezentat ca un exponent al imperialismului, iar propagarea catolicismului ca o expresie a încercarilor Suveranului Pontif de a distruge credinta stramoseasca, ortodoxa a românilor.

Legea privind regimul general al cultelor religioase din Republica Populara Româna, adoptata la 4 august 1948, prevedea ca statul garanta tuturor cultelor libertatea de a se organiza potrivit doctrinei, canoanelor, traditiei si propriilor rânduieli. Alegerea ierarhilor Bisercii Ortodoxe Române era încredintata unui Colegiu Electoral, format din Membrii Sfântului Sinod, ai Adunarii Nationale Bisericesti (un cleric si doi mireni de fiecare eparhie) si membrii Adunarii Eparhiale a Eparhiei vacante (10 clerici si 20 de mireni), la care se adaugau decanii unor facultati de teologie si reprezentanti ai seminariilor teologice. Alegerea era confirmata de presedintele Prezidiului Marii Adunari Nationale.

Preotii – salariati de stat

Toate cultele religioase recunoscute primeau subventii de la bugetul statului. Orice credincios putea trece de la un cult la altul, pe baza unei simple declaratii, nefiind nevoie de o procedura administrativa speciala. Nici un cult religios si nici un reprezentant al unui cult nu putea întretine relatii cu alte culte religioase, institutii sau persoane oficiale din afara tarii decât cu aprobarea Ministerului Cultelor si prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. De asemenea, se prevedea ca nici un cult religios nu putea sa exercite vreo jurisdictie asupra credinciosilor statului român, referirea vizând în fond Vaticanul.

Greco-catolicii, absorbiti de Biserica Ortodoxa

În ziua de 1 octombrie 1948 a avut loc la Cluj un Congres al slujitorilor cultului greco-catolic, care împartaseau ideea “reîntregirii”. Congresul s-a pronuntat pentru unirea celor doua Biserici românesti. La 19 octombrie 1948 a avut loc sedinta Sfântului Sinod, la care a participat si dr. Petru Groza, presedintele Consiliului de Ministri. În cuvântul sau, acesta relata ca a avut “lungi conversatiuni cu fosti prelati ai Bisericii Unite; am pierdut zile întregi în conversatii, dar am desprins din partea unora dintre ei o oarecare întelegere”. Acestia însa nu au acceptat sa rupa legaturile cu Sfântul Scaun: “Ei si-au petrecut timpul studiilor la Roma, unde li s-au luat angajamente foarte severe, cu sanctiuni drastice privitoare la fidelitatea fata de Sfântul Scaun”. Primul-ministru aprecia ca Biserica stramoseasca “a fost dezintegrata prin intermedii straine venite de la Roma si de la Viena, din cu totul alte interese decât acelea ale poporului si legii noastre stramosesti”. De aceea, el înregistra cu bucurie actul refacerii unitatii Bisericii nationale.

Reîntregirea Bisericii Ortodoxe, prin trecerea în rândul acesteia a Bisericii Greco-Catolice, a fost oficializata în ziua de 21 octombrie 1948. Patriarhul Justinian declara: “Noi socotim reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania un act definitiv, un act ireversibil, pentru ca el a fost savârsit în voia lui Dumnezeu si din dorinta si hotarârea întregului nostru popor, si-l socotim folositor deopotriva atât pentru unitatea noastra religioasa, cât si pentru unitatea noastra nationala”.

În zilele de 26 si 27 octombrie 1948 au fost arestati toti cei sase Episcopi greco-catolici. Siguranta si apoi Securitatea sustineau ca Biserica Greco-Catolica era una dintre “citadelele reactionarismului”, facea “agitatie antisovietica”, îndemna “la rezistenta si nesupunere” fata de guvern.

Slujbe greco-catolice, în clandestinitate

La propunerea ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, în ziua de 1 decembrie 1948, Prezidiul Marii Adunari Nationale a adoptat decretul pentru “stabilirea situatiei de drept a fostului cult greco-catolic”. Articolul 1 mentiona: “În urma revenirii comunitatilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român [...] organizatiile centrale si statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregatiile protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociatiunile, cum si oricare alte institutiuni si organizatiuni sub orice alta denumire, înceteaza”. Articolul 2: “Averea mobila si imobila apartinând organizatiilor si institutiilor aratate la art. 1 prin prezentul decret, cu exceptia expresa a averii fostelor parohii, revine statului român, care le va lua în primire imediat”.
Se mentiona ca statul putea atribui “o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei parti componente”.

Cultul greco-catolic a continuat sa existe de-a lungul celor 41 de ani de interdictie. În 1948, în România existau 1.500.000 de credinciosi greco-catolici si 1.725 lacase de cult. Papa a continuat sa numeasca înalti ierarhi ai acestui cult. Multi preoti oficiau slujbe în clandestinitate sau frecventau bisericile romano-catolice (maghiare).

În iulie 1949, Vaticanul i-a excomunicat pe comunisti. La rândul lor, oficialitatile statului român au organizat un proces împotriva “spionilor Vaticanului”, în septembrie 1951. Acest proces se înscria în scenariul stalinist, pus în aplicare si în Ungaria si în Cehoslovacia.
În timp ce cultul greco-catolic era prigonit, cele apartinând minoritatilor nationale (romano-catolic, calvin, luteran, mozaic etc.) au fost tratate cu îngaduinta de statul român. Acestea si-au putut desfasura activitatea în conditii aproape normale, regimul urmarind sa nu creeze tensiuni cu caracter etnic-religios.

Politica de supravietuire

În relatia cu statul, înaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au aplicat principiul bizantin: “Sa dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Problema esentiala a devenit supravietuirea Bisericii în cadrul unui regim ateu, chiar cu pretul unor compromisuri.

În 1948, au survenit unele modificari la vârful ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Irineu Mihalcescu, Mitropolitul Moldovei – care, conform normelor existente în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, urma sa devina Patriarhul României – putea fi acuzat de colaborare cu regimul antonescian si ca a avut o atitudine antisovietica. Sub presiune politica, el a fost nevoit sa se pensioneze. Locotenenta Mitropoliei Moldovei a fost preluata de Justinian Marina, care, în august 1947, a fost ales Mitropolit.
Patriarhul Nicodim a murit la 28 februarie 1948, iar la 24 mai în locul ramas vacant a fost ales Justinian Marina, care a fost investit oficial si înscaunat la 6 iunie 1948. Noul Patriarh beneficia de sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si a cautat sa profite de aceasta relatie pentru a salva situatia Bisericii si mentinerea influentei ei asupra credinciosilor.

Pentru conducerea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian a promovat principiul sinodalitatii. La propunerea sa, Adunarea Nationala Bisericeasca a aprobat, în februarie 1950, Regulamentul pentru functionarea organelor centrale din Patriarhia Ortodoxa Româna. Cea mai înalta autoritate bisericeasca era Sfântul Sinod, alcatuit din Patriarh, ca presedinte, toti Mitropolitii, Episcopii Eparhioti, toti Episcopii si Arhiereii Vicari în functiune, ca membri; hotarârile se luau cu votul majoritatii membrilor prezenti. În timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod functiona Sinodul Permanent, alcatuit din Patriarh, ca presedinte, Mitropolitii în functiune, ca membri si unul din cei doi Episcopi Vicari patriarhali, care îndeplinea functia de secretar21. Patriarhul Justinian declara, la 9 decembrie 1950: “Eu sunt un exponent al conducerii supreme a Bisericii noastre pravoslavnice, al Sfântului Sinod… Eu nu fac decât sa aduc la îndeplinire hotarârile Sfântului Sinod, nepornind nici un lucru fara consultarea acestui for al Bisericii noastre”.

Principiul sinodalitatii

Promovând principiul sinodalitatii în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, cultivând astfel o atmosfera de solidaritate a corpului clerical, Patriarhul Justinian a actionat cu multa abilitate în climatul politic si social extrem de ostil Bisericii si religiei în general, promovat de oficialitati. El a sustinut conceptia “apostolatului social”, prin care urmarea acomodarea Bisericii la noul context istoric, în relatia cu Statul. Biserica trebuia sa sustina Statul în lupta pentru pace, dreptate sociala, împotriva discriminarilor, iar preotii sa fie buni cetateni, devotati poporului român.

La rândul sau, Statul a asigurat fonduri pentru salariile clerului, ale cadrelor didactice care formau teologi, pentru restaurarea unor biserici si manastiri declarate monumente istorice si de arta. Astfel se realiza, potrivit traditiei bizantine, o cooperare între Biserica si Stat.
În 1949 existau cinci Mitropolii: a Ungro-Vlahiei, a Moldovei, a Olteniei, a Ardealului si a Banatului. Dupa cum se poate oberva, a disparut Mitropolia Bucovinei de Sud si au aparut Mitropolia Olteniei si Mitropolia Banatului.

În 1950 functionau 206 asezari monahale ortodoxe, cu 5.564 vietuitori (calugari, calugarite, frati si surori). Statul, prin Ministerul Cultelor, acorda, din bugetul sau, manastirilor si personalului monahal si de serviciu, salarii, nutriment si subventii în valoare de 26.733.168 lei.

Patriarhul Justinian, urmarit de Securitate

Noul Patriarh Justinian s-a dovedit a fi un aparator al Bisericii; el era permanent acuzat de Securitate ca a protejat si chiar încurajat elementele subversive, preoti si calugari, membri ai fostelor partide istorice, fosti legionari, antonescieni si ca a refuzat amestecul preotilor membri de partid în conducerea Bisericii.
Într-un raport al Securitatii, din iunie 1950, se preciza: “Desi lumea democratica îsi pusese mari nadejdi în buna credinta a Patriarhului Justinian, prin comportarea sa dupa alegerea ca Patriarh, a izbutit sa dezamageasca pe toti cei care l-au sprijinit. Ca Arhiereu Vicar si apoi ca Mitropolit, a fost pe linie democratica, schimbarea de front a facut-o abia dupa alegerea sa ca Patriarh. Atitudinea sa prezenta este absolut incorecta, atât din punct de vedere politic, cât si din punct de vedere material, jucând pe doua tablouri. Politic, Patriarhul prigoneste pe toti preotii care au facut si fac politica alaturi de partidele democratice [...] Îndeparteaza pe preotii atasati politicii, pentru ca regimul sa creada ca numai el este om din Biserica cu sentimente democrate [...] Uzând de pozitia importanta pe care o are, a manevrat de asa maniera încât s-au desfiintat toate organizatiile preotesti si sindicatul, pentru ca preotii sa nu poata face politica si deci sa nu aiba cui se plânge de masurile lui abuzive si despotice. Intentioneaza sa faca din preoti o masa ascultatoare numai de el, pentru ca de la adapostul masei preotesti sa poata trata cu Partidul de la egal la egal”.

Scoala este despartita de biserica

Un studiu informativ al Directiei Generale a Securitatii Poporului, din 10 noiembrie 1948, aprecia ca în România existau 176 manastiri cu 5.941 de calugari. “Experienta democratiilor populare vecine, ca si experienta serviciilor noastre de Securitate au dovedit ca multe manastiri au devenit fie locuri de gazduire ale unor elemente legionare sau din rezistenta, fie depozite clandestine de munitii. Din aceasta cauza, ele constituie obiective pentru actiunile informative”.
Constitutia din septembrie 1952 prevedea la articolul 84: “Libertatea de constiinta este garantata tuturor cetatenilor Republicii Populare Române.

Cultele religioase sunt libere sa se organizeze si pot functiona liber. Libertatea exercitarii cultelor religioase este garantata tuturor cetatenilor Republicii Populare Române.
Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comuniune religioasa nu poate deschide sau întretine institutii de învatamânt general, ci numai scoli speciale pentru pregatirea personalului cultului.
Modul de organizare si functionare a cultelor religioase se reglementeaza prin lege”.

În aceasta lege fundamentala se preciza clar faptul ca scoala era despartita de Biserica si nu se mai facea nici o referire expresa la Biserica Ortodoxa Româna.
Un studiu întocmit în martie 1958 de Directia de Studii a Departamentului Cultelor prezenta situatia personalului monahal al manastirilor si schiturilor ortodoxe.

Prea multi calugari

Pe aceasta baza, secretarul general al Departamentului Cultelor aprecia, într-o nota din 16 septembrie 1958, ca în discutia cu Patriarhul Justinian trebuia sa i se arate: “numarul actual al calugarilor care este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra”; “conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese – care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru”. Se propuneau mai multe masuri, între care: “Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare; sa se excluda din monahism toti calugarii care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic în comun cu calugaria. Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijinul masiv si organizat al Statului”.

Patriarhul Justinian a evitat luarea unor asemenea masuri si a initiat un amplu program de activitati lucrative, astfel încât solicitarea de noi fonduri din partea Statului sa fie redusa. S-au înfiintat si s-au extins atelierele de tesut covoare, de sculptura în lemn si piatra, de pictura religioasa etc., care aduceau importante venituri lacasurilor de cult.

O atitudine mai normala fata de Vatican

Dupa retragerea trupelor sovietice, în 1958, din România si promovarea unei politici de deschidere catre Occident de catre conducerea de la Bucuresti, Biserica Ortodoxa Româna si-a diminuat atacurile la adresa Vaticanului, începând sa propage un ecumenism tot mai larg. În 1961, Biserica Ortodoxa Româna a aderat la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, iar în anii ’70 a participat la marile conferinte internationale – Conferinta Bisericilor Europene, Conferinta Crestina pentru Pace si la mai multe dialoguri bilaterale.

Pe plan intern s-a înregistrat o anumita relaxare ideologica, atacurile împotriva Bisericii s-au diminuat, propaganda ateista a devenit mai putin agresiva. Constitutia din august 1965 prevedea la articolul 30: “Libertatea constiintei este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste România. Oricine este liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Libertatea exercitarii cultului religios este garantata. Cultele religioase se organizeaza si functioneaza în mod liber. Modul de organizare si functionare a cultelor religioase este reglementat prin lege. Scoala este despartita de biserica. Nici o confesiune, congregatie sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întretine alte institutii de învatamânt decât scoli speciale pentru pregatirea personalului de cult”. 

Asadar, într-un articol consacrat libertatii de constiinta se înscria ideea ca oricine era liber sa împartaseasca sau nu o credinta religioasa. Celelalte prevederi erau similare cu cele prevazute în Constitutia din 1952.

Ceausescu, în vizita la Papa

Constatând evolutiile pozitive din România, de dupa 1964, Sfântul Scaun si-a manifestat dorinta de a stabili legaturi cu Statul român, considerând ca aceasta era calea pentru ameliorarea situatiei cultului romano-catolic si greco-catolic din România. Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a raspuns acestor semnale si, într-un fel, a pregatit vizita pe care Nicolae Ceausescu a facut-o la Vatican si primirea sa de catre papa Paul al VI-lea, la 26 mai 1973. Astfel, Ceausescu a fost cel dintâi sef de stat dintr-o tara ortodoxa care a fost primit de Papa, liderul suprem al catolicilor din întreaga lume.

Justinian Marina a murit la 26 martie 1977, în locul sau fiind ales Patriarh Iustin Moisescu; acesta a fost înscaunat la 19 iunie 1977. Moisescu a continuat politica predecesorului sau, urmarind sa capteze bunavointa Statului pentru Biserica Ortodoxa Româna. Astfel s-a ajuns ca manastirile din Nordul Moldovei sa fie declarate monumente protejate de UNESCO; cu fonduri din partea Statului si de la UNESCO, acestea au cunoscut un amplu proces de restaurare; s-au refacut numeroase biserici, între care Bistrita – Neamt, Bistrita – Vâlcea, Cozia, Biserica Neagra – Brasov etc.

Activitatea pe plan international a Bisericii Ortodoxe Române s-a intensificat, reprezentantii acesteia participând activ la mari adunari ecumenice, cum a fost cea de la Vancouver (Canada) din 1983.

Reprezentantii cultelor – membrii în F.D.U.S.

Dupa moartea lui Iustin Moisescu, la 31 iulie 1986, în functia de Patriarh a fost ales Teoctist Arapasu, la 9 noiembrie; el a fost înscaunat la 16 noiembrie 1986. Teoctist s-a inspirat la rândul sau din politica lui Justinian si a urmarit întarirea rolului Sfântului Sinod, ca organ de conducere al Bisericii Ortodoxe Române.

Deteriorarea situatiei economice a tarii, exacerbarea cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu, megalomania conducatorului statului au influentat puternic climatul de desfasurare a activitatii cultelor religioase. Sefii acestora elogiau “politica înteleapta” promovata de Nicolae Ceausescu, îi trimiteau telegrame de felicitare cu diverse ocazii (inclusiv a zilei sale de nastere). Rabinul-sef Moses Rosen îndeplinea misiuni cvasioficiale din partea lui Ceausescu, în principal pentru ca România sa obtina clauza natiunii celei mai favorizate din partea SUA. Reprezentantii cultelor religioase faceau parte din Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste, aveau reprezentanti în Marea Adunare Nationala, semnau diverse apeluri ale conducerii Statului pentru pace, dezarmare etc.

Actiunea de sistematizare a oraselor a vizat si distrugerea mai multor biserici din întreaga tara. Pentru a da doar un singur exemplu, construirea noului centru civic din Bucuresti, având în centru Casa Poporului, a avut ca rezultat darâmarea unor locasuri de cult din zona Uranus. La rândul ei, biserica Mihai Voda a fost translatata de la locul pe care fusese ctitorita de Mihai Viteazul, ajungând – pâna la urma – în curtea interioara a unor blocuri de locuinte.

Cultul greco-catolic ramâne în afara legii

Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a cautat sa evite asemenea distrugeri prin interventii pe lânga diversi detinatori ai unor functii de raspundere, inclusiv pe lânga Nicolae Ceausescu. Dar ea nu s-a angajat într-un protest public, asa cum au facut-o unii intelectuali, ale caror scrisori au fost citite la posturile de radio “Europa Libera” si “Vocea Americii”, facând astfel cunoscute lumii întregi actele de distrugere promovate de regimul de la Bucuresti. Aceasta atitudine a conducerii Bisericii Ortodoxe Române avea sa fie speculata dupa 1989 de anumite grupuri de interese, care urmareau sa culpabilizeze întreaga Biserica si pe toti credinciosii ortodocsi, lovind astfel în fibra nationala a covârsitoarei majoritati a poporului român.

Clerul greco-catolic a continuat sa fie activ, cautând sa obtina recunoasterea cultului respectiv de catre Statul român. Episcopul Alexandru Todea, episcopul Ion Ploscaru si Vicarii Vasile Hossu, Tetulian Langa si Lucian Muresan au trimis lui Nicolae Ceausescu, la 13 octombrie 1989, un memoriu, în care-i cereau sa binevoiasca “a legaliza cultul acestei institutii [a Bisericii Române Unite]“. Se invoca o teza anuntata pentru Congresul al XIV-lea al PCR si anume: “Înfaptuirea deplinei egalitati în drepturi a tuturor cetatenilor români“, precum si textul Constitutiei, care prevedea ca libertatea constiintei “este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste România”32. Nici acest demers nu a avut succes, cultul greco-catolic ramânând practic singurul interzis în perioada 1948 – 1989. Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989, acesta a fost recunoscut, iar legaturile cu Vaticanul au fost restabilite.

Un document inedit

Hotararea Comitetului Central al Partidului Comunist Roman din 28 – 29 iunie 1989, cu privire la realegerea tovarasului Nicolae Ceausescu in functia de secretar general al Partidului Comunist Roman.Plenara C.C. al P.C.R., dand expresie celor mai alese sentimente de inalta stima si pretuire, de netarmurita dragoste si profunda recunostiinta ale comunistilor, ale tuturor oamenilor muncii, in deplin consens cu vointa unanima a intregului partid si popor, hotaraste sa fie supusa dezbaterii in adunarile generale ale tuturor organizatiilor de baza din intreprinderi, institutii, unitati agricole, in toate conferintele organizatiilor comunale, orasenesti, municipale si judetene ale P.C.R., in intregul nostru partid, propunerea ca la al XIV-lea Congres in inalta functie de secretar general al partidului sa fie reales cel mai iubit si stimat fiul al natiunii noastre, stralucit conducator de partid sitara, tovarasul Nicolae Ceausescu.

Cu spatele la Elena Lupescu

La sfârsitul anului 1933, Ion Antonescu a fost solicitat de Carol al II-lea sa preia conducerea Marelui Stat Major, iar acesta a acceptat, cu conditia sa realizeze un amplu program de reformare a institutiei militare. Regele s-a declarat de acord si i-a promis tot concursul. Dupa aceasta discutie, Constantin Ilasievici, un general apropiat camarilei regale, l-a invitat pe Ion Antonescu împreuna cu sotia la un dejun, iar acesta a fost de acord. În dimineata zilei fixate, Ilasievci i-a adus la cunostinta ca la masa va participa si d-na Elena Lupescu. “Ca ars, Antonescu a replicat: <-Nu trebuia sa-mi întinzi aceasta cursa, nu vin!ť Ť- Dar e si dorinta Majestatii Sale sa fii prezentat d-nei Lupescu!> <- Bine, sunt soldat, daca e ordinul Majestatii Sale vin, dar te previn ca ma voi opri aici, nu-i voi depune nici o carte [de vizita], si înteleg ca si eu si nevasta-mea sa ne marginim aici raporturile noastre cu aceasta doamna!>>.

În spiritul vremii, depunerea cartii de vizita semnifica un cat de amicitie si dorinta de a reîntâlni persoana respectiva. La masa, Ion Antonescu a fost plasat lânga doamna Lupescu, dar nu i-a adresat nici un cuvânt. A vorbit numai cu vecina sa din cealalta parte. Elena Lupescu, venita special pentru a-l cunoaste pe noul sef al Marelui Stat Major, s-a simtit ofensata, iar consecintele nu au întârziat: regele a decis sa nu-l primeasca în audienta pe generalul Antonescu.

Fortele oculte sunt date în vileag

În calitate de sef al Marelui Stat Major, generalul a constatat “starea dezastruoasa a armatei”, drept care s-a adresat în scris regelui si primului-ministru Gheorghe Tatarescu, avertizându-i: “Tara este astazi într-o totala imposibilitate de a se apara daca va fi atacata. Armata este complet dezarmata, pseudo-instruita si demoralizata. Daca va fi chemata, în situatia de astazi, sa apere frontierele, va fi cu sacrificiile de vieti care se vor face – si vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile – un dezastru militar unic în istoria popoarelor”. El nu a ezitat sa acuze de aceasta situatie “fortele oculte”, pe “toti beneficiarii incorecti a unor situatii preponderente” (cei pusi în cauza fiind acolitii doamnei Lupescu, dar si ai regelui). Generalul Antonescu preconiza un plan de reorganizare a armatei române; între masurile pe care le considera necesare cita: “înlaturarea cu biciul si fara mila a farsorilor”, care fusesera “promovati în conducerea armatei”. Totodata, Ion Antonescu avertiza: “Putregaiul este asa de mare, încât a ramâne în mijlocul lui înseamna a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, daca continuam cu sistemul si metodele de lucru actuale. Acei care au adus ostirea în halul actual nu pot s-o îndrepte si împiedica si pe altii sa o faca”. Cuvintele erau extrem de dure si veneau în totala contradictie cu imaginea indusa pâna atunci asupra armatei române.

Contractele armatei, câstigate de rudele Lupeascai

Regele si Elena Lupescu s-au simtit vizati de aceste aprecieri si avertismente. Nu o data, în mod public si foarte ferm, Carol al II-lea, în calitate de “cap al ostirii”, declarase ca aceasta era bine dotata si gata sa apere fiecare “brazda de pamânt românesc”. Aprecierile lui Ion Antonescu puneau sub semnul întrebarii afirmatiile suveranului, putând avea un puternic impact asupra opiniei publice din tara si de peste hotare.
În terminologia epocii, prin “forte oculte” se întelegea camarila regala. Documentele de arhiva arata ca, prin interventia Elenei Lupescu, mai multe contracte privind înzestrarea armatei fusesera obtinute de rudele metresei regale. Contractele erau bine platite din bugetul Ministerului Apararii Nationale, dar nu au fost onorate. Circula zvonul ca însusi Carol al II-lea s-ar fi “înfruptat” din acest buget si ar fi primit comisioane “grase” pentru a “închide ochii” la neexecutarea contractelor.

Camarila îl destituie pe Antonescu

Atitudinea generalului Antonescu, din 1933, i-a pus în garda pe Carol al II-lea si pe Elena Lupescu; ei au decis sa nu-i mai lase posibilitatea de a adânci cercetarile si a face dezvaluiri compromitatoare. În consecinta, s-a anuntat înlocuirea lui, dupa mai putin de un an de la preluarea functiei de sef al Marelui Stat Major. Acest fapt a generat vii discutii în presa, precum si în Adunarea Deputatilor si în Senat. Armand Calinescu nota, la 12 decembrie 1934: “Generalul Antonescu e înlocuit pe neasteptate de la Marele Stat Major cu g-ral Samsonovici. Faptul a fost comentat în sensul ca este vorba de o manevra a camarilei”.
Semnalul de alarma tras de generalul Antonescu în 1934 nu a fost luat în seama de rege si de camarila sa, iar consecintele s-au dovedit a fi catastrofale pentru tara. La începutul lunii iulie 1940, dupa ce România pierduse Basarabia si Nordul Bucovinei, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare lui Carol al II-lea, în care-i reamintea: “Am prevenit ani de zile, în scris si verbal si guvernele si pe sefii militari raspunzatori si pe Majestatea Ta ca va veni catastrofa de azi. Metodele întrebuintate în selectionare si în conducere trebuiau sa ne duca fatal la aceasta scadenta [...] Am fost înlaturat prin intriga si calomnie de acei care au adus tara unde este”. Generalul aprecia ca venise timpul revansei asupra oamenilor din camarila: “Nu mai asculta de acestia, Maiestate. Ei te-au adus unde esti si ne-au adus unde ne gasim”.

Acuzat de bigamie

Având în vedere aceste luari de pozitie, era de asteptat ca generalul Antonescu, ajuns, la 6 septembrie 1940, conducatorul statului, sa nu tolereze în preajma sa persoane fara raspundere politica, dar care sa-i dea sfaturi si sa intervina în luarea deciziilor. Însa, asa cum se întâmpla adesea, chiar si cei mai puternici oameni au slabiciunile lor. Una dintre slabiciunile lui Ion Antonescu au fost “cucoanele”, cum le numea el, adica doamnele din jurul sau. Principalul personaj al acestui anturaj feminin era chiar sotia sa, Maria Antonescu. Pâna în septembrie 1940 fusese o persoana cu totul anonima, despre care s-a vorbit doar în 1935, când în urma unor manevre ale camarilei regale, generalului Antonescu i s-a intentat un proces de bigamie. Acuzatia consta în faptul ca Ion Antonescu s-ar fi casatorit cu o femeie înca nedivortata legal. Avocatul sau, Mihai Antonescu a demontat aceste acuzatii si a câstigat procesul. Dupa ce sotul ei a fost numit conducatorul statului, Maria Antonescu a devenit prima doamna a României. Pentru a-si îndeplini acest rol, ea a decis sa se consulte si sa ceara sfaturile unor doamne din înalta societate, cu experienta în viata publica. S-a împrietenit cu Veturia Goga (vaduva lui Octavian Goga, marele poet si fost prim-ministru), Veturia Manuila (sotia lui Sabin Manuila – directorul Institutului de Statistica), Veturia Barbul (sotia diplomatului Gheorghe Barbul, seful se cabinet al lui Mihai Antonescu) si Georgeta Cancicov (sotia fostului ministru Mircea Cancicov). Aceste doamne se vizitau reciproc, participau la diferite actiuni oficiale, erau invitate la masa de conducatorul statului si petreceau multe ore împreuna.

Doamna general începe sa se impuna

Doamna general (din august 1941, maresal) Maria Antonescu si-a însusit rapid eticheta din “lumea buna”; îi placea sa apara în public si chiar avea dorinta de a o eclipsa pe regina-mama Elena. Contextul îi era favorabil. Ion Antonescu si-a creat o Casa Militara, similara cu cea a regelui, a înfiintat functiile de adjutanti ai generalului (maresalului) si de secretar particular, iar ofiterii de la Cabinetul Militar aveau misiuni operative. Adjutantii maresalului purtau aceeasi uniforma cu adjutantii suveranului, cu deosebirea ca garnitura de broderii de la vestoane era cusuta pe fond visiniu, în timp ce la cei ai regelui fondul era auriu. Mihai I privea cu o anumita indiferenta o asemenea initiativa, dar regina-mama Elena aprecia ca maresalul urmarea diminuarea pâna la anihilare a rolului Casei Regale.

La rândul ei, doamna maresal si-a creat si ea un fel de “curte”: se afla mereu în compania Veturiilor, uneori si a doamnei Georgeta Cancicov sau a altor sotii de fosti sau actuali demnitari, avea initiative si manifestari publice, prezentate pe larg în presa, la radio si în jurnalele de actualitati.

A ajuns la conflicte deschise cu regina-mama Elena, despre care s-a aflat rapid, fiind larg comentate de opinia publica. Astfel, sotia conducatorului statului se iscalea uneori numai cu numele mic: “Maria”, spre indignarea reginei-mama, care socotea ca numai persoanele de rang princiar puteau semna astfel. Doamna maresal si regina-mama au vizitat, în aceeasi zi, un spital de raniti si au împartit fotografii cu autografe; Maria Antonescu a semnat doar cu numele mic. Clocotind de mânie, regina a cerut sa se strânga imediat pozele rivalei sale si sa i se restituie printr-un ofiter, pentru a le completa cu numele potrivit rangului.

Veturiile – principalele doamne de companie

Alaturi de Maria Antonescu, un rol important au început sa-l aiba si alte “cucoane”, mai ales Georgeta Cancicov si Veturia Goga. Doamna Georgeta era o scriitoare talentata si povestea frumos; cunostea foarte multi oameni politici si nu ezita sa relateze despre conflictele dintre ei si despre viata lor privata. Veturia avea amintiri din lumea artistilor, dar stia si farmece; Radu Lecca mentiona ca, în timp ce Ion Antonescu suferea de o boala careia medicii nu-i gaseau leac, doamna Goga îl trata cu farmece: “Sub patul lui Antonescu erau oase de morti si alte remedii vrajitoresti“.

Pâna la urma, doctorul Zilisteanu i-a gasit tratamentul adecvat, dar pacientul a ramas cu unele sechele. Generalul Ion Gheorghe aprecia ca maresalul “era slabit datorita bolii. Unul din cele mai ciudate fenomene ale bolii sale era teama de singuratate si de izolare. Aceasta favoriza exercitarea de influenta asupra maresalului. Cercul sau apropiat, din care faceau parte si câteva femei, forma o clica condamnabila, care era implicata într-o serie de afaceri publice si care juca un rol nu tocmai ireprosabil în domeniul caritatii”.

“Cucoanele” profita

Cucoanele au profitat din plin de starea de spirit a maresalului. Dupa orele de tensiune petrecute la Consiliul de Ministri sau în vizitele pe care le facea pe front, în institutii si întreprinderi, dupa discursurile rostite în diverse împrejurari, generalul Antonescu se simtea relaxat în prezenta acestor doamne manierate, care stiau sa-i ofere un cadru placut de petrecere a timpului liber. Conducatorul statului participa si el la discutii, povestind diverse întâmplari din timpul razboiului pentru unitatea nationala, despre persoanele cu care a colaborat sau s-a confruntat; nu odata, el relata despre actiunile la care tocmai participase, deciziile pe care le luase si cum avea de gând sa procedeze în viitor. Treptat, doamnele au început sa-i dea sfaturi si sa se implice în viata publica. Este semnificativ faptul ca prin staruinta doamnei Cancicov, sotul ei, Mircea Cancicov, a fost numit, la 9 noiembrie 1940, de generalul Antonescu în functia de ministru al Economiei Nationale, în locul lui Gheorghe Leon. Noul ministru era un bun specialist, îndeplinise functia de ministru de Finante în timpul guvernelor Tatarescu (1936 – 1937) si Miron Cristea (1938 – 1939), dar apartinea vechiului regim, pe care generalul îl condamna cu o mare vehementa. De dragul doamnei Georgeta, a trecut peste acest “amanunt”, cunoscut de o tara întreaga.

Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

Ion Antonescu le-a oferit doamnelor din jurul sau un cadru legal de manifestare, si anume Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Presedinta era Maria Antonescu, iar în conducerea acestuia se aflau cele trei Veturii (Goga, Manuila si Barbul), Georgeta Cancicov, precum si alte sotii de demnitari. La început, din Consiliu a facut parte si sotia lui Horia Sima; dupa înlaturarea legionarilor din guvern, Elvira Sima a trebuit sa demisioneze, deoarece era învinuita public ca a furat bijuterii si citata la Tribunalul Militar, acuzatie care s-a dovedit a fi neîntemeiata.

În timpul razboiului, Consiliul de Patronaj a adus o contributie importanta la ajutorarea celor saraci, a ranitilor si a vaduvelor de razboi. Pentru desfasurarea activitatilor sale, Consiliul avea nevoie de bani, iar pentru procurarea lor, doamnele au recurs adesea la cai ilicite, impunând unor persoane, institutii sau întreprinderi sa contribuie financiar la promovarea actelor caritabile. În 1943, maresalul a cerut ca evreii sa plateasca o taxa de doua miliarde lei, urmând ca el personal sa decida asupra modului cum vor fi întrebuintati acesti bani. Radu Lecca, împuternicitul guvernului pe lânga Centrala Evreilor, avea sa scrie: “Doamna Maria maresal Antonescu a aflat de aceasta contributie a evreilor si, întâlnindu-ma la Presedintie, mi-a spus ca Centrala Evreilor, care dispune de atâtia bani, ar putea sa fie mai darnica cu Oficiul (Consiliul) de Patronaj. Am spus doamnei Antonescu ca am 400 milioane lei, care stau la dispozitia maresalului. El mi-a spus ca-mi va face o adresa oficiala, ca aceste 400 milioane sa fie varsati Patronajului. Astfel a si facut. Eu nu aveam nici un motiv sa-l anunt pe maresalul Antonescu, si am varsat 400 milioane la casieria Patronajului contra chitanta”.

La câteva zile dupa ce a transferat cele 400 milioane lei în contul Patronajului, Radu Lecca s-a întâlnit în holul Presedintiei Consiliului de Ministri cu maresalul si cu doamna Antonescu. Conducatorul Statului l-a întrebat ce a facut cu banii, iar Maria Antonescu a intervenit, spunând ca au fost luati pentru Patronaj. “Maresalul nu a zis nimic, însa mi-a trimis un ordin scris ca sa nu mai platesc niciodata bani fara semnatura lui. Radu Lecca stia ca Patronajul mai primise de la dr. N. Gingold (presedintele Centralei Evreilor) 100 milioane lei pentru Palatul Invalizilor, unde era amenajat un spital pentru raniti, de care avea grija Patronajul; un evreu foarte bogat, Ilia Hlebnikian, contribuia cu sume considerabile pentru spitalele Patronajului”.

Maria, comparata cu Elena Lupescu

Radu Lecca avea sa scrie ca pentru sumele obtinute, Maria Antonescu a facut interventii în favoarea evreilor: aducerea în tara a 8.000 de evrei din Dorohoi deportati în Transnistria, interventia la ministrul Gheorghe Dobre pentru autorizatia de trimitere de medicamente, îmbracaminte, încaltaminte si geamuri în Transnistria.Stiind care erau obiceiurile în România, un armator grec a intervenit la doamna Antonescu, oferindu-i suma de 100 milioane lei pentru Patronaj în cazul în care ar obtine aprobarea maresalului pentru a transporta câteva mii de evrei care doreau sa emigreze. În memoriile sale, Radu Lecca afirma ca i-a spus doamnei maresal sa nu se angajeze în afacere, deoarece suma oferita era ridicola.

“Doamna Maresal” facea vizite nu numai în spitale, ci si în institutii de stat, unde era primita cu toate onorurile de oficialitati. S-a ajuns ca Maria Antonescu sa fie comparata cu Elena Lupescu, împotriva careia generalul Antonescu se ridicase în timpul lui Carol al II-lea. Într-un manifest elaborat si difuzat de fruntasul national-taranist Nicusor Graur, în noiembrie 1942, se putea citi: “Doamna Lupescu lucra sinistru, dar în umbra; d-na Maria Maresal Antonescu, cu o inconstienta deconcertanta, comanda trenuri speciale, e asteptata în aerodromuri de oficialitati, i se fac onoruri regale, i se dau banchete si i se tin discursuri, primeste rapoarte, da directive preotilor si episcopilor, primarilor si prefectilor, dezveleste statui, inspecteaza prin Cismigiu si se cinematografiaza cu o rabdare care întrece cu mult pe aceea a spectatorilor sai. Cu o voluptate sadica, obliga, forteaza si ordona nobilelor doamne din înalta noastra societate sa-i faca garda, sa-i tina trena si sa-i formeze suita în exhibitiile ei pe la inaugurari prin tara”.

Trenuri speciale pentru doamna Maresal

Cunoscutul filosof si profesor universitar, Constantin Radulescu-Motru, nota în memoriile sale: “Sotia d-lui maresal utilizeaza trenuri speciale pentru orice deplasare pe care o face; si face pe fiecare saptamâna mai multe deplasari. În timpul din urma, pentru a distribui o suma de una suta mii lei la saracii din Tara Motilor, a cheltuit cu trenul special si cu automobilele suitei sale, cu banchete si primiri, o suma de peste un milion!”.

Uneori, “cucoanele” îi prezentau maresalului puncte de vedere diferite. Cel mai semnificativ exemplu este atitudinea fata de Mihai Antonescu, principalul colaborator al conducatorului statului. Acesta era un om muncitor, constiincios si devotat; într-un fel, se completau reciproc: Ion Antonescu era autoritar, dadea ordine si cerea rapoarte privind executare lor; Mihai Antonescu era mai maleabil, mai versatil, dispus la concesii fata de colaboratori si chiar fata de cei din opozitie.
Odata cu intrarea României în razboi, la 22 iunie 1941, Ion Antonescu a semnat un decret prin care Mihai Antonescu era numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, exercitând “în locul meu si pentru mine” conducerea statului.

Ion Antonescu s-a dedicat frontului, petrecându-si saptamâni de zile în rândul ostasilor, actionând pentru realizarea planurilor de lupta, tinând contactul cu comandantii germani si întâlnindu-se de mai multe ori cu Hitler; Mihai Antonescu se ocupa de problemele interne, mai ales de cele economice si sociale, participa la diverse întruniri politice unde tinea discursuri despre politica promovata de maresal si perspectivele de dezvoltare a României.

Mihai Antonescu le evita pe “distinsele doamne”, preferând compania Ilenei Cherciu – o “Cosânzeana veritabila de Mehedinti”, cum o numea Petre Pandrea – renumita în lumea mondena a Bucurestilor.

Intrigile Georgetei Cancicov

Maria Antonescu si Veturia Goga aveau o parere buna despre Mihai Antonescu, îi apreciau puterea de munca si devotamentul fata de maresal. Pe de alta parte, Georgeta Cancicov îl detesta si nu ezita sa recurga la tot felul de intrigi pentru a-l determina pe maresal sa-l destituie cât mai rapid.
Manevrele ei erau pe punctul de a izbuti, în februarie 1943, când Mihai Antonescu ar fi afirmat ca el nu a stiut despre faptul ca în 1941 armata româna a primit ordin sa înainteze dincolo de Bug. Maresalul s-a înfuriat si a decis sa-l îndeparteze. Aflând de aceasta hotarâre, Maria Antonescu si Veturia Goga au intervenit, implorându-l pe maresal sa-l ierte, iar acesta a cedat. Zvonul ca Mihai Antonescu ar fi fost demis s-a raspândit în rândul personalului. Când colonelul Radu Davidescu, seful Cabinetului Militar, l-a întrebat pe maresal daca Mihai Antonescu era la postul sau, acesta a raspuns: “Ce vrei, Davidescu, mi-a cazut în genunchi sarutându-mi mâinile si cerând sa-l iert.Si apoi mi-a pus si cucoanele pe cap si nu mai aveam liniste”.

Faptul ca maresalul Antonescu a cedat la staruintele “cucoanelor” pentru a avea “liniste”, arata cât de influente devenisera acestea si cât de implicate erau în marile decizii politice. Nu este clar daca Mihai Antonescu ar fi facut afirmatiile invocate de doamna Cancicov, dar este cert ca Adolf Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu, cu prilejul întâlnirii din 12 aprilie 1943, “dosarul” lui Mihai Antonescu, din care rezulta ca acesta purta negocieri în vederea iesirii României din razboi; maresalul i-a luat apararea, declarând ca era “imposibil ca Mihai Antonescu sa fi initiat vreodata negocieri de pace”. La întoarcerea în tara, maresalul i-a cerut lui Mihai Antonescu sa-si ia o luna de concediu, pentru ca numele lui sa nu mai fie vehiculat si exploatat de serviciile de informatii germane. Tratativele pe care Mihai Antonescu le initiase, se desfasurau cu stirea maresalului, preocupat si el de gasirea unei solutii de iesire a României din razboi. Evident, Ion Antonescu cauta sa acrediteze ideea ca el era aliatul consecvent al Germaniei, hotarât sa lupte pâna la capat alaturi de Adolf Hitler.

Mihai Racovita, în vizorul cucoanelor

Si dupa acel incident, doamna Cancicov a continuat sa-l acuze pe Mihai Antonescu, sustinând ca el complota împotriva maresalului si facea jocul opozitiei.
Ea îi suspecta si pe unii generali, mai ales pe Mihai Racovita, ca nu mai doreau continuarea razboiului alaturi de Germania. Doamna Cancicov îi marturisea colonelului George Magherescu, de la Cabinetul Militar al lui Ion Antonescu: “De câte ori nu i-am spus [maresalului] sa-l scoata pe Misu Racovita, ca-i un tradator!”.

În ziua de 20 august 1944, maresalul Antonescu s-a deplasat pe frontul din Moldova, unde Armata Rosie declansase un puternic atac, rupând liniile de aparare româno-germane. A doua zi, 21 august, el i-a facut o vizita la Gioseni, judetul Bacau, doamnei Georgeta Cancicov. Au luat masa de prânz împreuna, dupa care Ion Antonescu a plecat la Slanicul Moldovei, pentru a discuta cu Friessner. Colonelul Magherescu a ramas la Gioseni, pentru a primi eventuale informatii de la Bucuresti. Într-adevar, peste putin timp a sunat Mihai Antonescu, cerând sa vorbeasca cu maresalul; Gheorghe Magherescu i-a comunicat ca maresalul plecase de 20 de minute. Doamna Cancicov, care auzise telefonul, a avut un dialog cu Magherescu, pe care colonelul l-a redat astfel în memoriile sale:

“- Cine a telefonat?, întreaba ea din usa îndata ce ma zari.
- Ica, duduie! i-am raspuns venindu-i în întâmpinare.
-Si ce-a vrut?
- A întrebat de domnul maresal, daca mai e în conac.
- Porcu’ dracului! Sa stii tu de la mine ca acela coace ceva. Mirosul meu nu ma înseala niciodata. Asta pregateste ceva lui Ionel!
- Nu va îndrazni, duduie, nu are pe ce se sprijini!
- Ce supui tu, draga Georgica! Ala e cea mai mare canalie aciuita lânga Ionel! E o vipera, nu altceva.Sarpele încalzit la sân care abia asteapta sa muste. De câte ori nu i-am spus lui Ionel sa-l zvârle! Da’ el, cu inima lui buna, spunea de fiecare data: <Nu pot, m-a ajutat în momentele grele ale mele. La procesul de bigamie numai el a venit lânga mine>.
Ma, sa-ti vina sa crapi de ciuda, nu altceva”.
Asemenea cuvinte, rostite de Georgeta Cancicov, care nu avea nici o functie oficiala, arata pâna unde au putut merge “cucoanele”, în relatiile cu conducatorul statului. Dupa aceasta iesire împotriva celui care îndeplinea functia de presedinte al Consiliului de Ministri,   Georgeta Cancicov a conchis: “Ionel e singur, nu are pe nimeni. Mi-e tare mila de el”.

Mihai Antonescu -acuzat de uneltire

Din acest punct de vedere, doamna Cancicov avea dreptate: peste doua zile, maresalul Antonescu era arestat la Palatul Regal din Bucuresti, fara ca cineva sa fi intervenit în favoarea lui. Dar “cucoana” nu l-a caracterizat corect pe Mihai Antonescu, arestat în ziua de 23 august 1944, o data cu maresalul. Aprecierile negative la adresa lui Mihai Antonescu, acuzatiile ca el ar fi uneltit împotriva lui Ion Antonescu aveau o circulatie destul de larga în mediile politice si intelectuale. Dar ele s-au dovedit a fi nedrepte. Totusi, aceste zvonuri au continuat chiar si în timpul procesului din mai 1946, când multi se asteptau la un act de tradare, aruncând întreaga vina pentru acuzatiile ce i se aduceau asupra maresalului, pentru ca el sa-si salveze viata. Dar, în fapt, Mihai Antonescu s-a dovedit a fi un om de caracter, asumându-si raspunderea pentru actele sale si sfârsind în fata plutonului de executie alaturi de maresalul Ion Antonescu.
“Cucoanele” nu au avut un rol decisiv în politica promovata de conducatorul statului, iar comparatia dintre Elena Lupescu si Maria Antonescu este cu totul exagerata. În acelasi timp, nu se poate nega faptul ca doamnele din anturajul maresalului Antonescu au uzat, si uneori au abuzat, de situatia lor; totodata, au urmarit sa-l influenteze în luarea deciziilor, dar nu au reusit decât arareori.

Pregatirea Maltei si reformarea comunismului
Ambasadorul Romaniei la Washington informa Ministerul de Externe de la Bucuresti ca Gorbaciov a raspuns pozitiv la o scrisoare a lui Bush privind “inspectiile de verificare asupra armelor strategice” si ca a facut “noi propuneri” pentru a se ajunge la “oprirea reciproca a productiei de materiale fisionabile pentru focoasele nucleare” . in realitate, dominante erau problemele politice, chiar daca cele militare ocupau un loc important in relatiile americano-sovietice.
Dupa intense pregatiri, s-a convenit ca intalnirea Bush – Gorbaciov sa aiba loc langa insula Malta, in Marea Mediterana, la bordul unor nave militare (una sovietica, alta americana, alternativ). Convorbirile nu vor avea un caracter oficial. intalnirea oficiala urma sa aiba loc in prima jumatate a anului 1990.
Ministrul Sevardnadze declara la 31 octombrie ca la Malta va avea loc un dialog deschis, sincer si liber, ca nu se vor incheia acorduri asupra unor probleme concrete, iar presa nu va avea acces la discutii

A doua zi, 1 noiembrie, George Bush, afirma ca niciuna din parti “nu avea in vedere ca la aceasta intalnire sa se adopte hotarari importante sau sa se incheie intelegeri”, dar ca va reitera interesul SUA pentru succesul “restructurarii” initiata de Gorbaciov si evolutia evenimentelor din Europa Rasariteana
in preajma intalnirii, la 22 noiembrie, presedintele american preciza ca va cere lui Gorbaciov “sa construim impreuna o lume noua”, deoarece in Europa “a venit libertatea” si dorea ca Uniunea Sovietica sa adopte o atitudine “care sa depaseasca limitele retinerii”, precizand ca “pacea pe care o construim impreuna trebuie sa fie diferita de cea de pana acum”. Presedintele Bush dadea asigurari ca “SUA nu vor cauta sa obtina vreun avantaj de pe urma problemelor si dificultatilor intampinate de Uniunea Sovietica si de statele din Europa Rasariteana” si ca dorea ca procesul de reforme din aceste tari “sa reuseasca pe deplin”.

Regimul Ceausescu – refuz si inchistare
Perspectiva intalnirii Bush – Gorbaciov, precum si evolutiile din statele socialiste europene erau privite cu multa ingrijorare de oficialitatile romane, care se vedeau complet depasite de situatie. La 21 august 1989 in Polonia a fost numit in functia de prim-ministru Tadeusz Mazowieschi, provenit din sindicatul anticomunist Solidaritatea; la 9 noiembrie a fost daramat zidul Berlinului, care semnifica impartirea Europei in doua grupari politico-militare ostile, a doua zi, 10 noiembrie Todor Jivkov a fost inlaturat de la conducerea Bulgariei; in Cehoslovacia se desfasurau mari manifestatii de strada impotriva lui Gustav Husák; la 27 noiembrie cancelarul Helmuth Kohl a prezentat proiectul planului de unificare a Germaniei
in acest context, a avut loc un schimb de scrisori intre Mihail Gorbaciov si Nicolae Ceausescu, in perspectiva intalnirii de la Malta. Aceste documente se pastreaza in fondul C.C. al P.C.R. – Cancelarie, de la Arhivele Nationale Istorice Centrale. Probabil ca scrisori cu un continut similar au fost adresate de Gorbaciov si celorlalti lideri din statele membre ale Tratatului de la Varsovia.

Gorbaciov – ultimul avertisment
Scrisoarea lui Gorbaciov adresata lui Nicolae Ceausescu a fost prezentata la 23 noiembrie lui Constantin Olteanu, secretar cu probleme internationale al C.C. al P.C.R. de E.M. Tiajelnikov. in document mai erau prezentate considerentele in problemele europene pe care Gorbaciov intentiona sa le abordeze in discutiile cu Bush.
Continutul scrisorii este urmatorul:
Draga tovarase Nicolae Ceausescu,
In aceste zile se incheie pregatirile pentru intalnirea cu presedintele SUA, G. Bush. Desi in vederea acestei intalniri nu exista o ordine de zi convenita in prealabil, una din temele centrale va privi credem, procesele ce au loc in Europa rasariteana, aspecte internationale ale acestora, influenta asupra situatiei din Europa si din lume. in orice caz, sint semnale din partea americanilor in aceasta privinta.
in dezbaterea acestora probleme intentionam sa pornim de la pozitiile noastre principiale, examinate in cadrul Consfatuirii de la Bucuresti a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varsovia, al recentei intalniri a ministrilor afacerilor externe ai statelor noastre, care s-a desfasurat la Varsovia.

Poate fi vorba, in primul rand, despre urmatoarele:
1. Temelia temeliilor relatiilor Uniunii Sovietice cu celelalte state, inclusiv, se intelege, cu aliatii nostri, o constituie recunoasterea dreptului suveran al fiecarui popor de a-si alege calea propriei sale dezvoltari. O asemenea recunoastere trebuie sa fie reciproca, intrucit fara aceasta nu este posibila o dezvoltare internationala constructiva.
2. Interdependenta crescinda a statelor, deosebit de vizibila pe continentul european necesita sa se puna capat ramasitelor “razboiului rece”, politicii si psihologiei nascute, sau generate de confruntarea dintre blocuri. Ce transformari sunt necesare in legatura cu aceasta, in ce directie si in ce ritmuri vor avea loc transformarile, se poate hotari numai in contextul si ca urmare a unui dialog general european constructiv, si in aceasta privinta noi nu trebuie sa pornim de la zero. Exista un fundament bun – Actul de la Helsinki, se desfasoara cu succes procesul general european, in cadrul caruia SUA si Canada participa pe baze de egalitate.
Uniunea Sovietica si aliatii sai sint gata – si au confirmat aceasta prin actiunile practice – sa reduca pana la minimul rezonabil fortele armate si armamentele, sa treaca de la confruntare la colaborare, practic in toate domeniile.
Noi sintem gata – si in aceasta privinta exista dovezi serioase – sa respectam drepturile omului, sa lucram mina in mina cu fiecare dintre cei care tind spre dezvoltarea traditiilor umaniste europene, spre imbogatirea culturii europene, a gindirii tehnologice, spre cautarea unor cai sigure din punct de vedere ecologic de dezvoltare a civilizatiei.
1.Cele mai curajoase schimbari de pe continentul nostru pot fi insa incununate de succes si pot fi reciproc avantajoase, numai in conditiile mentinerii si intaririi bazelor stabilitatii europene. Acestea nu trebuie sa afecteze realitatile teritorial politice statornicite, sa renasca pretentii teritoriale vechi, sau sa dea nastere altora noi, sa afecteze granitele existente ale statelor europene. Tocmai aici se ascund cauzele primului si celui de-al doilea razboi mondial. Pacea in Europa va ramine trainica atita timp cit va fi inchisa aceasta “cutie a Pandorei”.
2.Pasii cunoscuti intreprinsi in ultima vreme de R.D. Germana au dat nastere multor zvonuri privind “problema germana”, perspectivele unirii Germaniei. Noi nu intentionam sa intram intr-o dezbatere detaliata a acestei probleme, dar consideram in mod ferm ca existenta si dezvoltarea RDG in toti acesti ani a fost si ramine garantia cea mai importanta a echilibrului european, a pacii si stabilitatii internationale. RDG, stat suveran membru al Tratatului de la Varsovia a fost si ramane aliatul nostru strategic din Europa. Din cite intelegem noi, politicienii cu simt de raspundere din Occident inteleg bine aceasta realitate. Nu pot fi insa subapreciate pericolele provocate de pasiunile si starile de spirit revansiste, care se invioreaza. incingerea acestora este capabila sa submineze increderea ce se formeaza si chiar sa dea inapoi toate realizarile de importanta istorica in dezvoltarea raporturilor dintre Est si Vest.
O trasatura esentiala a noii gindiri politice o constituie deideologizarea raporturilor interstatale. Aceasta contribuie la avansarea dinamica pe calea conlucrarii constructive practice, a intaririi increderii.
in acest scop, la 4 decembrie 1989, s-ar putea organiza o intilnire corespunzatoare la Moscova. Conducatorii statelor aliate ar putea sa soseasca la Moscova la 4 decembrie, in prima jumatate a zilei, in asa fel incit lucrarile sa inceapa la orele 15.30.
Se are in vedere ca din partea sovietica la intalnire sa participe tovarasii M.S. Gorbaciov, N.I. Riskov, E.A. Sevardnadze. A.N. Takovlev.
Va rugam sa ne comunicati componenta participantilor la intalnire din partea dumneavostra8.
Tovarasul secretar C. Olteanu i-a precizat ambasadorului ca raspunsul partii romane in legatura cu mesajul transmis urmeaza sa fie comunicat ulterior, dupa ce va fi examinat de conducerea partidului.

Ceausescu – nu vrea sa inteleaga
Peste patru zile, la 27 noiembrie, Constantin Olteanu l-a primit pe Tiajelnikov, caruia i-a inminat raspunsul lui Nicolae Ceausescu la mesajul ce i-a fost adresat de Mihail Gorbaciov. Acesta l-a asigurat pe Olteanu ca il va transmite neintarziat tovarasului M.S. Gorbaciov.9
Continutul scrisorii lui Ceausescu este urmatorul:
“Stimate tovarase Mihail Gorbaciov,
Am primit mesajul Dumneavoastra in legatura cu intilnirea pe care urmeaza sa o aveti, la inceputul lunii decembrie, cu presedintele SUA, G. Bush.
Dupa cum rezulta din mesaj, la intilnire, una din temele centrale ale discutiei va privi procesele care au loc in Europa rasariteana si aspectele internationale ale acestora.
1. Consideram ca la intilnirea dintre conducatorii URSS si SUA nu se poate discuta, sub nici o forma, situatia din tarile socialiste. Despre probleme care au aparut in unele tari socialiste se poate discuta numai in cadrul unei intilniri intre conducerile tarilor socialiste. De altfel, Partidul Comunist Roman a insistat de mai multe ori sa se organizeze o asemenea intilnire a tarilor socialiste, insa pina in prezent ea nu a avut loc. Daca in cadrul intilnirilor bilaterale sovieto-americane va avea loc o asemenea discutie, aceasta va fi considerata de toate popoarele ca un amestec in treburile interne ale tarilor socialiste.
2. tinind seama de problemele grave ale vietii internationale ca urmare a continuarii cursei inarmarilor, in conformitate cu cele discutate la Consfatuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varsovia care a avut loc la Bucuresti, apreciem ca in cadrul intilnirii sovieto-americane la nivel inalt vor trebui sa se puna cu toata taria problemele securitatii europene, ale dezarmarii si, in primul rind, ale dezarmarii nucleare. Trebuie sa se exprime clar necesitatea renuntarii definitive la orice programe si actiuni de perfectionare si modernizare a armelor nucleare, incetarii tuturor experientelor nucleare, abandonarii pentru totdeauna a politicii e asa-zisa descurajare nucleara, indiferent sub orice forma s-ar manifesta. in ce priveste reducerea armamentelor conventionale, a efectivelor si cheltuielilor militare din Europa, ele trebuie solutionate in cadrul negocierilor de la Viena.
3. Referitor la formularea din mesajul Dumneavoastra privind “noul rol al NATO” si Tratatul de la Varsovia, noi consideram ca problema care se pune nu este aceea de a se stabili o colaborare intre cele doua grupuri militare care ar insemna o permanentizare a lor, ci aplicarea celor stabilite in comun de tarile socialiste europene privind desfiintarea concomitenta – intr-un timp cit mai scurt – a celor doua blocuri militare.
4. Desigur, dezvoltarea relatiilor dintre URSS si SUA, constituie o problema a celor doua tari, in ce priveste, insa, relatiile si prolemele internationale care se refera la Tratatul de la Varsovia si tarile socialiste, ele trebuie solutionate in conformitate cu hotaririle adoptate in cadrul sedintei Comitetului Politic Consultativ de la Bucuresti si la intilnirea dintre ministri afacerilor externe, de la Varsovia, in documentele carora tarile socialiste au “reafirmat nazuinta comuna de a actiona in interesul socialismului, perfectionarii colaborarii dintre statele aliate, asigurarii securitatii lor trainice”, a dezvoltarii raporturilor dintre ele pe baza egalitatii, independentei si a dreptului fiecaruia de a-si elabora linia politica proprie, strategia si tactica, fara amestec din afara”.
5. Avind in vedere politica anticomunista de destabilizare a situatiei din tarile socialiste, in care Statele Unite au un rol activ, consideram ca trebuie sa se ceara cu toata fermitatea ca SUA sa inceteze si sa renunte definitiv la orice politica de amestec in treburile interne ale altor state.
6. in ce priveste problema germana – la care va referiti in mesaj – si noi consideram ca este necesar sa se asigure dezvoltarea socialista a R.D. Germane, ca existenta celor doua state germane constituie o realitate a Europei de azi si de maine, care trebuie mentinuta si respectata, in interesul stabilitatii si pacii pe continent.
7. Consideram ca ar fi gresit si de neinteles sa se puna problema dezideologizarii relatiilor interstatale. Partidul nostru apreciaza ca, atita timp cit exista imperialism, exista lupta de clasa si nu se poate renunta la conceptiile ideologice in viata internationala. De altfel, imperialistii nici nu ascund acest lucru. Ei declara deschis ca vor sa consolideze si sa intareasca forta capitalismului, a imperialismului. in abordarea problemelor internationale trebuie sa se porneasca de la respectarea si aplicarea principiilor coexistentei pasnice intre state cu orinduiri social-politice diferite. Trebuie avut in vedere ca primul si cel de-al doilea razboi mondial au fost razboaie imperialiste, avind ca scop reimpartirea lumii in sfere de influenta. Acest pericol va exista atita timp cit va exista imperialismul.
8. in ce priveste propunerea privind intilnirea din 4 decembrie pentru a informa despre rezultatele convorbirilor sovieto-americane, noi consideram ca nu este necesara o intalnire la nivel inalt in acest scop. Aceasta informare se poate face pe cale diplomatica sau, cel mult, in cadrul unei intilniri la nivelul ministrilor afacerilor externe.
O delegatie a Partidului Comunist Roman, la nivel inalt, ar putea veni la Moscova in scopul unei intilniri cu o delegatie la nivel inalt a PCUS, in ziua de 5 decembrie, pentru a discuta probleme bilaterale si o serie de alte probleme ale vietii politice internationale.
Cu acest prilej, delegatia noastra ar putea lua parte si la intilnirea din 4 decembrie, daca aceasta va avea loc.
Daca  nu va fi posibila organizarea unei intilniri bilaterale la nivel inalt, vom trimite la intilnirea pentru informare, un reprezentant al partidului nostru. Avem in vedere sa participe, eventual, ministrul afacerilor externe.

Lupta de clasa a murit!
Din analiza celor doua documente rezulta ca era un singur punct de convergenta intre Gorbaciov si Ceausescu: mentinerea granitelor existente in Europa si neacceptarea unificarii Germaniei. Gorbaciov afirma ca “existenta si dezvoltarea RDG” constituia “garantia cea mai importanta a echilibrului european, a pacii si stabilitatii internationale”. Ceausescu aprecia ca “era necesar sa se asigure dezvoltarea socialista a R.D. Germane, existenta celor doua state germane fiind “o realitate a Europei de azi si de miine”.
Dar exact acest singur punct de convergenta avea sa fie spulberat in mai putin de un an: la 3 octombrie 1990, se realiza oficial unificarea celor doua state, sub numele Republica Federala Germana.
În toate celelalte probleme Gorbaciov si Ceausescu se aflau pe pozitii diferite.
1. Gorbaciov a cautat sa acrediteze ideea ca “nu exista o ordine de zi convenita”, dar credea ca una din temele centrale va privi “procesele ce au loc in Europa rasariteana”. El dadea asigurari ca intentiona sa porneasca de la “pozitiile noastre principiale” si anume “recunoasterea dreptului suveran al fiecarui popor de a-si alege calea propriei sale dezvoltari”.
Nicolae Ceausescu afirma, categoric, ca la acea intalnire nu se putea discuta, “sub nicio forma, situatia din tarile socialiste” despre problemele ivite in unele state socialiste se putea discuta “numai in cadrul unei intalniri intre conducerile tarilor socialiste”. Daca la intilnirea sovieto-americana va ea loc o asemenea discutie “aceasta va fi considerata ca un amestec in treburile interne ale tarilor socialiste”, fapt cu totul inacceptabil.
in opinia lui Ceausescu principalele probleme, care trebuiau puse “cu toata taria” erau cele ale securitatii europene, dezarmarii, in primul rand a dezarmarii nucleare.
2. Gorbaciov era pentru eliminarea ramasitelor “razboiului rece” a confruntarii intre blocurile politico – militare si cerea “sa se treaca de la confruntare la colaborare” in toate domeniile. O colaborare intre Tratatul de la Varsovia si NATO putea contribui la “intarirea securitatii in Europa” si “apropierea momentului dizolvarii ambelor aliante”.
Secretarul general al PCR afirma ca o asemenea colaborare insemna permanentizarea existentei celor doua blocuri cu care el nu era de acord si cerea desfiintarea concomitenta si intr-un termen cat mai scurt a acestora.
3. Gorbaciov se pronunta pentru “dezideologizarea raporturilor interstatale” si dezvoltarea relatiilor si a increderi intre state, pe baze pragmatice.
Nicolae Ceausescu a ramas ferm pe vechea pozitie a luptei de clasa, a confruntarii intre capitalism si socialism. El aprecia ca “ar fi gresit si de neinteles sa se puna problema dezideologizarii relatiilor interstatale”, deoarece, in opinia sa, “atita timp cit exista imperialism, exista lupta de clasa”. Pentru liderul roman la baza relatiilor intre cele doua sisteme social-politice trebuia sa stea principiile “coexistentei pasnice”.
4. Secretarul general al CC al PCUS afirma ca sovieticii erau gata sa respecte “drepturile omului” si sa lucreze “mana in mana” cu cei care doreau dezvoltarea cooperarii europene.
Nicolae Ceausescu tinea sa sublinieze faptul ca SUA promova o politica “anticomunista de destabilizare a situatiei din tarile socialiste”. in consecinta, trebuia sa se ceara “cu toata fermitatea ca SUA sa inceteze si sa renunte definitiv la orice politica de amestec in treburile interne ale altor state”. Ceausescu avea in vedere mai ales campania extrem de vehementa care se ducea in Occident impotriva Romaniei, unde nu se respectau drepturile omului.
5. Secretarul general al CC al PCUS sustinea ca “restructurarea din Uniunea Sovietica, reformele dintr-o serie de tari socialiste” reprezentau un “proces de reinnoire a societatii socialiste”.
Secretarul general al PCR avea o cu totul alta viziune, pe care nu a expus-o in aceasta scrisoare, mentionand doar ca PCR a propus in repetate randuri organizarea unei “intalniri intre conducerile tarilor socialiste” la care sa se discute “problemele care au aparut” in aceste tari. El era convins ca reformele respective nu numai ca nu duceau la intarirea socialismului, ci din contra, ii subrezeau bazele si deschideau calea revenirii la capitalism.

6. Gorbaciov isi exprima disponibilitatea ca, imediat dupa intalnire, sa informeze despre rezultatele acesteia pe conducatorii statelor aliate, drept care propunea ca la 4 decembrie sa se organizeze o intalnire la Moscova, incepand cu ora 15.30 si avea sa se comunice componenta delegatiei romane. in scrisoare se prezenta componenta delegatiei sovietice: secretarul general al partidului, primul-ministru, ministru de externe, sugerand astfel care ar trebui sa fie nivelul de reprezentare a Romaniei (ca si a celorlalte state membre ale Tratatului de la Varsovia).
Ceausescu a apreciat ca “nu este necesara” o asemenea intalnire, dar ca o delegatie la nivel inalt a PCR ar putea veni la Moscova in ziua de 5 decembrie, “pentru a discuta probleme bilaterale si o serie de alte probleme ale vietii politice internationale”. Delegatia ar putea lua parte la intalnirea din 4 decembrie, pentru informare. Daca intalnirea bilaterala nu ar fi posibila, Nicolae Ceausescu avea in vedere ca la sedinta de informare propusa de Gorbaciov sa participe, eventual, ministrul afacerilor externe”.
Acesta a fost ultimul schimb de scrisori intre Mihail Gorbaciov si Nicolae Ceausescu. Dincolo de o anumita diferenta de ton, este ca ambii lideri se gaseau intr-o situatie delicata. Gorbaciov era nevoit sa accepte, chiar daca nu o spunea public, ca reformele nu au ameliorat cu nimic situatia cetatenilor din Uniunea Sovietica, a caror nivel de trai s-a deteriorat considerabil. Rolul sau de lider mondial era mai curand unul de fatada, pentru ca, in realitate, occidentalii stiau prea bine ca Uniunea Sovietica se afla intr-o profunda criza economica si morala, iar dezagregarea “colosului sovietic” se apropia cu pasi repezi. N. Ceausescu, reales in functia de secretar general al PCR la Congresul al XIV-a, desfasurat cu putin timp in urma, ca “cel mai iubit fiu al poporului roman”, se considera in continuare, promotorul unor relatii principiale pe plan international, avea initiative, punea conditii, dar in fapt devenise extrem de vulnerabil. Valul schimbarilor se apropia de granitele Romaniei, iar starea de nemultumire din tara atingea cote explozive. Peste mai putin de trei saptamani el avea sa fie nevoit sa abandoneze puterea, iar la 25 decembrie cadea ciuruit de gloante intr-o cazarma in Targoviste.

 

NOTE

1 1989. Principiul dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste europene. Editie de Dumitru Preda si Mihai Retegan, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2000, p. 203. .
2 Ibidem, p. 204.
3 Ibidem, p. 264. .
4 Ibidem, p. 268. .
5 Ibidem, p. 322 – 323. .
6 Vezi pe larg Ioan Scurtu, Revolutia Romana din Decembrie 1989 in context international, Bucuresti, Editura Enciclopedica si Editura Institutului Revolutiei Romane din Decembrie 1989, Bucuresti, 2006 (capitolul II). .
7 Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond CC al PCR Cancelarie, dosar 66/1989, f. 31.
8 Ibidem, f. 31 – 33. .
9 Ibidem, f. 29.

Un general la conducerea statului

Acesta a intrat în viata politica în calitate de militar activ, fapt ce contravenea spiritului constitutional si traditiei nationale. Au mai fost situatii când ofiteri superiori si generali au ocupat functii în stat, dar ei trecusera mai întâi în rezerva; spre exemplu, cazul presedintilor Consiliului de Ministri, generalul Arthur Vaitoianu (1919) si Alexandru Averescu (1920 – 1921, 1926 – 1927). Implicarea directa a unui general activ în conducerea statului sublinia si mai mult situatia de criza în care se afla România, în septembrie 1940. Militar de cariera, traind într-un mediu în care formulele de adresare erau “Sa traiti!” si “Ordonati!”, generalul Antonescu, ajuns Conducatorul Statului, a cautat sa impuna stilul sau structurilor civile pe care le dirija, ba chiar întregii societati. Contextul istoric i-a permis sa procedeze astfel. Principalele forte politice – Partidul National-Ţaranesc si Partidul National-Liberal – au evitat sa-si asume raspunderea în acel moment extrem de dificil, sfatuindu-l pe general sa formeze guvernul, promitându-i sprijinul lor. Antonescu nu a ezitat, socotind ca era singurul în stare sa redreseze statul aflat în degringolada si sa refaca granitele prabusite în vara acelui an.

Palatul este exclus din treburile statului

În prima sedinta a Consiliului de Ministri, desfasurata în ziua de 7 septembrie 1940, el a dat unele directive cu caracter general. A început cu “grija pentru tarani”, atragând atentia ministrilor:
“Când spun grija pentru tarani – si fiecare din departamentele dvs. are legatura cu aceasta tara, pentru ca de acolo ne vine si energia si viata, si ei mor de foame – atunci trebuie sa va preocupati de acest lucru, pentru a îmbunatati starea taranimii. Va rog sa luati masuri [...] Dvs. trebuie sa cunoasteti însa si punctul de vedere al generalului Antonescu. Eu nu centralizez; eu pedepsesc însa pe acela care trebuie sa realizeze ceva si-mi ascunde adevarata situatie”.
A doua problema a vizat raporturile cu Palatul. Dupa ce a apreciat ca regele Ferdinand si, mai ales, Carol al II-lea s-au înconjurat de o “clica” fara raspundere, dar care exercita adevarata putere în stat, generalul a precizat:
“S-a terminat cu trecutul în aceasta privinta. Palatul nu se va mai amesteca în nici o problema a statului si acel ministru sau functionar ce va fi prins de mine (ca întretine legaturi  regale) va fi destituit imediat [...] Când regele va deveni cu vârsta si cu mintea ca sa-si dea seama de problemele statului, va rog sa luati nota de acest lucru, nimeni nu va putea sa-i supuna problemele de stat si oricine si pe orice treapta s-ar gasi în stat, va fi destituit de mine [...] Nimeni nu va trece prin fata Palatului decât ca sa se închine în fata unui simbol. Este un simbol si nu are dreptul sa se amestece în conducerea statului”.

Elena, chemata sa completeze educatia lui Mihai

Desigur, Antonescu avea în vedere vârsta si lipsa de experienta politica a regelui Mihai. Acesta avea doar 19 ani si abia îsi terminase liceul. Arthur Gould Lee, biograful suveranului, avea sa scrie: “El era regele, dar cu toate acestea nu stia ce trebuia sa faca, caci nu fusese niciodata instruit în privinta relatiilor dintre Coroana si capul sau membrii guvernului. Mai mult decât atât, nici nu cunostea numele majoritatii ministrilor sai. Nimeni nu-i oferise vreodata pregatirea necesara în problemele politice. Practic, el nu-si întelegea responsabilitatile si prerogativele si nici problemele constitutionale pe care le implica relatia dintre Coroana si stat”.
Obiectivul central al lui Antonescu era anihilarea rolului monarhiei în viata politica a României. Înca din ziua de 6 septembrie, Conducatorul Statului a trimis principesei Elena urmatoarea telegrama:
“Generalul Antonescu va roaga respectuos sa luati primul tren si sa veniti cu un minut mai devreme lânga prea tânarul rege al tarii, spre a-i completa educatia (subl. ns.) pe care patria noastra si a lui i-o doreste fierbinte“. La sosirea în tara, în ziua de 14 septembrie, Antonescu i s-a adresat cu apelativul “Regina-mama”, care a devenit titlul ei oficial. El nu întelegea sa-i confere o putere politica reala, ci  – asa cum sesiza un diplomat elvetian – doar aceea de “guvernanta severa pentru tânarul rege”.

“Se va înlatura de la Curtea Regala imoralitatea, cupiditatea si intriga”

Cu acest prilej, Antonescu a lansat un Apel catre tara, în care afirma: “Familia regala va fi de acum înainte prin exemplul de moralitate, de sobrietate, de nepartinire, de modestie, de constiinta civica si de tinuta patriotica, simbolul din care se va inspira vesnic familia româneasca”. În aceeasi zi, au fost elaborate “principiile generale” date de Ion Antonescu pentru alcatuirea Statutului Casei Regale: “Trebuie înlaturate cu desavârsire, din Curtea Regala, politica, imoralitatea, cupiditatea si intriga”; persoanele de la Palat vor fi numite de rege, “cu consimtamântul Conducatorului Statului si se vor schimba – în afara de marii demnitari si marea doamna de onoare – din 6 în 6 luni [...] Curtea Regala trebuie sa serveasca ca pilda de corectitudine, cinste si demnitate”. În acest spirit, la 29 octombrie, generalul a hotarât ca înaltii demnitari, membri ai Casei civile a regelui, si functionarii de orice categorie nu vor putea ocupa o alta demnitate decât cea pe care o aveau la Casa Regala. Regele a trebuit sa renunte la “orice participare îi revine în calitate de presedinte activ al oricarei organizatiuni prevazuta prin orice lege, decret-lege, statut etc., cu exceptia celor care, prin traditia începuta de primul rege al României, se bucura de aceasta favoare. Pe viitor, institutiile ce intentioneaza a solicita exclusiv presedintia de onoare sau înaltul patronaj al suveranului vor adresa cererile lor prin Conducatorul Statului”.

Regele – un simplu decor

Cu avizul lui Antonescu au fost numiti în cadrul personalului Curtii Regale: locotenent-colonel Dumitru Damaceanu – aghiotantul regal, Ioan Mocsony-Styrcea – mare maestru al Curtii, Florian Marinescu – administrator al Curtii, Octav Ulea – maestru al Curtii, maior Mircea Tomescu – directorul biroului de studii s.a. Regele avea sa aprecieze: “Antonescu luase în mâinile lui treburile tarii, iar eu devenisem un figurant [...] Nu ma duceam în Bucuresti decât din ratiuni oficiale, atunci când ma convoca Antonescu. <Convoca>, acesta este cuvântul potrivit”.
Reducându-l pe rege la rolul de simplu decor pentru regimul de la 6 septembrie 1940, generalul Antonescu nu a avut în vedere revitalizarea unei alte puteri a statului, si anume Parlamentul. Corpurile legiuitoare fusesera dizolvate de Carol al II-lea, iar Ion Antonescu nu si-a propus organizarea de alegeri parlamentare; a decis sa conduca prin decrete-lege. Astfel, Conducatorul Statului a preluat cele mai multe dintre prerogativele regale si întreaga Putere Legislativa.

“Seful de cabinet nu e pus pentru a fuma, face intrigi si primit cucoane”

Generalul era seful Puterii Executive pe care întelegea sa o exercite într-o maniera personala. În legatura cu modul de lucru al guvernului si relatiile dintre Conducatorul Statului si ministrii, generalul Antonescu a precizat, în sedinta din 7 septembrie 1940: “Tot ce vreau sa vi se aduca la cunostinta, sa se faca în scris”. La rândul lor, ministrii urmau sa i se adreseze tot în scris si într-o forma succinta: “cine nu este în stare sa prezinte lapidar o problema, înseamna ca nu este locul lui acolo unde se gaseste!”
Ministrii se puteau consulta cu seful de cabinet, “care nu este acolo pentru a face intrigi, a fuma sau a primi cucoane, el sta acolo pentru a face legatura între dvs. si lucrarile subalternilor [...] Sa încetati, chiar de mâine începând, sa mai stea cineva la usile dvs. – si voi face vizite speciale pentru aceasta”. Le-a atras atentia ministrilor: “Eu am o memorie draceasca si când voi veni acolo si voi vedea ca nu s-a facut nimic, fara sa am obiceiul de a ameninta, voi trece la fapte”. Cu acelasi prilej i-a avertizat: “Primesc observatiile dvs., dar va rog sa întelegeti ca recalcitranti nu vor exista sub generalul Antonescu. Cel ce este recalcitrant, îl consider tradator si tradatorii merg la zid”.

Nu accepta în guvern oameni “neseriosi” ai lui Maniu

El se adresa astfel ministrilor numiti de Carol al II-lea, care si-au continuat activitatea dupa demisia lui Ion Gigurtu, presedintele Consiliului de Ministri, si abdicarea regelui. Pentru formarea noului guvern, Ion Antonescu a negociat cu liderii Partidului National-Ţaranesc, Partidului National-Liberal si Miscarii Legionare, prin intermediul unor oameni de încredere: Mihai Antonescu, colonelul Alexandru Rioseanu si colonelul Nicolae Dragomir. Nu a acceptat persoanele propuse de Iuliu Maniu, considerându-le “neserioase”, dar a fost de acord cu numirea în guvern a doi specialisti (George G. Crutzeanu, la Finante si Gheorghe N. Leon, la Economia Nationala) recomandati de Constantin I.C. Bratianu. A trebuit sa ofere mai multe ministere legionarilor si chiar vicepresedintia Consiliului de Ministri lui Horia Sima.
În mod cert, negocierile pentru formarea guvernului nu i-au placut lui Antonescu, deoarece ele nu intrau în stilul sau de activitate. De aceea, în ianuarie 1941, dupa înabusirea rebeliunii legionare, a decis sa procedeze în maniera care-i era caracteristica: sa constituie un nou guvern, alcatuit din militari si câtiva civili, pe care sa-i puna în fata faptului împlinit.

Nichifor Crainic, despre modul cum a fost cooptat în guvern

Unul dintre cei desemnati a fost Nichifor Crainic, care avea sa scrie: “În ziua aceea, de 27 ianuarie 1941, ma ridicasem din pat si ma gaseam, ca de obicei, la redactia revistei <Gândirea>, din strada Domnita Anastasia 18. La ora 13 si jumatate, un telefon de la Presedintie m-a chemat sa vin imediat, dar imediat, acolo. Eram sigur ca e vorba de radiodifuziune, fiindca nu banuiam ce se pune la cale. Afara bântuia un viscol care te orbea si nu-ti îngaduia sa înaintezi zece pasi. Cu neputinta sa prind un taxi. M-am urcat la ziarul <Universul>, unde se tiparea revista noastra si am cerut masina prietenului meu Ştefan Brailoiu. La Presedintie, unde se patrundea acum cu mare anevointa, prin controale militare si politiste, care cautau revorvere prin toate buzunarele, m-a întâmpinat Mihai Antonescu, care m-a rugat sa iau loc în sala de asteptare, fara absolut nici o lamurire. Sala a început sa se populeze cu figuri de generali. Erau multi si nu cunosteam pe nici unul. Din felul cum vorbeau între ei întelegeam ca nimeni nu stie de ce este chemat. Am asteptat mult si bine. Se facuse ora 15 si-mi era foame. În sfârsit, cineva ne pofteste sa trecem cu totii în cabinetul Conducatorului, unde astepta preotul cu crucea pe masa. Am înteles. Am început pe rând sa depunem juramântul, care nu se mai facea în fata regelui, ci numai a lui Ion Antonescu. Abia dupa juramânt mi s-a spus ca sunt ministrul Propagandei Nationale. Şi tot asa, fiecaruia”. Crainic afirma ca, ulterior, a discutat cu Ilie Şteflea, care i-a spus ca fusese chemat de generalul Antonescu, în ziua de 27 ianuarie, la ora 7 si “i-a dat ordin sa-i prezinte o lista de generali pentru ministere“. Şteflea a precizat: “A luat <Anuarul Armatei>, i-a însemnat pe cei cu calificative mai mari si exact într-o jumatate de ceas i-a prezentat lista. Am gasit însa ca la Propaganda n-ar fi potrivit un militar si a cazut norocul pe mine”.
Deocamdata, în septembrie 1940, imediat dupa preluarea puterii, Ion Antonescu a trebuit sa accepte “târguielile” pentru alcatuirea noului guvern, care a depus juramântul la 14 septembrie 1940; tot atunci, România a fost proclamata Stat National-Legionar. El însa nu era dispus sa conduca în vechea maniera, când hotarârile se adoptau dupa lungi discutii, iar presedintele Consiliului de Ministri era un fel de moderator, care sintetiza concluziile pe baza carora se iau hotarârile.

Cum se discutau problemele despre armata

În dupa-amiaza zilei de 18 septembrie 1940, a avut loc prima sedinta a noului guvern, la care s-au discutat probleme curente. Prima dintre acestea s-a referit la armata. Pentru maniera de conducere este semnificativ urmatorul dialog purtat cu generalul Pantazi, subsecretar de Stat la Ministerul Apararii Nationale:
“General I. Antonescu: Am dat instructiuni lui Ioanitiu (seful Marelui Stat Major) sa demobilizeze pâna la 30% (din cei concentrati). Când începe demobilizarea?
General C. Pantazi: La 16 septembrie.
General I. Antonescu: 16 septembrie a trecut. Dvs. nu stiti daca a început?
General C. Pantazi: Nu.
General I. Antonescu: Trebuie sa urmariti, cu date precise, daca ordinele date de dvs. se executa.
General C. Pantazi: Ati ordonat direct si n-am fost încunostintat.
General I. Antonescu: Am discutat în Consiliul care a avut loc în Statul Major. Mâine dimineata sa stiu toata aceasta chestiune, sa cunosc: ce e cu demobilizarea, cu darea drumului rechizitiilor, cu trecerea soldatilor si a rechizitiilor la diferite unitati la ajutorarea muncii câmpului, în zonele unde se gasesc, pe echipe, care sa mearga sa ajute localnicii la arat. Toate acestea trebuie puse în aplicare imediat”.

“Va notati si peste 24 de ore raportati ce ati realizat”

În fond, Conducatorul Statului îi trata pe ministri ca pe niste secretari care aveau rolul de a executa dispozitiile sale. În aceeasi sedinta, el a precizat: “Dvs. va notati toate chestiunile ce va intereseaza si peste 24 de ore va cer sa-mi spuneti ce ati realizat”. Generalul îi întrerupea adesea pe ministrii, cu expresii precum: “Nu: <cred>. Care este situatia?” (pentru a i se relata exact daca România avea sold creditor în Belgia, Anglia si Franta). “Domnul ministru al Economiei Nationale si dl. colonel Dragomir au în aceasta privinta (a salarizarii) instructiunile mele”.

Catre ministrul Agriculturii: “Nu mai vreau ca vreun petic de pamânt sa ramâna în paragina”.
Când profesorul Traian Braileanu s-a referit la unele probleme privind scoala si ca daca se va întelege cu Horia Sima, Antonescu l-a întrerupt: “Nu: <daca>. Trebuie sa te întelegi!” Oarecum surprinzator, Antonescu a folosit în aceasta prima sedinta a Consiliului de Ministri cuvântul tradare: “Nu exista nici o tradare a mea fata de d-l Sima, nici a d-lui Sima fata de mine. Acestea sunt prostii ale vietii omenesti. Noi mergem în fratia cea mai deplina”. Deocamdata, acest cuvânt nu parea a avea substanta, dar peste putin timp avea sa desemneze o realitate, care a dus la conflictul din ianuarie 1941.

“Tot ce spun trece la executie. Eu tin minte totul”

Uneori, generalul s-a aratat conciliant; astfel, s-a adresat lui Traian Braileanu cu cuvintele: “Domnule profesor, primul lucru care este de luat în seama este baza pe care stam în învatamânt. Aceasta baza am trasat-o cu ocazia directivelor date. Daca ai obiectiuni, fa-le. Nu comand în stat ca la cazarma. Ma pun de acord. Sunt un om întelegator”.
Dar însusi faptul ca s-a referit la cazarma, arata originea atitudinii sale. Chiar în acea sedinta s-a adresat ministrilor: “Am sa va aduc la cunostinta programul de lucru al dvs. cu mine si vi-l veti stabili pe al dvs. între dvs., în cadrul organizarii pe care trebuie s-o faceti”. Spre finalul întâlnirii, a accentuat din nou: “Tot ceea ce spun aici trece la executie si se urmareste executia si mi se spune daca s-a executat sau nu. Eu tin minte totul. Am o memorie de drac”.

“Totul în guvern este el”

Modul de conducere a statului era unipersonal. Ministrul Constantin Pantazi avea sa scrie: “Generalul Antonescu nu întelege sa execute decât o conducere Cezariana; deci, în primul rând, totul în guvern este el, iar membrii guvernului sunt elemente de executie”. Acelasi ministru mentiona: “în functionarea întregului aparat de conducere a statului si peste tot, impulsul direct al Conducatorului Statului, astfel încât tot aparatul de stat functioneaza dupa o directie regulatoare unica, iar fiecare minister executa hotarâri pornite de la Conducatorul Statului. Ministrii sunt executanti. Ei au toata libertatea masurilor de executare si a alcatuirii legilor necesare privind executia ce s-a hotarât, daca este pentru aceasta nevoie de o lege noua. Munca lor trebuie sa fie creatoare”.

Antonescu introduce stenografia discutiilor din Consiliul de Ministri

Înca de la începutul guvernarii sale, generalul Antonescu a dispus – pentru prima data în istoria României – ca discutiile din Consiliul de Ministri sa fie stenografiate, pentru a se putea verifica în timp deciziile luate, responsabilitatile si modul de îndeplinire. Dincolo de acest aspect oarecum administrativ, ramâne faptul ca istoricii au la dispozitie un material documentar de cea mai mare importanta pentru reconstituirea acelei perioade.
Stilul impus de Ion Antonescu nu era doar rodul mentalitatii sale de militar, format la cazarma, unde conducerea se realiza prin ordin (care “nu se discuta, ci se executa”), ci si al convingerii ca purta întreaga raspundere pentru modul de administrare a statului. Mircea Vulcanescu, subsecretar de Stat la Ministerul de Finante dupa 27 ianuarie 1941, a retinut: “Când veti fi chemati sa raspundeti de ceea ce ati facut, eu sunt acela care va raspunde pentru d-voastra. De aceea, pretind sa stiu tot ce faceti în sectoarele d-voastra de activitate. Pentru ca numai eu guvernez în tara asta”.

În ultimul timp, interesul pentru istoria contemporană a crescut considerabil. În SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania etc., acesată perioadă ocupă mai mult de jumătate din cursurile şi seminariile de istorie. O asemenea tendinţă se manifestă şi în România. Ea este firească, deoarece tinerii de astăzi sunt interesaţi de istoria recentă, inclusiv de cea a zilelor noastre, pentru a inţelege mai bine unde se află şi în ce direcţie se îndreaptă.

Culegerea cuprinde unele documente şi materiale semnificative privind evoluţia României în perioada 1918-1940 (legi, decrete, programe ale partidelor politice, memorii ale unor contemporani, tabele statistice, articole din presa vremii, extrase din lucrările unor cunoscuţi specialişti în istoria contemporană şi altele).

Lucrarea este structurată pe 14 teme, care pot fi dezbătute în cadrul seminariilor. Urmărind un scop preponderent didactic, autorii au extras părţile semnificative din materialele utilizate, fragmentele eliminate fiind menţionate prin semnul – [...]. Ei s-au străduit să nu altereze sensul acestor materiale şi să dea o imagine cuprinzătoare asupra temei, astfel încât dezbaterile organizate cu studenţii să fie cât mai dinamice şi întemeiate pe o multitudine de surse.

La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. Vestea intrării în război a fost primită cu entuziasm de români, care erau convinşi că foarte curând îşi vor realiza idealul naţional: unirea Transilvaniei cu patria mamă. Militarii se îndreptau spre front cântând, iar populaţia îi ovaţiona şi le oferea flori.

{mosimage}Dar, la 17/30 august, Germania şi la 19 august/1 septembrie Bulgaria şi Turcia au declarat război României. La 26 august trupele germane, bulgare şi turceşti au deschis frontul în Dobrogea. Bătălia de la Turtucaia (19/24 august 1916) s-a încheiat cu o grea înfrângere pentru România: peste 6.000 de ostaşi morţi şi răniţi, 28.000 luaţi prizonieri, dintre care 480 ofiţeri. I.G. Duca avea să aprecieze: „Turtucaia a avut două consecinţe dezastruoase pentru noi: una morală şi una materială. Cea morală: abia pornisem atât de bine, trecusem fără greutate Carpaţii, ne vedeam înaintând spre inima Ardealului, şi iată deodată bătuţi la sud de bulgari şi ameninţaţi de invazia lor în Dobrogea. Înfrângerea era aşa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succesele – netăgăduitele succese de la nord – dar arunca de la început un fel de val de discredit asupra întregii noastre intrări în acţiune. Neajunsurile trebuia repede să le resimţim în armată, iar populaţia civilă şi în afară”[1]. Acelaşi I.G. Duca sesizase că în rândul românilor „dezilizia era mare, unii, obişnuiţi cu succesele uşoare ale campaniei din Bulgariei, concepeau cu greu ideea unei înfrângeri imediate şi mai cu seamă a unei înfrângeri provocate de bulgari pe care ne obişnuisem a-i dispreţui”.[2]

Campania militară din 1916 s-a încheiat cu ocuparea Dobrogei, Munteniei şi Olteniei de către trupele germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti. Dintre ocupanţi, cel mai brutal s-au comportat bulgarii. O anchetă desfăşurată la sfârşitul războiului, făcută de reprezentanţi ai Antantei, a stabilit că numai în judeţul Tulcea, aflat sub administraţie bulgară, s-au înregistrat „365 cazuri de siluiri, 300 cazuri de schingiuiri şi omoruri, tot atâtea cazuri de împuşcaţi, 205 torturaţi spre a fi jefuiţi, 112 morţi în bătaie, 1.484 români din Tulcea deportaţi în Bulgaria, din care peste 500 nu s-au mai întors”[3].

Anul 1918 a marcat încheierea primului război mondial prin înfrângerea Puterilor Centrale, inclusiv a Bulgariei, care a capitulat la 16/29 septembrie. Ca urmare a înfrângerii, Bulgaria a cunoscut o evoluţie dramatică. Regele Ferdinand a fost nevoit să abdice la 3 octombrie 1918, în favoarea fiului său Boris. S-a format un guvern de stânga radicală, condus de Aleksander Stamboliiski, preşedintele Uniunii Agrare.

La rândul său, România a trăit momente de glorie: după unirea Basarabiei la 27 martie, a urmat unirea Bucovinei (28 noiembrie) şi a Transilvaniei (1 decembrie), realizându-se astfel statul naţional unitar.

La Conferinţa păcii de la Paris (ianuarie 1919 – octombrie 1920), România s-a aflat în tabăra învingătorilor, iar Bulgaria în cea a învinşilor. Prin tratatul de pace din 27 noiembrie 1919, semnat la Neuilly-sur-Seine, Bulgaria pierdea teritorii, în favoarea Greciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; graniţa româno-bulgară rămânea cea stabilită prin pacea de la Bucureşti din 1913. De asemenea, Bulgaria era obligată să plătească despăgubiri de război (reparaţii) foştilor inamici, între care şi România.

După semnarea tratatului de pace, România şi Bulgaria au stabilit relaţii diplomatice. Premierul Stamboliiski a acţionat în direcţia dezvoltării legăturilor Bulgariei cu statele vecine şi cu cele occidentale, urmărind să şteargă din inima bulgarilor gustul amar al înfrângerii. În acest spirit, în zilele de 9 – 13 ianuarie 1921, primul ministru Aleksander Stamboliiski a efectuat o vizită oficială în România.

Pe lângă o acţiune de imagine Stamboliiski a urmărit alte două obiective: 1) strângerea legăturilor cu Partidul Ţărănesc din România în perspectiva constituirii unei Internaţionale Verzi şi 2) sondarea posibilităţii de realizarea a unei uniuni dinastice, prin căsătoria regelui Bulgariei cu una dintre fiicele regelui Ferdinand şi reginei Mariei.

Presa din România a fost rezervată în relatarea acestei vizite, iar tonul era mai curând ostil. Excepţie făceau câteva gazete, şi în special „Ţara nouă”, organ al Partidului Ţărănesc, care a salutat vizita lui Stamboliiski, apreciind că aceasta va contribui la ameliorarea relaţiilor dintre România şi Bulgaria, la dezvoltarea relaţiilor între cele două state vecine.

{mosimage}Aleksander Stamboliiski i-a primit la hotelul Athenée Palace din Bucureşti pe ziariştii români, cărora le-a acordat un interviu, în care a elogiat sprijinul acordat de români patrioţilor bulgari şi apreciat: „Fără ajutorul şi ospitalitatea României pe pământul căreia s-au constituit primele organizaţii bulgare şi s-au imprimat cărţile de propagandă bulgară, noi am fi pierdut amintirea istoriei noastre”[4]. Referindu-se la evenimentele din Bulgaria, de după primul război mondial, primul-ministru a afirmat că victoria Antantei „a desrobit poporul bulgar de un suveran rău, de regimul despotic al guvernanţilor săi şi de tirania germană”[5]. El a precizat că prin reformele iniţiate de guvernul său se urmăreau „două scopuri: 1) egalitatea socială şi 2) mulţumirea materială şi morală a maselor spre a forma astfel cel mai puternic zid împotriva bolşevismului cotropitor”[6].

{mosimage}După discuţiile avute la Bucureşti cu generalul Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi cu Take Ionescu, ministrul de Externe, Stamboliiski s-a deplasat la Sinaia, la invitaţia regelui Ferdinand şi a reginei Maria. În ziua de 11 ianuarie, regina scria în însemnările sale zilnice: „Înainte de prânz am vorbit cu Averescu, care a venit cu premierul bulgar; acesta face un tur prin Europa să încerce să obţină încrederea diferitelor ţări. Stamboliiski este un patriot înflăcărat şi atât de sincer în dorinţa lui de a-şi reface ţara, încât oriunde se duce face impresie. Un om de o extraordinară energie, {mosimage}ţăran de origine, care are doar manierele strict necesare pentru a fi acceptat într-un salon. Are o figură ciudată, cu ochii mici, arzători sub o frunte înaltă. Masiv, solid şi spătos, îi simţi imediat forţa, dar nu are o faţă plăcută. Nu vorbeşte nici o limbă în afară de cea maternă şi vorbeşte prin intermediul unui translatoare, domnişoara Stanciov, fiica unui prieten al ţarului Ferdinand. Cum se schimbă timpurile! A venit cu încă patru bulgari. Mişu şi Take Ionescu au fost şi ei la dejun”[7].

Prezent la această întâlnire, ministrul de Interne Constantin Argetoianu a oferit o imagine extrem de negativă a primului ministru bulgar: „Stamboliiski era o namilă de om, unsuros, cu părul vâlvoi, cu labe de urangutang, cu unghii negre, îmbrăcat în haine de confecţii infecte (o redingotă neagră uzată şi pantaloni prea scurţi). O aparenţă mai bestială, rar se poate vedea”[8]. În schimb, lui Argetoianu i-a făcut o excelentă impresie secretara primului ministru bulgar: „Blondă, zveltă, elegantă, frumoasă, d-ra Stanciov era fiica fostului ministru al Bulgariei la Paris, iar mamă-sa era născută de Grenauld (contele de Grenauld, tatăl, fusese ani îndelungaţi mareşalul Curţii Regelui Ferdinand). Familia sărăcise, şi d-ra Stanciov, fină şi cultivată, fusese silită să primească postul pe care-l ocupa, ca să-şi câştige o pâine”[9].

Stamboliiski vorbea în limba bulgară, d-ra Stanciov traducea în franceză, iar Nicolae Mişu din franceză în română. În relatarea lui Argetoianu, era „un spectacol” să-l priveşti pe Stamboliiski: „Regele [Ferdinand] da din cap, regina nu-l pierdea din ochi, noi toţi petreceam ca la Moşi – iar d-ra Stanciov schimba feţe-feţe”[10].

Momentul când Stamboliiski a făcut propunerea ca regele Bulgariei să ia în căsătorie pe principesa Mariora (Mignon) este redat astfel de regina Maria în însemnările sale zilnice: „Ce m-a făcut şi mai mult să zâmbesc a fost că Stamboliiski, care stătea lângă mine, cu Mişu interpret alături de el (Mişu vorbeşte orice limbă de sub soare), o avea pe Mignon în faţa lui. Întreaga lui dorinţă este acum să aranjeze o căsătorie între Mignon şi regele său, aşa că a ţinut-o pe Mignon sub privire atentă şi gravă; ea, care ştia totul despre proiectul bulgar, i-a răspuns cu zâmbete”[11].

Constantin Argetoianu descrie în tuşe extrem de groase aceeaşi scenă: „La un moment dat, pe când rumega, namila a scârţâit din scaun, s-a întors spre regina Maria şi a spus ceva”. După o anumită ezitare, Nicolae Mişu a spus în franceză: „Excelenţa Sa o admiră foarte mult pe prinţesa Mignon şi vă felicită pe Majestatea Voastră pentru că are un asemenea copil”. Regina a răspuns politicos, tot în franceză: „El este foarte gentil, foarte gentil”[12]. După dejun, Mişu i-ar fi spus lui Argetoianu versiunea exactă a cuvintelor rostite de primul ministru bulgar: „Mă! Ia întreabă pe babă (asta era regina) dacă vrea să dea pe umflată (asta era Mignon) de nevastă regelui nostru … Îmi place, ai ce cuprinde în palme!”[13]

Nu mai puţin îngroşată este imaginea oferită de Argetoianu despre modul cum s-a comportat premierul bulgar în timpul dejunului: „Mânca cu degetele, băga cuţitul în gură, îşi apuca furculiţa cu pumnul încleştat, ca un pumnal. Nu vorbea decât bulgăreşte, nu pricepea nici o boacă din  altă limbă, şi deşi se aşeza numai pe o bucă trosneau scaunele sub el”. Vorbea „cu gura plină, din care îi mai cădeau şi bucăţi din măcinişul măselelor şi îi mai curgea şi sos de pătlăgele pe bărbie”[14].

Este greu de presupus că această imagine este reală. Mai curând se poate afirma că „boierul de sânge” Constantin Argetoianu manifesta un dispreţ total faţă de cei proveniţi din clasele de jos. Pentru el, ca şi pentru alţi oameni politici cu „sânge albastru” era inacceptabil ca un învăţător să acceadă într-o funcţie înaltă, să nu ştie limbi străine şi să nu fie la ultima modă şi să nu aibă cele mai rafinate maniere. O reacţie similară a avut Alexandru Marghiloman (fost coleg de partid cu Argetoianu), la aflarea veştii că învăţătorul Ion Mihalache a fost numit ministrul Agriculturii şi Domeniilor în decembrie 1919. Întrebat ce părere are despre acest ministru, Marghiloman a răspuns că probabil Mihalche „ştie să şi mănânce”, adică să utilizeze furculiţa şi cuţitul[15].

Argetoianu nu a relatat nimic despre conţinutul discuţiilor politice, mulţumindu-se să ofere un tablou grotesc asupra primului-ministru bulgar. Pe de altă parte, regina Maria a consemnat conversaţia pe care a avut-o cu Stamboliiski, exprimându-şi admiraţia pentru patriotismul său. Regina a notat că, după masă, Stamboliiski a dorit să vorbească în mod special cu ea, declarându-i că „mă consideră de importanţă în ţară şi mi-a făcut complimente deosebite şi foarte directe pentru tot ce am înfăptuit pentru România; m-a numit unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din România, dacă nu chiar cel mai însemnat. M-a rugat să devin prietena ţării sale, să devin prietena regelui lui, să-l susţin când va veni momentul; dorinţa lor este de a obţine o trecere ceva mai liberă spre Marea Egee. Am fost aproape redusă la tăcere fiind atacată atât de direct, şi i-am răspuns că eu consider că ţările noastre trebuie să trăiască în condiţii paşnice, că doresc pacea şi buna înţelegere, că am atât simpatie cât şi milă pentru singuraticul şi tânărul rege că simt o reală admiraţie pentru el, care şi-a asumat imensa sarcină de a reface ţara în condiţii îngrozitor de grele. A surâs, un surâs fugar, aproape dureros. El nu are maniere şi o simte, nu are altceva în afara imensei dorinţe de a-şi ajuta ţară. Niciodată nu se uită cu adevărat la cineva, întrucât ochii lui sunt extraordinar de umbriţi de frunte, în plus, este înflăcărat şi fără astâmpăr, nefiind în largul său, dorind însă să-şi folosească fiecare ceas, fiecare clipă pentru ţara lui. Nu trezeşte simpatie, dar eu îl înţeleg, pentru extraordinarul său patriotism şi putere de muncă, şi i-am spus că adevăraţii muncitori pasionaţi îşi vor găsi întotdeauna puncte de legătură, deoarece în mod inevitabil îşi inspiră respect unul altuia. El mi-a zâmbit din nou, acelaşi zâmbet fugar şi aproape dureros”[16].

Pentru C. Argetoianu întâlnirea de la Sinaia a fost mai mult decât dezagreabilă; regina Maria s-a dovedit înţelegătoare faţă de oaspetele său, a căutat să-l încurajeze în efortul pe care-l făcea pentru a asigura ţării sale un statut mai convenabil pe arena vieţii politice internaţionale.

În timpul vizitei în România, Stamboliiski a avut, în Bucureşti, o amplă discuţie cu Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, liderii Partidului Ţărănesc. Ei au vorbit despre posibilitatea unei colaborări între cele două partide agrariene şi înfiinţarea unei Internaţionale Verzi. Această întâlnire a generat ulterior vii discuţii. Ziarul „Echo de Bulgarie” a publicat un articol în care cita un discurs pe care l-ar fi rostit Stamboliiski la întoarcerea în ţara sa: „În privinţa Dobrogei ne-am înţeles foarte bine cu ţărăniştii români. Ei au declarat sincer dinaintea noastră că ar renunţa la Dobrogea ei întâi, dacă ar veni la putere”[17]. Pe această bază, presa şi liderii politici ostili Partidului Ţărănesc au declanşat un val de atacuri împotriva lui Ion Mihalche şi a partidului său. Pe acest fond, ziarul „Îndreptarea”, aparţinând Partidului Poporului, scria cu nedisimulată ironie: „Degeaba duceţi campanie în contra d-lui Mihalache pe chestia Stamboliiski, de geaba calomniaţi pe acest distins bărbat de stat fiindcă a cedat bulgarilor Dobrogea. Da, a cedat-o – aşa spune „Echo de Bulgarie” – dar a cedat-o condiţionat: dacă vine la putere. Ori, domnul Mihalache este atât de inteligent încât ştie că în viaţa sa va putea sta pe orice bancă, afară de cea ministerială! Deci, când a spus d-lui Stamboliiski că numai atunci cedează Dobrogea dacă vine la putere, de fapt nu s-a angajat la nimic”[18].

Acelaşi ziar dezvăluia şi o altă situaţie petrecută în timpul vizitei lui Stamboliiski în România: „O zi după întrevederea Mihalche – Stamboliiski, la Athenée Palace soseşte o maşină din care coboară doi domni, care întreabă la ce cameră stă primul ministru bulgar. Primul spune că e deputat ţărănist, al doilea secretarul său, şi vrea să vorbească cu d. Stamboliiski pentru a lămuri unele lucruri după discuţia cu d. Mihalache.

Timp de trei sferturi de oră <deputatul ţărănist> a vorbit despre politica externă a României şi Bulgariei. Apoi a spus că <Ţara nouă> este într-o grea situaţie materială şi pentru a ajunge la putere – în vederea realizării punctului din programul Partidului Ţărănesc privind cedarea Cadrilaterului – trebuie să desfăşoare o campanie susţinută care cere bani.

Pentru cimentarea păcii între Bulgaria şi România, Partidul Ţărănesc este gata să cedeze Cadrilaterul.

Atunci Stamboliiski a scos din buzunar 20.000 lei şi le-a dat <deputatului ţărănist> împreună cu o scrisoare de bancă de subvenţie de 20.000 lei lunar”[19].

Nu ştim dacă această întâlnire a avut loc şi dacă farsa a reuşit – imaginaţia ziariştilor este întotdeauna extrem de bogată. Dar a susţine că primul-ministru bulgar avea la el o sumă atât de importantă în lei, pe care să o ofere unor parlamentari români, este mai curând o fantezie a lucrătorilor din presă.

În faţa campaniei dezlănţuită împotriva Partidului Ţărănesc şi a liderilor săi, ziarul „Ţara nouă” a publicat, la 23 ianuarie 1921, o replică: „Suntem convinşi că ziarul de care vorbim [„L’Echo de Bulgarie”] atribuie d-lui Stamboliiski declaraţiuni pe care e imposibil ca şeful guvernului bulgar să le fi făcut. D-sa e un bărbat prea serios pentru a se face purtătorul unei asemenea fantezii. E inutil să spunem că nici un român n-a putut vorbi astfel d-lui Stamboliiski despre Dobrogea românească şi pe veci românească. În convorbirea pe care premierul bulgar a avut-o cu d-nii Mihalache şi Madgearu, nici n-a fost măcar vorba de Dobrogea”[20].

În speranţa că se va pune capăt acestei campanii, Ion Mihalche a transmis presei următoarea telegramă: „Desmint categoric că în convorbirile cu d-l Stamboliiski ar fi fost vorba de Dobrogea sau de Cadrilater”[21]. La rândul său, Virgil Madgearu a adresat ziarului „Adevărul” o scrisoare în care preciza că în timpul discuţiilor nu a fost abordată problema Dobrogei: „Dimpotrivă, dl. Stamboliiski, vorbind cu noi, a accentuat că între România şi Bulgaria nu există nici un măr de discordie şi a stăruit că democraţia bulgară simte nevoia unor raporturi prieteneşti cu România”[22].

La 9 februarie 1921, „Ţara nouă” îşi informa cititorii că Legaţia Bulgariei în Franţa a fost împuternicită să dezmintă zvonurile cu privire la „angajamentele” lui Ion Mihalache luate faţă de Stamboliiski în privinţa Dobrogei: „Primul ministru bulgar n-a rostit niciodată atari cuvinte şi aceste afirmaţiuni nu corespund nicidecum adevărului”[23].

Campania dezlănţuită de o bună parte din presa română, în legătură cu angajamentul liderilor ţărănişti de a ceda Bulgariei Cadrilaterul, era lipsită de orice temei. În programul Partidului Ţărănesc nu numai că nu figura cedarea Cadrilaterului, dar acest partid se pronunţa categoric pentru apărarea integrităţii teritoriale a României. De altfel, Ion Mihalache fusese decorat de regele Ferdinand cu ordinul Mihai Viteazul pentru participarea sa la războiul pentru unitatea naţională din 1916 – 1919.

Realitatea este că, în disputele politice interne, partidele politice din România au depăşit adesea măsura, nerealizând că există anumite teme care nu trebuie să constituie obiect de confruntare, la loc de frunte aflându-se integritatea teritorială a statului naţional unitar. Orbiţi de patimi politice, unii ziarişti şi oameni politici au contribuit, prin campania dezlănţuită împotriva Partidului Ţărănesc, la începutul anului 1921, la acreditarea, pe plan internaţional, mai ales în Bulgaria şi în Franţa, a ideii că în România ar exista un partid care era gata să vândă o parte din teritoriul naţional. Această campanie a încurajat pe unii etnici bulgari din România să promoveze o politică revizionistă. Într-un document din 23 februarie 1921, întocmit de organele de ordine, se arăta că mai mulţi învăţători bulgari din judeţul Constanţa răspândeau prin sate ziarul „L’Echo de Bulgarie” , în care apăruse „angajamentul” lui Mihalache de a ceda Cadrilaterul[24]. O altă notă, din 8 octombrie 1921, menţiona că doi bulgari de cetăţenie română, domiciliaţi în Cavarna, făceau propagandă ostilă României, cerând alipirea Dobrogei la România[25].

Campania desfăşurată împotriva Partidului Ţărănesc a avut şi un rezultat practic: liderii acestui partid au declinat invitaţia de a participa la Congresul Uniunii Agrare din Bulgaria[26], prilej cu care Stamboliiski ar fi dorit să pună bazele Internaţionalei Verzi[27].

Din perspectivă istorică, vizita premierului Aleksander Stamboliiski în România s-a înscris pe linia eforturilor depuse de guvernul bulgar vizând ameliorarea statutului internaţional al ţării sale după înfrângerea suferită în primul război mondial şi semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine. Rezultatele au fost minime datorită, în principal, faptului că liderii politici români, ca şi o bună parte a opiniei publice nu puteau uita înfrângerea de la Turtucaia şi nici comportarea militarilor bulgari în teritoriul ocupat, cu deosebire în Dobrogea. Pe de altă parte, măsurile luate de guvernul agrarian erau privite cu ostilitate de principalele partide politice din România, astfel că nici Aleksander Stamboliiski, preşedintele Consiliului de Miniştri, nu putea fi privit altfel. Din acest punct de vedere, descrierea lăsată de C. Argetoianu este mai mult decât semnificativă.

---

 Au avut loc negocieri între reprezentanţii guvernului român (Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Bârlădeanu ş.a.) şi firmele occidentale ale căror bunuri fuseseră naţionalizate în 1948 – 1950, statul român acordând despăgubirile cuvenite. Pe această bază, România a început să achiziţioneze maşini şi utilaje moderne, cu care şi-a dotat industria, să contracteze împrumuturi externe, să realizeze unele întreprinderi mixte, să obţină licenţe de export din statele capitaliste dezvoltate (SUA, Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Italia etc).

La începutul anului 1960, N.S. Hruşciov a lansat ideea că în întrecerea paşnică dintre capitalism şi socialism, socialismul trebuia să învingă. URSS urma să depăşească SUA din punct de vedere economic, până în anul 1980. În acest scop se impunea o accelerare a ritmului de dezvoltare economică a statelor socialiste, printr-o „diviziune internaţională socialistă a muncii”. În februarie 1960 s-a desfăşurat la Moscova Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste din Europa.

Cu acel prilej, s-a ridicat problema specializării pe domenii economice: unele state să se axeze pe producţia de bunuri industriale, altele pe creşterea producţiei agricole. În acest spirit, România şi Bulgaria urmau să furnizeze celorlalte ţări din CAER produse agricole şi furaje. Delegaţia română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a acceptat această teză, invocând faptul că ea nu fusese înscrisă pe ordinea de zi. În comunicatul final al Consfătuirii, problema diviziunii internaţionale a muncii şi producţiei nu a figurat, dar ea a fost pusă oficial, astfel că avea să fie mereu evocată în anii următori. Pentru prima dată de la înfiinţarea CAER, în 1949, România adoptase un punct de vedere diferit faţă de celelalte state socialiste.

Anul 1960 a marcat începutul polemicii publice între PCUS şi PC Chinez, care exprima, în fond, lupta pentru supremaţie în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost implicat, fără voia sa, în această acţiune. În zilele de 20 – 25 iunie s-a desfăşurat cel de-al III-lea Congres al PMR, la care au participat delegaţi a peste 60 de partide comuniste şi muncitoreşti. Profitând de prezenţa sa la Bucureşti, N.S. Hruşciov a propus organizarea unei reuniuni a acestor partide, care să se desfăşoare în ziua de 24 iunie, iar liderul român a acceptat.

Mai mult decât atât, N.S. Hruşciov l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să prezideze această reuniune, în calitate de gazdă. În februarie 1963, primul secretar al CC al PMR avea să precizeze: „Eu am rugat să se prezideze acea şedinţă cu rândul, dar [Hruşciov] n-a vrut. Parcă a făcut-o dinadins, să mă facă de râsul lumii”. Reuniunea s-a transformat într-o „răfuială” a PCUS, şi a lui N.S. Hruşciov personal, cu Partidul Comunist Chinez, în frunte cu Mao-Zedung. Liderul sovietic a difuzat un material de 76 de pagini, în care-i critica în termeni aspri pe chinezi şi mai ales pe Mao-Zedung.

Conform obiceiului, delegaţii partidelor comuniste din Polonia, Bulgaria, Ungaria, R.D. Germană ş.a. au susţinut punctele de vedere expuse în materialul prezentat de sovietici. Pe de altă parte, Peng Zhen, reprezentantul PC Chinez, a ripostat, respingând acuzaţiile aduse. N.S. Hruşciov i-a spus lui Peng Zhen că este „dogmatic”, iar acesta l-a caracterizat pe liderul sovietic ca fiind „oportunist”. A fost prima dispută publică între cele două partide şi acest fapt s-a consumat în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să aprecieze, în februarie 1964: „Este neplăcut pentru că în Bucureşti s-a întâmplat prima lovitură dată unităţii [mişcării comuniste]. Istoriceşte, aceasta este prima lovitură”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a aflat „la mijloc”, prezidând o reuniune care, în loc să aprecieze modul în care s-a desfăşurat Congresul PMR, a devenit teren de confruntare între chinezi şi sovietici. El avea să afirme că a trebuit să conducă o reuniune de „scandalagii”, drept care nu şi-a exprimat un punct de vedere faţă de poziţiile exprimate de cele două tabere. Faptul că liderul român nu s-a aflat de partea lui N.S. Hruşciov nu a scăpat atenţiei participanţilor. Reflectând asupra acestui moment, Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că nu şi-a dat seama cu ce „tertipuri” umbla N.S. Hruşciov, dar de atunci a devenit mai atent şi mai prevăzător.

În vara anului 1960, N.S. Hruşciov a declanşat o amplă acţiune de propagandă în favoarea păcii, pentru dezarmare şi asigurarea muncii paşnice pentru toate popoarele lumii. Propunerile liderului sovietic au fost susţinute de statele participante la Tratatul de la Varşovia, care se pronunţau pentru întrecerea paşnică între capitalism şi socialism. În septembrie 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat, la propunerea lui N.S. Hruşciov, împreună cu ceilalţi conducători ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, la cea de-a XV-a sesiune a ONU. Călătoria cu vasul „Baltica” a fost extrem de mediatizată, deoarece semnifica, în concepţia liderului de la Kremlin, deplina unitate a lagărului socialist în jurul Uniunii Sovietice.

El urma să facă de la tribuna ONU o propunere istorică, şi anume dezarmarea generală şi totală, care să ducă la înlăturarea războiului din societatea omenească. Această propunere nu a găsit ecoul aşteptat, fapt ce l-a iritat pe N.S. Hruşciov, care a recurs la gesturi şocante, ca de exemplu, exprimarea protestului faţă de modul de desfăşurare a lucrărilor Adunării generale prin lovirea pupitrului cu propriul său pantof.

Dincolo de propaganda oficială, s-a dovedit că forma nu a putut salva fondul. Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să rămână la sediul misiunii României la ONU, neacceptând să fie „instruit” seară de seară de N.S. Hruşciov, asupra programului din ziua următoare şi a conţinutului luărilor de cuvânt ale delegaţilor. Divergenţele dintre cei doi au ieşit în evidenţă la sfârşitul sesiunii, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a plecat cu avionul spre ţară. Mai mult, s-a oprit la Viena şi a făcut o vizită oficială într-o ţară capitalistă, Austria, unde, în zilele de 21 – 22 octombrie, a avut discuţii cu cancelarul Julius Raab şi vicecancelarul Bruno Pittermann.

În 1961 s-a intensificat campania de presă din Uniunea Sovietică în favoarea diviziunii internaţionale socialiste a muncii, susţinută de celelalte state membre CAER, mai puţin România. Pe acest fond, în zilele de 6 – 7 iunie 1962, a avut loc la Moscova o nouă consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti ale ţărilor membre CAER, la care liderul polonez Wlasislav Gomulka a prezentat un document, în care se preconiza crearea unui organism suprastatal, cu putere de decizie. Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER, a întrebat ce ar mai însemna suveranitatea statelor socialiste, dacă hotărârile se luau peste capul conducerilor legale. Oarecum surprins de această întrebare, N.S. Hruşciov a replicat că suveranitatea va fi respectată. Problema a rămas în studiu, iar hotărârea urma să fie luată ulterior.

Atitudinea liderilor de la Bucureşti, care nu mai urmau necondiţionat linia stabilită de Kremlin, aşa cum făceau Wladislav Gomulka (Polonia), Walter Ulbricht (R.D. Germană), Tudor Jivkov (Bulgaria), Anton Novotny (Cehoslovacia), János Kádár (Ungaria), îl irita pe N.S. Hruşciov. El condamnase practicile lui I.V. Stalin în relaţiile cu conducătorii statelor socialiste, dar nu accepta ca aceştia să nu-i recunoască rolul de „frate mai mare”, ale cărui „sfaturi” trebuiau urmate, spre binele comun. Cu această stare de spirit, N.S. Hruşciov a venit în vizită oficială la Bucureşti, în ziua de 18 iunie 1962, fiind decis să-i aducă „pe calea cea bună” pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi „tovarăşi români”.

Conducerea PMR a hotărât ca vizita să fie puternic mediatizată. Presa, radioul şi televiziunea au consacrat spaţii largi prieteniei româno-sovietice, subliniind semnificaţia deosebită a prezenţei lui N.S. Hruşciov în România, al cărui portret a fost amplasat pe principalele instituţii din capitală şi din localităţile în care se deplasa înaltul oaspete (Craiova, Lupeni, Borzeşti, Constanţa ş.a.). Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis să-i arate lui N.S. Hruşciov realizările românilor în diverse domenii de activitate, mai ales în industrie. Peste tot au fost planificate mitinguri ale prieteniei româno-sovietice, la care din partea română, alături de primul secretar al CC al PMR, au luat cuvântul şi alţi conducători: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gaston Marin ş.a.

Evident, era o tactică aplicată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care semăna foarte bine cu cea din 1958, când retragerea trupelor sovietice a fost însoţită de festivităţi, discursuri despre „prietenia veşnică” dintre Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, daruri oferite tuturor militarilor Armatei Roşii care părăseau România etc.

Încă din prima zi a vizitei sale, N.S. Hruşciov a început cu reproşurile, dar nu a găsit reacţia aşteptată, de acceptare şi supunere. De aceea – aşa cum arăta unul dintre însoţitorii săi – pe parcursul vizitei „a fost tot timpul supărat” şi a făcut unele gesturi publice de care numai el era în stare. La Craiova a vizitat Uzina Electroputere, unde, la ieşirea din secţia de asamblare se aflau câteva locomotive Diesel electrice, gata de a pleca în probe. N.S. Hruşciov nici n-a vrut să se uite la ele şi s-a întors cu spatele.

Nu numai conducătorii PMR, dar şi muncitorii şi inginerii craioveni care participaseră la pregătirea vizitei, sperând că liderul sovietic va aprecia activitatea lor, au rămas decepţionaţi şi chiar revoltaţi de acest gest. N.S. Hruşciov era supărat că România cumpărase licenţă de la o firmă elveţiană, devenind astfel producător de locomotive competitive la nivel european. Într-o discuţie avută cu Alexandru Bârlădeanu, în februarie 1963, N.S. Hruşciov a menţionat că Uniunea Sovietică producea 2.000 de locomotive pe an, în timp ce România fabrica doar 100, punând apoi o întrebare retorică: „Vă rog să comparaţi singuri ce ar fi fost mai economic?”

În timpul vizitei la Uzina Griviţa Roşie din Bucureşti, conducătorul sovietic a privit cu atenţie utilajele, iar la adunarea publică a declarat că acestea erau vechi, din vremea copilăriei sale. Prezent la această întreprindere, de care el îşi legase numele de militant revoluţionar, prin implicarea în organizarea grevelor din ianuarie – februarie 1933, Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să nu-i dea o replică în public.

Prin gesturile şi atitudinile sale, N.S. Hruşciov urmărea să acrediteze ideea că în România industria nu avea nici o perspectivă şi, ca atare, efortul liderilor de la Bucureşti de a dezvolta această ramură era inutil şi chiar păgubos, deoarece alte state socialiste (Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, R.D. Germană) îi puteau furniza maşinile şi utilajele de care avea nevoie. În schimb, România trebuia să pună accentul pe agricultură, mai ales pe cultura porumbului şi a furajelor. El venise la Bucureşti cu mai multe planşe pe care erau înscrise suprafaţa arabilă a României, plantele care urmau a fi cultivate şi în ce proporţii. A indicat chiar şi tehnologia care trebuia folosită. N.S. Hruşciov se considera un specialist în agricultură şi ajunsese la concluzia că cea mai mare productivitate se obţinea prin semănarea porumbului în cuiburi, la anumită distanţă, pentru a forma câte un pătrat.

România nu a aplicat această metodă. Evident supărat, N.S. Hruşciov s-a adresat membrilor delegaţiei române: „Eu v-am spus, dar nu vă mai spun, faceţi cum credeţi voi, să nu ziceţi că mă amestec în treburile voastre interne”. Le-a amintit că românii sunt „mămăligari” şi de aceea trebuia sporită producţia de porumb, iar el le oferise calea recoltelor bogate. Nedorind să polemizeze cu oaspetele său, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o vizită la Institutul de Cercetări pentru Cereale de la Fundulea, unde specialiştii au prezentat realizările obţinute de România în cultivarea porumbului.

Aici se produceau hibrizi de înaltă productivitate, care erau perfect adaptaţi condiţiilor pedo-climatice din ţară. N.S. Hruşciov nu i-a putut convinge pe specialişti, mai ales că aceştia veniseră cu elemente foarte concrete, dar, la mitingul care a avut loc în Bucureşti, sub pretextul că vrea să împărtăşească din experienţa Uniunii Sovietice, a insistat asupra necesităţii de a se cultiva porumbul în pătrat. Acest act a fost interpretat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca o desconsiderare a punctului de vedere al specialiştilor, dar şi al conducerii de partid şi de stat a României. Paul Niculescu-Mizil nota că primul-secretar ar fi apreciat: „Este o grosolănie, o bădărănie. Poporul meu este printre primele popoare care au cultivat porumb în Europa. Cum poate el să ne înveţe cum se seamănă acestă plantă?”

N.S. Hruşciov s-a arătat preocupat şi de creşterea şi tăierea porcilor în România. În timpul discuţiilor de la CC al PMR, el a afirmat că românii taie porcii prea mici, la numai 25 kg. Această apreciere era surprinzătoare, mai ales că ea a fost urmată de declaraţia că românii erau risipitori. Referindu-se la acest moment, Emil Bodnăraş, membru în Biroul Politic al CC al PMR, a menţionat (la şedinţa Biroului Politic din februarie 1963) că N.S. Hruşciov s-a comportat „ca un controlor de raion care a venit să ia la rost pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că taie porcii la 25 kg”. Primul secretar al CC al PMR l-a informat că în România porcii se tăiau la peste 100 kg, dar N.S. Hruşciov a declarat că el avea informaţii din surse sigure, în timp ce interlocutorul său cunoştea datele din statistici.

El i-a atras atenţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să aibă grijă să nu cadă sub influenţa birocraţilor. „S-a purtat la noi ca un stăpân cu slugile”, avea să aprecieze Emil Bodnăraş, care a menţionat că N.S. Hruşciov, nelăsându-se convins de liderul român, a declarat că va face singur calculele. După câteva ore „a dublat media tăierilor, de la 25 la 50 kg. Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza la respectiva şedinţă a Biroului Politic: „Comunicându-ne acest lucru, ne-a spus că noi am fi vrut să-l îngenunchem, să-l punem să ne ceară scuze. Noi i-am spus că este foarte bine dacă în câteva ore a dublat media tăierilor şi că poate cu timpul va ajunge la media exactă”. Evident, N.S. Hruşciov nu era omul care să-şi ceară scuze pentru cele afirmate. După o asemenea discuţie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reflectat asupra surselor de informare folosite de liderul de la Kremlin, ajungând la concluzia că se impunea scoaterea din ţară a consilierilor sovietici, care activau peste capul conducerii de partid şi de stat a României.

Momentul cel mai penibil din timpul vizitei s-a consumat la Constanţa. Conducerea locală a decis ca primul secretar al CC al PCUS şi preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS să fie salutat la sosirea în gară cu o gardă de onoare, formată de militari din marină. Emil Bodnăraş avea să relateze: „Când a văzut din tren garda aliniată pe peron, mi s-a adresat supărat şi brutal: <Ce, vreţi să arătaţi că aveţi marină? N-am nevoie de marina voastră>”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut comandantului gărzii să nu mai dea onorul, deoarece N.S. Hruşciov nu era de acord.

Militarii au părăsit nedumeriţi peronul, iar asistenţa a privit mirată acest incident neplăcut pentru constănţeni, dar şi pentru conducătorii României. Atitudinea lui N.S. Hruşciov era determinată de faptul că, potrivit aprecierilor sale, România avea cel mai scăzut nivel al cheltuielilor militare în cadrul Tratatului de la Varşovia şi nu era cazul ca el să fie pus în situaţia de a-i saluta pe ostaşii români, dând astfel girul său politicii guvernanţilor de la Bucureşti.

După ce a vizitat România timp de o săptămână şi a avut discuţii ample cu liderii PMR, N.S. Hruşciov a plecat, în ziua de 25 iunie 1962, şi mai nemulţumit, comparativ cu momentul sosirii. Vizita sa „de prietenie” nu numai că nu a aplanat disensiunile ivite între conducerea de la Bucureşti şi cea de la Kremlin, dar le-a şi amplificat. Pe de o parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a simţit ofensat de atitudinea arogantă a oaspetelui său. Emil Bodnăraş avea să conchidă că N.S. Hruşciov „a fost un obraznic”, iar acest fapt s-a observat nu numai în timpul discuţiilor oficiale, dar şi în întreprinderile vizitate şi în discursurile publice rostite. S-a văzut limpede că N.S. Hruşciov nu accepta să fie „contrat” de un conducător care începuse să „iasă din rând” şi care-l călca tot mai des pe nervi.

Viitorul apropiat avea să aducă noi elemente privind relaţiile româno-sovietice, care au devenit tot mai tensionate. Propunerea lui N.S. Hruşciov din 1963, vizând ameliorarea acestei relaţii printr-o discuţie „tête à tête” cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, avea să fie respinsă de liderul de la Bucureşti.

Concomitent, s-a accentuat presiunea ideologica a regimului comunist, teoria marxist-leninist-stalinista fiind impusa în toate formele de învatamânt, în întreaga viata culturala: presa, teatru, radio si sectorul editorial. Circulatia presei si a cartii occidentale a fost interzisa, iar emisiunile de radio straine bruiate. Ofensiva s-a abatut si asupra institutelor culturale occidentale care mai functionau în România.* Batalioane de munca din intelectuali * Sa-i excludem, dar sa nu-i indepartam * Pe statele de plata ale Sigurantei * Un antisovietic în Lagarul de la Târgu Jiu

In sedinta Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 1 martie 1950 s-a luat decizia de închidere a acestor institute, deoarece constituiau “oficii de informatii”, faceau propaganda prin carti si filme, fiind frecventate de multi români, îndeosebi intelectuali, studenti si elevi. Dar pentru ca masura sa aiba efectele scontate, s-a stabilit ca, dupa comunicarea hotarârii de desfiintare a acestora, pe care ministrul de externe Ana Pauker trebuia sa o aduca la cunostinta reprezentantelor diplomatice respective, ministrul de interne Teohari Georgescu sa procedeze la arestarea tuturor celor care frecventasera aceste institute si trimiterea lor “în batalioane de munca”.

Iata ce se spune în procesul verbal nr. 6 al sedintei amintite:
“Sedinta se deschide la ora 18. Prezideaza tov. Gheorghiu-Dej. Participanti: Ana Pauker, V. Luca, T. Georgescu, L. Radaceanu, I. Chisinevschi si Al. Moghioros.

Ordinea de zi:

1. Inchiderea oficiilor de informatii american, englez si italian.
Tov. Ana Pauker: Trebuie sa închidem oficiile de informatii, pentru ca le folosesc pentru propaganda, dau filme, au biblioteca, vin acolo copii de scoala.

Tov. Chisinevschi: Numai ca trebuie sa vedem cum procedam, pentru ca noi am mai luat hotarârea sa închidem Institutul Francez si totusi el continua sa functioneze.

Tov. Gheorghiu: Completez de aceea propunerea, tov. Ana sa-i cheme si sa ia masura închiderii. Sa se publice dupa aceea în presa si Ministerul de interne sa ia apoi masuri împotriva acelora care merg acolo, sa fie trimisi în batalioane de munca. La fel trebuie procedat si cu Institutul Francez, italian etc. Asadar, sa fie clar, trebuie luate masuri de arestare împotriva tuturor acelora care merg acolo.”

Timp de un deceniu si jumatate s-a putut acredita sloganul potrivit caruia “lumina vine de la Rasarit”, adica din Uniunea Sovietica, în timp ce cultura occidentala era calificata drept “decadenta”, “reactionara” etc. Intelectualii români, cu foarte mici exceptii, nu au mai putut participa la manifestari stiintifice si culturale în tarile occidentale, au fost izolati de o lume cu care se aflasera într-un continuu si fertil dialog.

Abia dupa retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, si mai ales dupa Declaratia din aprilie 1964 presiunea a mai scazut si s-au facut primii pasi spre reluarea contactelor cu centrele de cultura din Europa occidentala. S-au facut primele demersuri inclusiv, pentru reînfiintarea unor institute culturale în Bucuresti, precum cele francez, american, german, italian. Dar timpul pierdut si mai ales impunerea modelului sovietic pentru multi ani lasase urme adânci în societatea româneasca, facându-si simtite efectele pâna în 1989.

Pe aceeasi linie a stalinizarii vietii culturale si a intensificarii controlului strict al partidului comunist prin impunerea modelului sovietic în toate sferele vietii, se înscriu si masurile îndreptate împotriva scriitorilor. La 22 martie 1950, Secretariatul Comitetului central a hotarât sa excluda din partid un numar de 16 scriitori, unii dintre ei personalitati bine cunoscute: Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Alexandru Kiritescu, Ioana Postelnicu sau Lucia Demetrius.

In climatul politic de atunci, excluderea din partid era o sanctiune extrem de severa, în multe cazuri soldându-se cu ani multi de temnita. In cazul de fata, fiind în cauza personalitati ce activasera în publicistica, luând atitudine împotriva fascismului si a razboiului hitlerist, iar dupa 23 august 1944 se alaturasera partidului comunist sau celui social-democrat, problema era mult mai delicata. Este si motivul pentru care s-a hotarât sa se actioneze cu prudenta, pentru ca cei exclusi sa nu fie aruncati “în bratele dusmanului”.

Dar sa-i vedem la lucru pe cei chemati sa judece destinele scrisului românesc în ziua de 22 martie 1950. Ordinea de zi a sedintei Secretariatului prevedea la punctul 4 “Excluderea din partid a 16 scriitori: Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Popescu Victor Tulbure, Teodorescu Cicerone, Serban Mihai, Matase Elena, Lucia Demetrius, Farago Coca, Petre Bellu, Maria Aderca (Sanda Movila), Cavarnali Vladimir, Postelnicu Ioana, Verzea Ernest, Serban Luiza, Dragomirescu Mihai (Mihu Dragomir), Kiritescu Alexandru”.

Din câte întelegem din procesul-verbal al sedintei, Alexandru Moghioros a citit în fata celor prezenti (Gh. Gheorghiu-Dej, A. Pauker, V. Luca, T. georgescu, L. Radaceanu, I. Chisinevschi) un scurt raport al unei comisii de verificare, raport ce se încheia cu propunerea de excludere din partid a scriitorilor respectivi. Luând cuvântul, Ana Pauker a cerut totusi un tratament diferentiat: “De exemplu, cu Eusebiu Camilar si Lucia Demetrius va trebui procedat în mod deosebit, pentru ca pe lânga partile lor negative au început sa scrie, asa ca trebuie sa continuie sa lucreze, sa nu se demoralizeze, însa trebuie sa li se arate ca nu este locul lor în partid. Trebuie sa le explicam ca si în Uniunea Sovietica sunt multi scriitori care nu sunt membri de partid, ca Ehrenburg si altii…”

Pornind de la propunerea Anei Pauker, I. Chisinevschi a si precizat anume cu cine trebuia sa se discute în acest fel: “As propune sa se stea de vorba în felul acesta cu urmatorii: Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Eusebiu Camilar si Kiritescu.” Ana Pauker insista sa fie avuta în vedere si Lucia Demetrius. Dupa care, Chisinevschi si-a continuat interventia: “Nici nu încape îndoiala ca n-au ce cauta în partid, dar oamenii trebuiesc retinuti, au posibilitatea sa scrie. Sa stea de vorba cu ei Rautu si înca un tov. eventual Petrescu.”

Gheorghiu-Dej este si el de parere ca “trebuie avut grija sa nu-i îndepartam, sa nu-i aruncam în bratele dusmanului. Trebuie stat de vorba cu acei care au început sa scrie bine.”

Si dialogul a continuat astfel:

“Chisinevschi: Trebuie sa stabilim cu cine sa stea de vorba.

Luca: Stabiliti voi. Trebuie aratat ca ei pot servi poporul, ca se pot reabilita, dar ca nemembri de partid.

Tov. Ana: Eu as propune ca Rautu si Miron sa stea de vorba cu ei.{mosimage}

Tov. Gheorghiu: Bine.

Sedinta s-a încheiat la ora 19.”

Hotarârea sedintei avea doua puncte:

“1. A se aproba excluderea din partid a scriitorilor aratati în anexa 2.

2. Hotarârea le va fi comunicata în mod individual de catre tovii M. Constantinescu si L. Rautu”.

Se pare ca cei doi intelectuali ai partidului au fost destul de convingatori în discutiile individuale cu scriitorii mentionati, deoare toti au continuat sa scrie. Ei au fost doar trecuti pe un plan secund, “fotoliul de onoare” revenind acum scriitorilor “profund angajati”: Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, A. Toma, Victor Tulbure, Maria Banus sau Dan Desliu.

Dupa trecerea anilor si potolirea furiei proletcultiste, cei exclusi din partid în 1950 si-au reluat treptat locurile, iar unul dintre ei, Zaharia Stancu, a ajuns chiar aresedintele pentru multi ani al Uniunii Scriitorilor. Si dupa cum sustin scriitorii cel mai demn aparator al lor. ceea ce ne sa credem ca nu a uitat rusinea acelei excluderi.

…si reprimit în 1960
T. DUMITRESCU

Peste 14 ani, Zaharia Stancu era reprimit în rândurile Partidului Comunist Român. In acelasi an era reprimit si George Ivascu. Câteva luni mai târziu, avea sa devina membru de partid si Costin Murgescu. Zaharia Stancu mai facuse anterior cel putin înca o cerere, în 1960. Ramasa fara rezultat practic. Indraznim sa avansam ca o ipoteza ideea unei conexiuni între procesul de distantare de Moscova – declarat public în luna aprilie 1964 -, cel de regasire partiala a istoriei nationale si acela de recuperare a unor intelectuali.
Referatul întocmit de comisia controlului de partid, prin care se supunea aprobarii Biroului politic reprimirea în partid a lui Zaharia Stancu, ofera o serie de date interesante privind motivele excluderii.

Subliniind faptul ca Zaharia Stancu se nascuse într-o familie de tarani saraci, referatul arata ca tânarul fusese nevoit ca, de la 13 ani, sa-si asigure existenta lucrând ca servitor, telefonist, practicant la judecatorie, vânzator de ziare, muncitor, picol, functionar.

La verificarile din 1950 i s-au reprosat doua lucruri: colaborarea cu Siguranta si publicarea unor articole cu caracter antisovietic.

Primul aspect fusese explicat chiar de Zaharia Stancu în autobiografiile date anterior. El arata ca în 1928, în timp ce se afla la Turnu Magurele si era fara serviciu, a fost recomandat de niste cunoscuti prefectului, iar acesta i-a asigurat o sinecura, trecându-l pe statul de salarii al Sigurantei, pe un post vacant de agent acoperit. Salariul era de 2-3000 lei. Dupa spusele lui Zaharia Stancu, figura doar pe listele de plata, fara sa fie prezent la serviciu si fara sa desfasoare vreo activitate. Dupa sase luni, la 1 noiembrie 1928, si-a dat demisia.

Peste ani, la înapoierea la Bucuresti dintr-o calatorie facuta la cernauti, s-a întâlnit pe strada cu agentul Secareanu. Acesta l-a întrebat cu ce impresii revenise. Zaharia i-a relatat în ce conditii mizere traiau evreii cernauteni. Dupa un timp, acelasi agent l-a invitat la Prefectura Politiei Capitalei, la directorul care anterior îi eliberase permisul de calatorie la Cernauti. Acesta i-a propus sa devina informatorul Sigurantei, în schimbul unui salariu. Zaharia Stancu a refuzat, dar la insistentele comisarului a acceptat sa dea o nota “cu aspecte din cafenea”. I-a înmânat-o peste câteva zile, prezentând comentariile defavorabile la adresa razboiului contra U.R.S.S. si “cancanuri” privind-o pe Veturia Goga. referatul accentua ca nu se gasisera dovezi ca ar fi furnizat informatii despre comunisti sau antifascisti.

De altfel, imediat dupa intrarea României în razboi, zaharia Stancu fusese arestat pentru a fi internat în lagar. In urma intervensiai unor cunoscuti, a fost eliberat, cu obligatia sa dea o declaratie ca nu este comunist. A facut-o la 23 iunie 1941. In 1942, a fost totusi internat pentru trei luni, în lagarul de la Târgu Jiu.

Al doilea aspect care i se reprosa tinea de articolele pe care le publicase, în ianuarie si februarie 1940, în ziarul Azi, împotriva agresiunii U.R.S.S contra Finlandei (Magazin istoric, nr. 12/1990). O serie de comunisti care colaborau la aceesi publicatie au redactat o scrisoare deschisa, luând pozitie contra respectivelor articole. Zaharia Stancu a continuat însa în plus, atacându-i si pe semnatarii scrisorii. Abia în luna martie 1940 a putut fi convins sa înceteze campania lui de presa, pentru ca – afirma referatul citat – “primind multe scrisori de la muncitori, si-a dat seama ca a gresit”.

Comisia controlului de partid propunea Biroului Politic ca Zaharia Stancu sa fie reprimit în rândurile membrilor de partid, cu stagiu din 26 martie 1960, si în documentele sale sa se mentioneze ca a fost membru de partid din 1945 pâna în 1950.

ZAHARIA STANCU – REPERE BIBLIOGRAFICE

S-a nascut la 5 octombrie 1902 în comuna Salcia, jud. Teleorman. Dupa bacalaureat, a intrat la Facultatea de litere si filosofie, pe care a abandonat-o, însa. A debutat ca ziarist la publicatia Victoria, în 1920, iar ca poet la Adevarul literar si artistic, în acelasi an. primul volum, Poeme simple, l-a tiparit în 1927. Intre 1932-1940 a editat revista Azi, iar în 1940 a condus Revista româna. A fost internat în lagarul de la Târgu Jiu. Succesul pe care l-a cunoscut în 1948, cu publicarea romanului Descult, i-a hotarât cariera de prozator. Cu un an înainte, în 1947, fusese ales presedintele Societatii Scriitorilor Români. A fost apoi, din nou, din 1966 si pâna la moartea sa, la 5 decembrie 1974, presedintele Uniunii scriitorilor. In 1971 a primit premiul Herder.

“O carte închisa”In România, regele Carol I nu a acceptat implicarea unor persoane din preajma sa în activitati politice; regina Elisabeta se putea ocupa doar de probleme culturale si caritabile, în timp ce principele Ferdinand i se îngaduia sa se dedice numai activitatilor militare.

Desi era în tara de doua decenii si jumatate, în septembrie 1914, când a devenit rege, Ferdinand “era pentru cei multi un necunoscut si un netinut în seama, pentru câtiva o taina, aproape pentru nimeni o siguranta (N. Iorga). Insasi regina Maria aprecia: “Sotul meu era cel mai credincios urmas al unchiului sau, cel mai rabdator si cel mai ascultator mostenitor al lui, dar era pentru poporul sau ca o carte închisa, nimeni nu stia ce dorea”.

Pe lânga lipsa de experienta politica, Ferdinand mai avea un handicap: timiditatea, defect fundamental pentru un lider politic. Toti cei care l–au cunoscut erau impresionati de solida lui cultura, în domenii variate; muzica, botanica, literatura, limbi vechi, chimie etc. Intr-un cerc restrâns facea o impresie excelenta, fiind un partener de dialog extrem de agreabil. Dar în public se inhiba, îsi pierdea sirul cuvintelor. De aceea prefera sa evite festivitatile si întrunirile la care participa multa lume.

Pentru Ferdinand I viata de familie a debutat (dupa o aventura cu Elena Vacarescu) romantic. In decembrie 1892 s-a casatorit cu principesa Maria de Edinburg, o tânara de 17 ani, extrem de frumoasa si fermecatoare. Dar în 1897, principele Ferdinand s-a îmbolnavit de febra tifoida, fiind la un pas de moarte. Si-a reveni cu greu, însa chipul sau a capatat înfatisarea unui batrân, gârbovit si cu paloare nefireasca a fetei, pe care a pastrat-o pâna la sfârsitul vietii. Evident, nu mai putea face fata “exigentelor” conjugale.

Principesa Maria nu era însa dispusa sa-si “închida viata” la 22 de ani. De aceea, a început sa întretina relatii cu diversi barbati, spre marea suparare a regelui Carol I, care a admonestat-o de repetate ori. In 1907, principesa l-a cunoscut pe principele Barbu Stirbey, pe care-l numea “printul alb”, barbat cu o tinuta tipic englezeasca, elegant, manierat, discret. Din cei sase copii nascuti de principesa Maria, cel putin unul avea ca tata pe Barbu Stirbey. Este vorba despre principesa Ileana, care a fost copilul favorit al reginei Maria. Constantin Argetoianu nota: “La Curtea noastra, secretele alcovului erau secretele tuturor, si cu destrabalata educatie pe care o primise, în continua ei promiscuitate cu slugile, aflase si odraslele dinastiei istorioarele mai mult sau mai putin piparate pe care oamenii si le povesteau pe soptite. Anecdota cu frageda Elisabeta fiica lui Ferdinand I chemând pe mica Ileana la fereastra cu cuvintele: Vino iute, sa vezi pe tatal tau , ca sa vada pe printul Stirbey coborând din automobil, a facut pe vremuri înconjurul Bucurestilor”.

Legatura dintre Maria si printul Stirbey a fost tolerata de Carol I si acceptata de principele Ferdinand. Interesant este ca sotia lui Stirbey, Nadeja, era încântata de prietenia dintre cei doi, o invita pe Maria la palatul de la Buftea, unde principesa ramânea adesea peste noapte. Nadeja nu vedea ca între sotul sau si sotia mostenitorului tronului ar exista relatii intime, iar vorbele care-i ajungeau la ureche le considera simple bârfe, puse la cale de cei invidiosi de faptul ca între familia Stirbey si principesa Maria erau relatii atât de apropiate. Nici fetele lui Stirbey nu credeau în “bârfe” si erau încântate de prezenta fermecatoarei printese la palatul de la Buftea.

  Omul de bineProbabil pentru a “localiza” escapadele extraconjugale ale principesei Maria, Carol I l-a numit pe Barbu Stirbey, în 1913, în functia de administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Stirbey era un gospodar priceput, iar afacerile sale erau un model pentru toti românii. Astfel, oficial, Barbu Stirbey putea sa vina oricând la Palata, fara a trezi banuieli. Cum principele Ferdinand era mare amator de discutii, pe cele mai diverse teme, a gasit în Stirbey un interlocutor extrem de util, dispus sa asculte si sa stea ceasuri în sir la o cafea sau la un pahar cuwhisky pentru a “diseca firul în patru”. Dar mai ales sa discute politica, domeniu pe care regele Carol I îl interzisese mostenitorului Coroanei. Aici Barbu Stirbey era imbatabil, cunoscând foarte bine realitatile din tara si sugerând modalitati concrete de actiune.

Barbu Stirbey mai avea un foarte mare avantaj: era cumnat cu Ion I.C. Bratianu, presedintele Partidului National Liberal. Acesta era un om politic de exceptie, cu o viziune foarte clara asupra evolutiei istorice a poporului român si a directiilor spre care trebuia sa se îndrepte, era convins de rolul familiei Bratianu si considera ca avea “misiunea” de a duce mai departe mostenirea lasata de tatal sau Ion C. Bratianu, care-si legase numele de revolutia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, aducerea printului strain în 1866, obtinerea independentei si proclamarea Regatului în 1881. Fiul acestuia, I.I.C. Bratianu avea si un exceptional talent de “manevrier politic”, întrucât stia – cum aprecia N. Iorga – sa aplice ingineria (meseria sa de baza) la politica. n 1913, când Barbu Stirbey (cumnatul sau) fusese numit administrator al Domeniilor Coroanei, I.I.C. Bratianu lansase o campanie decisiva în favoarea reformei agrare si a celei electorale, în care vedea cheia evolutiei României pe calea progresului si liberalismului, a fauririi unitatii nationale si statale. Desi Carol I a fost, initial, foarte reticent la ideea reformelor, Bratianu a reusit, cu mult tact si perseverenta, sa-l convinga pe “batrânul rege” sa le accepte, astfel ca presedintele P.N.L. a fost numit, în ianuarie 1914, seful guvernului, dupa care a organizat alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta, Barbu Stirbey avea din partea lui Bratianu “misiunea” de a-l convinge pe principele Ferdinand ca reformele erau absolut necesare, astfel ca la urcarea sa pe tron sa le sustina.

Ferdinand, care în timpul multelor manevre militare la care participase cunoscuse viata reala a taranului român, a împartasit punctul de vedere al lui Bratianu, sustinut cu convingere si de Stirbey. Un alt domeniu important în care Ferdinand a fost influentat de Bratianu prin Stirbey a fost acela al atitudinii fata de taberele aflate în razboi, începând din iulie 1914. Cu carol I era foarte greu sa se ajunga la un punct de vedere comun; suveranul era convins ca Germania va câstiga razboiul. El a vrut ca România sa-si respecte semnatura pusa pe Tratatul din 1883 cu Puterile Centrale. Cu multa greutate, la Consiliul de Coroana din 21 iulie 1914 (Magazin istoric, 1/1976, 12/1983), Carol I a acceptat punctul de vedere exprimat de marea majoritate a participantilor si anume ca România sa ramâna neutra. Aceasta decizie a considerat-o ca pe o înfrângere personala si a avertizat ca “se face o mare greseala” prin neintrarea României în razboi alaturi de Puterile Centrale. Munca de “lamurire” dusa de Stirbey si principesa Maria nu parea sa dea rezultate în privinta lui Ferdinand; el era german, nu iesea din cuvântul regelui Carol I, nu credea în victoria Antantei. Iata pentru ce, atunci când, la 28 septembrie 1914, a depus juramântul în calitate de rege al României, a declarat ca va fi “un bun român” (Magazin istoric, nr. 4/1998), deputatii si senatorii l-au ovationat îndelung. Aceste cuvinte exprimau ideea ca el nu se va opune sentimentului national, care atunci era precumpanitor în favoarea luptei împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberarea Transilvaniei si Bucovinei si unirea lor cu patria muma.

In timpul lui Carol I la Curte domnea o atmosfera sobra, solemna, de o rigiditate dusa la extrem. Regele nu zâmbea, nu accepta glume, era de o punctualitate “nemteasca”, întindea celui chemat în audienta un singur deget, iar ca o favoare deosebita doua degete, se aseza ultimul la masa si pleca primul. Totul era calculat si se desfasura dupa un ceremonial riguros. Noul rege, Ferdinand I, nu tinea la “eticheta”. Pictorul Costin Petrescu nota: ” n locul unui deget ti se întindea azi o mâna întreaga, care zguduie cu frenezie bratul poftitului, caruia i se prezinta un scaun, o tigare, un pahar, o gluma, un râs deschis”. C. Argetoianu relata ca în calitate de ministru, dupa ora de lucru cu regele Ferdinand, a fost retinut la masa: “Dupa dejun luam cu totii cafeaua la iarba verde, lânga castel [Peles], în familie . Printul Carol tragea picioare în posterior printului Nicolae, care chiraia ca din gura de sarpe; era, ca sa zic asa, un rit , la care viitorul print razvratit n-ar fi renuntat pentru nimic în lume. Printesa Elisabeta îsi plimba ochii pe cer, Mignon era tinta tachinarilor fratilor ei, iar regele, regina si Misu [ministrul Casei Regale] si cu mine depanam fel de fel de subiecte”.

Spre deosebire de înaintasul sau, Ferdinand I s-a aratat receptiv la sfaturile celor din preajma, din rândul carora s-a detasat printul Barbu Stirbey. Cunoscând îndeaproape situatia politica, în calitate de ministru în guvernul prezidat de I.I.C. Bratianu, I.G. Duca avea sa scrie: “Spre fericirea ei [a reginei Maria] si a tarii, când regele Ferdinand a urcat treptele Tronului, în preajma lor se afla un om de bine. Acesta avea asupra regelui ca si asupra reginei o influenta atotputernica si, de fapt, în tot cursul crizei din care a iesit întregirea neamului românesc, ela fost advaratul suveran al României. Acesta a fost Barbu Stirbey… Intr-o tara de vorbareti nu am cunoscut un om mai tacut, într-o soocietate preocupata sa faca efect, nu am vazut om afectând o mai mare modestie si, as zice, o mai perfecta neînsemnatate a propriei persoane. Si, totusi, sub aceasta banala înfatisare se ascundea o nespus de interesanta personalitate, o inteligenta patrunzatoare, o exceptionala abilitate si o mare ambitie”. Era un om care prefera “întunericul luminii”, un maestru al combinatiilor politice: “La el nimic nu era întâmplator sau improvizatie. Totul era multa vreme întors, sucit, gândit, rasgândit”. De aceea, când regele îi cerea un sfat, Stirbey era întotdeauna pregatit, etalând argumentatia cea mai convingatoare.

A dat un rege taranilorAlaturi de regina Maria, Barbu Stirbey a avut un rol esential în a-l convinge pe regele Ferdinand ca trebuia sa renunte la gândul ca România trebuia sa intre în razboi alaturi de Puerile Centrale, demonstrându-i “matematic” ca Antanta va iesi biruitoare. De asemenea, i-a inoculat ideea ca suveranul nu putea sa fie împotriva “instinctului national”, ci din contra, sa fie promotorul si expresia vointei poporului în fruntea caruia se afla. Asa s-a ajuns ca în sedinta Consiliului de Coroana din august 1916 regele Ferdinand sa se pronunte pentru intrarea în razboi alaturi de Antanta. Pentru a lua o asemenea decizie, Ferdinand s-a “învins” pe sine si a parasit sala în care a avut loc sedinta “cu ochii plini de lacrimi”.

In timpul razboiului, Barbu Stirbey a fost alaturi de familia regala, în refugiul de la Iasi. Izbucnirea revolutiei în Rusia si înlaturarea tarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostasilor rusi de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuala “contaminare” a ostasilor români,în covârsitoarea majoritate tarani, regele Ferdinand a fost sfatuit de Stirbey si Bratianu, de N. Ioarga si regina Maria sa adreseze ostasilor un mesaj prin care sa promita înfaptuirea reformelor. Textul a fost redactat de Barbu Stirbey si a avut o primire entuziasta, contribuind la calmarea spiritelor, dar si la cresterea popularizarii regelui. Dupa ce hotarâse intrarea în razboi, devenind “Ferdinand cel Loial”, acum, în primavara lui 1917, si-a capatat si apelativul de “regele taranilor”.

Dupa iesirea Rusiei din razboi, în noiembrie 1917, România a trebuit sa porneasca pe calea pacii separate cu Puterile Centrale. Ca o ronie a soartei, pacea s-a negociat în castelul lui Barbu Stirbey de la Buftea si a fost semnat în Palatul Cotroceni din Bucuresti.

Prima parte a anului 1918 a fost nefericita pentru Stirbey si din punct de vedere personal. Regina Maria l-a abandonat, gasindu-si “iubirea vietii sale” în persoana canadianului Joe Boyle. Totusi, anul 1918 s-a încheiat în mod fericit pentru români, inclusiv pentru Stirbey. La 27 martie Basarabia s-a unit cu România, apoi, la 28 noiembrie s-a unit Bucovina, iar la 1 decembrie, prin unirea Transilvaniei, s-a constituit statul unitar national român. Barbu Stirbey a avut marea satisfactie de a intra triumfal în Bucuresti în ziua de 1 decembrie, facând parte din suita regala, desi nu avea o calitate oficiala (din cortegiul regal au facut parte doua personalitati de marca: I.I.C. Bratianu si Alexandru Averescu).

In conditiile votului universal si ale multiplicarii partidelor politice, situatia lui Barbu Stirbey a format obiectul multor critici. O buna parte a presei si liderilor noilor partide cereau abandonarea politicii de culise si luarea în considerare a vointei poporului, exprimata la urne. In acest context, regina Maria a tinut sa consemneze “pentru istorie” rolul lui Barbu Stirbey. Ea nota la 20 noiembrie 1919: “El ne-a fost cel mai credincios prieten si cel mai apropiat colaborator al meu. Ne-a ajutat sa construim România Mare, împreuna am dus luptele, ne-am zbatut si am mers înainte, eu singura stiu cât de mare a fost participarea lui, desi numele lui nu va figura în istorie, cu exceptia acestor pagini, daca vor fi vreodata citite. Dar aici scriu clar în cuvinte hotarâte: Nando [Ferdinand] si cu mine nu am fi unde suntem daca Barbu Stirbey nu ar fi stat alaturi de noi asa cum a stat, devotat, atent, inteligent, plin de tact, lipsit de egoism. Nu a luat niciodata un banut de la noi pentru munca pe care a facut-o; el a facut-o pur si simplu din devotament, de aceea nu a esuat niciodata, a stat întotdeauna alaturi de noi la bine si la rau, cu sânge rece în momente de panica, hotarât când trebuia sa dea un sfat dificil”. Regina Maria încheia aceste aprecieri cu cuvintele: “Probabil tara nu va sti niciodata ce a facut el pentru ea, pentru ca este un modest, care a lucrat pentru gloria regelui sau si nu pentru a sa”.

Barbu Stirbey a continuat sa fie o “eminenta cenusie” si dupa 1918. Nu a luat în seama atacurile presei si ale unor politicieni, nici chiar “infidelitatile” reginei Maria; a lucrat pe tacute, fiind mereu în preajma regelui si influentându-l în luarea deciziilor. Suveranul nu agrea luptele politice si mai ales demagogia noilor partide, nu avea încredere în liberii aparuti “peste noapte”, ca urmare a votului universal. Stirbey a avut un rol important în a-i cultiva ideea ca regele trebuie sa se bazeze pe oameni cu experienta si pe partide solide, care si-au dovedit capacitatea de-a lungul timpului. Astfel, Ferdinand I a fost convins ca singurul om politic în care putea sa aiba deplina încredere era I.I.C. Bratianu, iar partidul cel mai puternic era P.N.L. Regele era convins ca Bratianu era “zodia buna a României”. La un moment dat, în ianuarie 1922, regele Ferdinand a marturisit: “Vrajba înveninata dintre partide, ca si toti de aici [de la Curte] ma silesc sa nu ma pot sprijini decât pe un singur om: pe Ion Bratianu”.

Pe de alta parte, principele Carol nu vedea cu ochi buni rolul dominator al lui Bratianu, prezenta lui Barbu Stirbey la Curte si influenta pe care acesta o exercita asupra suveranilor. Principele mostenitor si-a exprimat deseori hotarârea de a-l înlatura “pe acest Iago”, care se complacea în situatia de “amant fidel