S-au scris câteva sute de cărţi în legătură cu acest eveniment, cele mai multe fiind memorii ale celor implicaţi direct sau indirect sau volume de documente. Cei implicaţi au avut două poziţii diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susţin că rebeliunea legionară a dus ţara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere.  Problemele sunt complexe şi necesită o abordare ceva mai largă decât zilele de 21 şi 22 ianuarie 1941. În primul rând cum s-a ajuns la coabitarea lui Antonescu cu legionarii, ea a fost impusă de conjunctura politică.

La 5 septembrie 1940, Antonescu a obţinut din partea lui Carol II depline puteri pentru a conduce statul român. A doua zi a impus abdicarea lui Carol II şi a procedat la constituirea unui nou guvern. Maniu şi Brătianu, preşedinţii celor două partide istorice PNŢ şi PNL, l-au sprijinit pe Antonescu în hotărârea lui de a impune abdicarea lui Carol II, dar nu au dat curs solicitărilor lui Antonescu de a participa la guvernare. Singura organizaţie politică doritoare, în septembrie 1940, să participe la guvernare a fost Mişcarea Legionară care îşi revendica meritul de a fi impus abdicarea lui Carol II printr-o revoluţie legionară.
Antonescu nu a avut altă soluţie şi la 4 septembrie s-a format guvernul alcătuit din gruparea Antonescu, mai ales militari, şi gruparea legionară a lui Horia Sima. Colaborarea a fost de la bun început marcată de animozităţi între cele două grupări existând deosebiri importante.
Antonescu era omul ordinii, disciplinei, al legii, în timp ce Horia Sima cerea schimbarea din temelii a societăţii şi construirea României legionare.
{mosimage}De altfel, la 14 septembrie se proclamase Statul Naţional Legionar şi atunci când Antonescu nu a acţionat în spiritul ideologiei legionare, aceştia au procedat cu de la sine putere la promovarea politicii proprii, peste capul generalul. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. Poliţia legionară aresta fără mandat pe cei care-i considera adversari, s-a ajuns până la uciderea unor personalităţi politice.
Au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 asasinatele de la Jilava, în urma cărora au murit 64 de persoane, majoritatea foşti demnitari ai regimului carlist. Pe 27 noiembrie 1940 au fost omorâţi Madgearu şi Iorga, fapte care nu puteau să fie acceptate de generalul Antonescu.Acuzaţii reciproce

Conflictul dintre cele două părţi a luat forma unui schimb public de scrisori cu acuze reciproce, apoi cu luări de poziţii în diferite întruniri publice, Antonescu împotriva legionarilor, chemându-i la ordine şi legalitate, Horia Sima cerând înfăptuirea revoluţiei legionare. Cuvântul hotărâtor în dispută îl avea Hitler, Germania era stăpâna Europei.
Horia Sima a făcut greşeala să nu dea curs invitaţiei cancelarului german de a avea o discuţie în trei la Berlin: Hitler, Antonescu, Horia Sima, el rămânând în ţară pentru a pregăti acţiunea vizând înlăturarea lui Antonescu.
Conflictul propriu zis s-a declanşat în urma asasinării unui ofiţer german, maiorul Doring. Antonescu i-a cerut ministrului de Interne, Petrovicescu, apropiat al legionarilor, să-i descopere pe asasini şi să ia măsuri împotriva acestora. I-a dat un ultimatum, Petrovicescu n-a putut să rezolve problema şi Antonescu a decis destituirea ministrului de Interne şi a sefului Siguranţei, Ghica.
La îndemnul legionarilor, cei doi au refuzat să predea posturile noilor numiţi de către Antonescu, legionarii au ocupat cladirile Ministerului de Interne şi a Siguranţei pentru a le apăra în eventualitatea unei intervenţii armate, astfel s-a declanşat rebeliunea legionară.
Aici apare o problemă discutabilă, legionarii, ca şi unii istorici, spun că Antonescu a procedat la forţarea înlocuirii celor doi demnitari, înainte ca decizia să apară în „Monitorul Oficial”. Conform normelor legale – un decret devine valabil după publicarea lui în „Monitorul Oficial”, apreciind că este vorba de lovitura de stat a lui Antonescu.
Din punct de vedere formal şi judecând în termeni juridici – aprecierea este corectă, cei doi nu au primit “Monitorul Oficial” în care apăruse un decret de înlocuire, doar că aici apare o interpretare pentru evenimentele care au loc în momente de cumpănă; spre exemplu legionarii au ocupat instituţiile respective tot fără forme legale; iar în Decretul regal al lui {mosimage}Carol II de investire a lui Antonescu cu depline puteri, din 5 septembrie 1940, şi cel dat de regele Mihai pe 6 septembrie 1940, prevedeau că Conducătorul statului numeşte în funcţii publice, nu regele şi cine numeşte are şi dreptul de a destitui, ori ministrul de Interne şi şeful Siguranţei nu au recunoscut prerogativa legală a generalului Antonescu.
După părerea mea legionarii s-au pus în situaţia de nesubordonare faţă de Conducătorul statului prin ocuparea unor instituţii publice, de rebeliune, interpretare ce suportă nuanţe şi precizări, dar denumirea corectă a evenimentului este:  rebeliune legionară.

Poziţia lui Hitler a fost decisivă

{mosimage}Hitler nu a avut încredere în mod deosebit în Mişcarea Legionară, el punea mai mare preţ pe Partidul Naţional Creştin, i-a primit pe conducătorii acestuia Gheorghe Cuza şi Octavian Goga, iar în instrucţiunile ministrului german la Bucureşti, Fabricius, figura ideea de a susţine Partidul Naţional Creştin .
Până în 1940, în noiembrie, Hitler nu a primit nici un fruntaş al Mişcării Legionare, nici Codreanu, nici un altul. E adevărat că în 1937, Hitler a depus coroane la catafalcul lui Moţa şi Marin, morţi în Spania alături de trupele lui Franco, astfel exprimându-şi sprijinul faţă de o mişcare naţionalistă şi anticomunistă.
Hitler a rămas impresionat de pledoaria lui Antonescu din 14 ianuarie 1941, în care arăta că legionarii prin politica lor aruncaseră România în haos şi Hitler a rămas cu convingerea, cu care a murit, că Antonescu e omul pe care se poate baza; ferm, pregătit, de cuvânt, cu o influenţă covârşitoare în armată, de aceea cred că nu e vorba de o trădare a Mişcării Legionare de către Hitler, ci de o apreciere politică. Hitler socotea că pentru Germania era mai avantajos ca în fruntea statului român să se afle generalul Ion Antonescu, decât Horia Sima.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.