În momentul preluarii puterii, la 6 septembrie 1940, generalul Antonescu avea reputatia unui om incoruptibil, corect, stapân pe sine si pe deciziile sale. De-a lungul anilor nu acceptase imixtiunea în treburile publice a unor persoane fara raspundere în stat si nu ezitase sa-si manifeste ostilitatea fata de camarila regala atât cea din timpul lui Ferdinand, cât si a lui Carol al II-lea. Nu a acceptat sa aiba comunicare cu Elena Lupescu, desi stia prea bine ca aceasta îl influenta pe rege în luarea deciziilor sale politice.

Cu spatele la Elena Lupescu

La sfârsitul anului 1933, Ion Antonescu a fost solicitat de Carol al II-lea sa preia conducerea Marelui Stat Major, iar acesta a acceptat, cu conditia sa realizeze un amplu program de reformare a institutiei militare. Regele s-a declarat de acord si i-a promis tot concursul. Dupa aceasta discutie, Constantin Ilasievici, un general apropiat camarilei regale, l-a invitat pe Ion Antonescu împreuna cu sotia la un dejun, iar acesta a fost de acord. În dimineata zilei fixate, Ilasievci i-a adus la cunostinta ca la masa va participa si d-na Elena Lupescu. „Ca ars, Antonescu a replicat: <-Nu trebuia sa-mi întinzi aceasta cursa, nu vin!ť Ť- Dar e si dorinta Majestatii Sale sa fii prezentat d-nei Lupescu!> <- Bine, sunt soldat, daca e ordinul Majestatii Sale vin, dar te previn ca ma voi opri aici, nu-i voi depune nici o carte [de vizita], si înteleg ca si eu si nevasta-mea sa ne marginim aici raporturile noastre cu aceasta doamna!>>.

În spiritul vremii, depunerea cartii de vizita semnifica un cat de amicitie si dorinta de a reîntâlni persoana respectiva. La masa, Ion Antonescu a fost plasat lânga doamna Lupescu, dar nu i-a adresat nici un cuvânt. A vorbit numai cu vecina sa din cealalta parte. Elena Lupescu, venita special pentru a-l cunoaste pe noul sef al Marelui Stat Major, s-a simtit ofensata, iar consecintele nu au întârziat: regele a decis sa nu-l primeasca în audienta pe generalul Antonescu.

Fortele oculte sunt date în vileag

În calitate de sef al Marelui Stat Major, generalul a constatat „starea dezastruoasa a armatei”, drept care s-a adresat în scris regelui si primului-ministru Gheorghe Tatarescu, avertizându-i: „Tara este astazi într-o totala imposibilitate de a se apara daca va fi atacata. Armata este complet dezarmata, pseudo-instruita si demoralizata. Daca va fi chemata, în situatia de astazi, sa apere frontierele, va fi cu sacrificiile de vieti care se vor face – si vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile – un dezastru militar unic în istoria popoarelor”. El nu a ezitat sa acuze de aceasta situatie „fortele oculte”, pe „toti beneficiarii incorecti a unor situatii preponderente” (cei pusi în cauza fiind acolitii doamnei Lupescu, dar si ai regelui). Generalul Antonescu preconiza un plan de reorganizare a armatei române; între masurile pe care le considera necesare cita: „înlaturarea cu biciul si fara mila a farsorilor”, care fusesera „promovati în conducerea armatei”. Totodata, Ion Antonescu avertiza: „Putregaiul este asa de mare, încât a ramâne în mijlocul lui înseamna a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, daca continuam cu sistemul si metodele de lucru actuale. Acei care au adus ostirea în halul actual nu pot s-o îndrepte si împiedica si pe altii sa o faca”. Cuvintele erau extrem de dure si veneau în totala contradictie cu imaginea indusa pâna atunci asupra armatei române.

Contractele armatei, câstigate de rudele Lupeascai

Regele si Elena Lupescu s-au simtit vizati de aceste aprecieri si avertismente. Nu o data, în mod public si foarte ferm, Carol al II-lea, în calitate de „cap al ostirii”, declarase ca aceasta era bine dotata si gata sa apere fiecare „brazda de pamânt românesc”. Aprecierile lui Ion Antonescu puneau sub semnul întrebarii afirmatiile suveranului, putând avea un puternic impact asupra opiniei publice din tara si de peste hotare.
În terminologia epocii, prin „forte oculte” se întelegea camarila regala. Documentele de arhiva arata ca, prin interventia Elenei Lupescu, mai multe contracte privind înzestrarea armatei fusesera obtinute de rudele metresei regale. Contractele erau bine platite din bugetul Ministerului Apararii Nationale, dar nu au fost onorate. Circula zvonul ca însusi Carol al II-lea s-ar fi „înfruptat” din acest buget si ar fi primit comisioane „grase” pentru a „închide ochii” la neexecutarea contractelor.

Camarila îl destituie pe Antonescu

Atitudinea generalului Antonescu, din 1933, i-a pus în garda pe Carol al II-lea si pe Elena Lupescu; ei au decis sa nu-i mai lase posibilitatea de a adânci cercetarile si a face dezvaluiri compromitatoare. În consecinta, s-a anuntat înlocuirea lui, dupa mai putin de un an de la preluarea functiei de sef al Marelui Stat Major. Acest fapt a generat vii discutii în presa, precum si în Adunarea Deputatilor si în Senat. Armand Calinescu nota, la 12 decembrie 1934: „Generalul Antonescu e înlocuit pe neasteptate de la Marele Stat Major cu g-ral Samsonovici. Faptul a fost comentat în sensul ca este vorba de o manevra a camarilei”.
Semnalul de alarma tras de generalul Antonescu în 1934 nu a fost luat în seama de rege si de camarila sa, iar consecintele s-au dovedit a fi catastrofale pentru tara. La începutul lunii iulie 1940, dupa ce România pierduse Basarabia si Nordul Bucovinei, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare lui Carol al II-lea, în care-i reamintea: „Am prevenit ani de zile, în scris si verbal si guvernele si pe sefii militari raspunzatori si pe Majestatea Ta ca va veni catastrofa de azi. Metodele întrebuintate în selectionare si în conducere trebuiau sa ne duca fatal la aceasta scadenta […] Am fost înlaturat prin intriga si calomnie de acei care au adus tara unde este”. Generalul aprecia ca venise timpul revansei asupra oamenilor din camarila: „Nu mai asculta de acestia, Maiestate. Ei te-au adus unde esti si ne-au adus unde ne gasim”.

Acuzat de bigamie

Având în vedere aceste luari de pozitie, era de asteptat ca generalul Antonescu, ajuns, la 6 septembrie 1940, conducatorul statului, sa nu tolereze în preajma sa persoane fara raspundere politica, dar care sa-i dea sfaturi si sa intervina în luarea deciziilor. Însa, asa cum se întâmpla adesea, chiar si cei mai puternici oameni au slabiciunile lor. Una dintre slabiciunile lui Ion Antonescu au fost „cucoanele”, cum le numea el, adica doamnele din jurul sau. Principalul personaj al acestui anturaj feminin era chiar sotia sa, Maria Antonescu. Pâna în septembrie 1940 fusese o persoana cu totul anonima, despre care s-a vorbit doar în 1935, când în urma unor manevre ale camarilei regale, generalului Antonescu i s-a intentat un proces de bigamie. Acuzatia consta în faptul ca Ion Antonescu s-ar fi casatorit cu o femeie înca nedivortata legal. Avocatul sau, Mihai Antonescu a demontat aceste acuzatii si a câstigat procesul. Dupa ce sotul ei a fost numit conducatorul statului, Maria Antonescu a devenit prima doamna a României. Pentru a-si îndeplini acest rol, ea a decis sa se consulte si sa ceara sfaturile unor doamne din înalta societate, cu experienta în viata publica. S-a împrietenit cu Veturia Goga (vaduva lui Octavian Goga, marele poet si fost prim-ministru), Veturia Manuila (sotia lui Sabin Manuila – directorul Institutului de Statistica), Veturia Barbul (sotia diplomatului Gheorghe Barbul, seful se cabinet al lui Mihai Antonescu) si Georgeta Cancicov (sotia fostului ministru Mircea Cancicov). Aceste doamne se vizitau reciproc, participau la diferite actiuni oficiale, erau invitate la masa de conducatorul statului si petreceau multe ore împreuna.

Doamna general începe sa se impuna

Doamna general (din august 1941, maresal) Maria Antonescu si-a însusit rapid eticheta din „lumea buna”; îi placea sa apara în public si chiar avea dorinta de a o eclipsa pe regina-mama Elena. Contextul îi era favorabil. Ion Antonescu si-a creat o Casa Militara, similara cu cea a regelui, a înfiintat functiile de adjutanti ai generalului (maresalului) si de secretar particular, iar ofiterii de la Cabinetul Militar aveau misiuni operative. Adjutantii maresalului purtau aceeasi uniforma cu adjutantii suveranului, cu deosebirea ca garnitura de broderii de la vestoane era cusuta pe fond visiniu, în timp ce la cei ai regelui fondul era auriu. Mihai I privea cu o anumita indiferenta o asemenea initiativa, dar regina-mama Elena aprecia ca maresalul urmarea diminuarea pâna la anihilare a rolului Casei Regale.

La rândul ei, doamna maresal si-a creat si ea un fel de „curte”: se afla mereu în compania Veturiilor, uneori si a doamnei Georgeta Cancicov sau a altor sotii de fosti sau actuali demnitari, avea initiative si manifestari publice, prezentate pe larg în presa, la radio si în jurnalele de actualitati.

A ajuns la conflicte deschise cu regina-mama Elena, despre care s-a aflat rapid, fiind larg comentate de opinia publica. Astfel, sotia conducatorului statului se iscalea uneori numai cu numele mic: „Maria”, spre indignarea reginei-mama, care socotea ca numai persoanele de rang princiar puteau semna astfel. Doamna maresal si regina-mama au vizitat, în aceeasi zi, un spital de raniti si au împartit fotografii cu autografe; Maria Antonescu a semnat doar cu numele mic. Clocotind de mânie, regina a cerut sa se strânga imediat pozele rivalei sale si sa i se restituie printr-un ofiter, pentru a le completa cu numele potrivit rangului.

Veturiile – principalele doamne de companie

Alaturi de Maria Antonescu, un rol important au început sa-l aiba si alte „cucoane”, mai ales Georgeta Cancicov si Veturia Goga. Doamna Georgeta era o scriitoare talentata si povestea frumos; cunostea foarte multi oameni politici si nu ezita sa relateze despre conflictele dintre ei si despre viata lor privata. Veturia avea amintiri din lumea artistilor, dar stia si farmece; Radu Lecca mentiona ca, în timp ce Ion Antonescu suferea de o boala careia medicii nu-i gaseau leac, doamna Goga îl trata cu farmece: „Sub patul lui Antonescu erau oase de morti si alte remedii vrajitoresti„.

Pâna la urma, doctorul Zilisteanu i-a gasit tratamentul adecvat, dar pacientul a ramas cu unele sechele. Generalul Ion Gheorghe aprecia ca maresalul „era slabit datorita bolii. Unul din cele mai ciudate fenomene ale bolii sale era teama de singuratate si de izolare. Aceasta favoriza exercitarea de influenta asupra maresalului. Cercul sau apropiat, din care faceau parte si câteva femei, forma o clica condamnabila, care era implicata într-o serie de afaceri publice si care juca un rol nu tocmai ireprosabil în domeniul caritatii”.

„Cucoanele” profita

Cucoanele au profitat din plin de starea de spirit a maresalului. Dupa orele de tensiune petrecute la Consiliul de Ministri sau în vizitele pe care le facea pe front, în institutii si întreprinderi, dupa discursurile rostite în diverse împrejurari, generalul Antonescu se simtea relaxat în prezenta acestor doamne manierate, care stiau sa-i ofere un cadru placut de petrecere a timpului liber. Conducatorul statului participa si el la discutii, povestind diverse întâmplari din timpul razboiului pentru unitatea nationala, despre persoanele cu care a colaborat sau s-a confruntat; nu odata, el relata despre actiunile la care tocmai participase, deciziile pe care le luase si cum avea de gând sa procedeze în viitor. Treptat, doamnele au început sa-i dea sfaturi si sa se implice în viata publica. Este semnificativ faptul ca prin staruinta doamnei Cancicov, sotul ei, Mircea Cancicov, a fost numit, la 9 noiembrie 1940, de generalul Antonescu în functia de ministru al Economiei Nationale, în locul lui Gheorghe Leon. Noul ministru era un bun specialist, îndeplinise functia de ministru de Finante în timpul guvernelor Tatarescu (1936 – 1937) si Miron Cristea (1938 – 1939), dar apartinea vechiului regim, pe care generalul îl condamna cu o mare vehementa. De dragul doamnei Georgeta, a trecut peste acest „amanunt”, cunoscut de o tara întreaga.

Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

Ion Antonescu le-a oferit doamnelor din jurul sau un cadru legal de manifestare, si anume Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Presedinta era Maria Antonescu, iar în conducerea acestuia se aflau cele trei Veturii (Goga, Manuila si Barbul), Georgeta Cancicov, precum si alte sotii de demnitari. La început, din Consiliu a facut parte si sotia lui Horia Sima; dupa înlaturarea legionarilor din guvern, Elvira Sima a trebuit sa demisioneze, deoarece era învinuita public ca a furat bijuterii si citata la Tribunalul Militar, acuzatie care s-a dovedit a fi neîntemeiata.

În timpul razboiului, Consiliul de Patronaj a adus o contributie importanta la ajutorarea celor saraci, a ranitilor si a vaduvelor de razboi. Pentru desfasurarea activitatilor sale, Consiliul avea nevoie de bani, iar pentru procurarea lor, doamnele au recurs adesea la cai ilicite, impunând unor persoane, institutii sau întreprinderi sa contribuie financiar la promovarea actelor caritabile. În 1943, maresalul a cerut ca evreii sa plateasca o taxa de doua miliarde lei, urmând ca el personal sa decida asupra modului cum vor fi întrebuintati acesti bani. Radu Lecca, împuternicitul guvernului pe lânga Centrala Evreilor, avea sa scrie: „Doamna Maria maresal Antonescu a aflat de aceasta contributie a evreilor si, întâlnindu-ma la Presedintie, mi-a spus ca Centrala Evreilor, care dispune de atâtia bani, ar putea sa fie mai darnica cu Oficiul (Consiliul) de Patronaj. Am spus doamnei Antonescu ca am 400 milioane lei, care stau la dispozitia maresalului. El mi-a spus ca-mi va face o adresa oficiala, ca aceste 400 milioane sa fie varsati Patronajului. Astfel a si facut. Eu nu aveam nici un motiv sa-l anunt pe maresalul Antonescu, si am varsat 400 milioane la casieria Patronajului contra chitanta”.

La câteva zile dupa ce a transferat cele 400 milioane lei în contul Patronajului, Radu Lecca s-a întâlnit în holul Presedintiei Consiliului de Ministri cu maresalul si cu doamna Antonescu. Conducatorul Statului l-a întrebat ce a facut cu banii, iar Maria Antonescu a intervenit, spunând ca au fost luati pentru Patronaj. „Maresalul nu a zis nimic, însa mi-a trimis un ordin scris ca sa nu mai platesc niciodata bani fara semnatura lui. Radu Lecca stia ca Patronajul mai primise de la dr. N. Gingold (presedintele Centralei Evreilor) 100 milioane lei pentru Palatul Invalizilor, unde era amenajat un spital pentru raniti, de care avea grija Patronajul; un evreu foarte bogat, Ilia Hlebnikian, contribuia cu sume considerabile pentru spitalele Patronajului”.

Maria, comparata cu Elena Lupescu

Radu Lecca avea sa scrie ca pentru sumele obtinute, Maria Antonescu a facut interventii în favoarea evreilor: aducerea în tara a 8.000 de evrei din Dorohoi deportati în Transnistria, interventia la ministrul Gheorghe Dobre pentru autorizatia de trimitere de medicamente, îmbracaminte, încaltaminte si geamuri în Transnistria.Stiind care erau obiceiurile în România, un armator grec a intervenit la doamna Antonescu, oferindu-i suma de 100 milioane lei pentru Patronaj în cazul în care ar obtine aprobarea maresalului pentru a transporta câteva mii de evrei care doreau sa emigreze. În memoriile sale, Radu Lecca afirma ca i-a spus doamnei maresal sa nu se angajeze în afacere, deoarece suma oferita era ridicola.

„Doamna Maresal” facea vizite nu numai în spitale, ci si în institutii de stat, unde era primita cu toate onorurile de oficialitati. S-a ajuns ca Maria Antonescu sa fie comparata cu Elena Lupescu, împotriva careia generalul Antonescu se ridicase în timpul lui Carol al II-lea. Într-un manifest elaborat si difuzat de fruntasul national-taranist Nicusor Graur, în noiembrie 1942, se putea citi: „Doamna Lupescu lucra sinistru, dar în umbra; d-na Maria Maresal Antonescu, cu o inconstienta deconcertanta, comanda trenuri speciale, e asteptata în aerodromuri de oficialitati, i se fac onoruri regale, i se dau banchete si i se tin discursuri, primeste rapoarte, da directive preotilor si episcopilor, primarilor si prefectilor, dezveleste statui, inspecteaza prin Cismigiu si se cinematografiaza cu o rabdare care întrece cu mult pe aceea a spectatorilor sai. Cu o voluptate sadica, obliga, forteaza si ordona nobilelor doamne din înalta noastra societate sa-i faca garda, sa-i tina trena si sa-i formeze suita în exhibitiile ei pe la inaugurari prin tara”.

Trenuri speciale pentru doamna Maresal

Cunoscutul filosof si profesor universitar, Constantin Radulescu-Motru, nota în memoriile sale: „Sotia d-lui maresal utilizeaza trenuri speciale pentru orice deplasare pe care o face; si face pe fiecare saptamâna mai multe deplasari. În timpul din urma, pentru a distribui o suma de una suta mii lei la saracii din Tara Motilor, a cheltuit cu trenul special si cu automobilele suitei sale, cu banchete si primiri, o suma de peste un milion!”.

Uneori, „cucoanele” îi prezentau maresalului puncte de vedere diferite. Cel mai semnificativ exemplu este atitudinea fata de Mihai Antonescu, principalul colaborator al conducatorului statului. Acesta era un om muncitor, constiincios si devotat; într-un fel, se completau reciproc: Ion Antonescu era autoritar, dadea ordine si cerea rapoarte privind executare lor; Mihai Antonescu era mai maleabil, mai versatil, dispus la concesii fata de colaboratori si chiar fata de cei din opozitie.
Odata cu intrarea României în razboi, la 22 iunie 1941, Ion Antonescu a semnat un decret prin care Mihai Antonescu era numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, exercitând „în locul meu si pentru mine” conducerea statului.

Ion Antonescu s-a dedicat frontului, petrecându-si saptamâni de zile în rândul ostasilor, actionând pentru realizarea planurilor de lupta, tinând contactul cu comandantii germani si întâlnindu-se de mai multe ori cu Hitler; Mihai Antonescu se ocupa de problemele interne, mai ales de cele economice si sociale, participa la diverse întruniri politice unde tinea discursuri despre politica promovata de maresal si perspectivele de dezvoltare a României.

Mihai Antonescu le evita pe „distinsele doamne”, preferând compania Ilenei Cherciu – o „Cosânzeana veritabila de Mehedinti”, cum o numea Petre Pandrea – renumita în lumea mondena a Bucurestilor.

Intrigile Georgetei Cancicov

Maria Antonescu si Veturia Goga aveau o parere buna despre Mihai Antonescu, îi apreciau puterea de munca si devotamentul fata de maresal. Pe de alta parte, Georgeta Cancicov îl detesta si nu ezita sa recurga la tot felul de intrigi pentru a-l determina pe maresal sa-l destituie cât mai rapid.
Manevrele ei erau pe punctul de a izbuti, în februarie 1943, când Mihai Antonescu ar fi afirmat ca el nu a stiut despre faptul ca în 1941 armata româna a primit ordin sa înainteze dincolo de Bug. Maresalul s-a înfuriat si a decis sa-l îndeparteze. Aflând de aceasta hotarâre, Maria Antonescu si Veturia Goga au intervenit, implorându-l pe maresal sa-l ierte, iar acesta a cedat. Zvonul ca Mihai Antonescu ar fi fost demis s-a raspândit în rândul personalului. Când colonelul Radu Davidescu, seful Cabinetului Militar, l-a întrebat pe maresal daca Mihai Antonescu era la postul sau, acesta a raspuns: „Ce vrei, Davidescu, mi-a cazut în genunchi sarutându-mi mâinile si cerând sa-l iert.Si apoi mi-a pus si cucoanele pe cap si nu mai aveam liniste”.

Faptul ca maresalul Antonescu a cedat la staruintele „cucoanelor” pentru a avea „liniste”, arata cât de influente devenisera acestea si cât de implicate erau în marile decizii politice. Nu este clar daca Mihai Antonescu ar fi facut afirmatiile invocate de doamna Cancicov, dar este cert ca Adolf Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu, cu prilejul întâlnirii din 12 aprilie 1943, „dosarul” lui Mihai Antonescu, din care rezulta ca acesta purta negocieri în vederea iesirii României din razboi; maresalul i-a luat apararea, declarând ca era „imposibil ca Mihai Antonescu sa fi initiat vreodata negocieri de pace”. La întoarcerea în tara, maresalul i-a cerut lui Mihai Antonescu sa-si ia o luna de concediu, pentru ca numele lui sa nu mai fie vehiculat si exploatat de serviciile de informatii germane. Tratativele pe care Mihai Antonescu le initiase, se desfasurau cu stirea maresalului, preocupat si el de gasirea unei solutii de iesire a României din razboi. Evident, Ion Antonescu cauta sa acrediteze ideea ca el era aliatul consecvent al Germaniei, hotarât sa lupte pâna la capat alaturi de Adolf Hitler.

Mihai Racovita, în vizorul cucoanelor

Si dupa acel incident, doamna Cancicov a continuat sa-l acuze pe Mihai Antonescu, sustinând ca el complota împotriva maresalului si facea jocul opozitiei.
Ea îi suspecta si pe unii generali, mai ales pe Mihai Racovita, ca nu mai doreau continuarea razboiului alaturi de Germania. Doamna Cancicov îi marturisea colonelului George Magherescu, de la Cabinetul Militar al lui Ion Antonescu: „De câte ori nu i-am spus [maresalului] sa-l scoata pe Misu Racovita, ca-i un tradator!”.

În ziua de 20 august 1944, maresalul Antonescu s-a deplasat pe frontul din Moldova, unde Armata Rosie declansase un puternic atac, rupând liniile de aparare româno-germane. A doua zi, 21 august, el i-a facut o vizita la Gioseni, judetul Bacau, doamnei Georgeta Cancicov. Au luat masa de prânz împreuna, dupa care Ion Antonescu a plecat la Slanicul Moldovei, pentru a discuta cu Friessner. Colonelul Magherescu a ramas la Gioseni, pentru a primi eventuale informatii de la Bucuresti. Într-adevar, peste putin timp a sunat Mihai Antonescu, cerând sa vorbeasca cu maresalul; Gheorghe Magherescu i-a comunicat ca maresalul plecase de 20 de minute. Doamna Cancicov, care auzise telefonul, a avut un dialog cu Magherescu, pe care colonelul l-a redat astfel în memoriile sale:

„- Cine a telefonat?, întreaba ea din usa îndata ce ma zari.
– Ica, duduie! i-am raspuns venindu-i în întâmpinare.
-Si ce-a vrut?
– A întrebat de domnul maresal, daca mai e în conac.
– Porcu’ dracului! Sa stii tu de la mine ca acela coace ceva. Mirosul meu nu ma înseala niciodata. Asta pregateste ceva lui Ionel!
– Nu va îndrazni, duduie, nu are pe ce se sprijini!
– Ce supui tu, draga Georgica! Ala e cea mai mare canalie aciuita lânga Ionel! E o vipera, nu altceva.Sarpele încalzit la sân care abia asteapta sa muste. De câte ori nu i-am spus lui Ionel sa-l zvârle! Da’ el, cu inima lui buna, spunea de fiecare data: <Nu pot, m-a ajutat în momentele grele ale mele. La procesul de bigamie numai el a venit lânga mine>.
Ma, sa-ti vina sa crapi de ciuda, nu altceva”.
Asemenea cuvinte, rostite de Georgeta Cancicov, care nu avea nici o functie oficiala, arata pâna unde au putut merge „cucoanele”, în relatiile cu conducatorul statului. Dupa aceasta iesire împotriva celui care îndeplinea functia de presedinte al Consiliului de Ministri,   Georgeta Cancicov a conchis: „Ionel e singur, nu are pe nimeni. Mi-e tare mila de el”.

Mihai Antonescu -acuzat de uneltire

Din acest punct de vedere, doamna Cancicov avea dreptate: peste doua zile, maresalul Antonescu era arestat la Palatul Regal din Bucuresti, fara ca cineva sa fi intervenit în favoarea lui. Dar „cucoana” nu l-a caracterizat corect pe Mihai Antonescu, arestat în ziua de 23 august 1944, o data cu maresalul. Aprecierile negative la adresa lui Mihai Antonescu, acuzatiile ca el ar fi uneltit împotriva lui Ion Antonescu aveau o circulatie destul de larga în mediile politice si intelectuale. Dar ele s-au dovedit a fi nedrepte. Totusi, aceste zvonuri au continuat chiar si în timpul procesului din mai 1946, când multi se asteptau la un act de tradare, aruncând întreaga vina pentru acuzatiile ce i se aduceau asupra maresalului, pentru ca el sa-si salveze viata. Dar, în fapt, Mihai Antonescu s-a dovedit a fi un om de caracter, asumându-si raspunderea pentru actele sale si sfârsind în fata plutonului de executie alaturi de maresalul Ion Antonescu.
„Cucoanele” nu au avut un rol decisiv în politica promovata de conducatorul statului, iar comparatia dintre Elena Lupescu si Maria Antonescu este cu totul exagerata. În acelasi timp, nu se poate nega faptul ca doamnele din anturajul maresalului Antonescu au uzat, si uneori au abuzat, de situatia lor; totodata, au urmarit sa-l influenteze în luarea deciziilor, dar nu au reusit decât arareori.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.