Asemenea multor personalitati istorice, Alexandru loan Cuza a avut parte de adulatori, dar si de detractori. In cele ce urmeaza vom prezenta cateva elemente privind modul cum a fost prezentata domnia lui Cuza, dupa abdicarea sa in noaptea de 10/11 februarie 1866. Mai intai se cuvine mentionat faptul ca Alexandru loan Cuza a fost acuzat de complotisti ca urmarea sa se mentina cu orice pret la putere, ba chiar intentiona sa infiinteze o domnie ereditara. 

            În recenta mea carte – intitulată Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional (Editura Enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 362 pagini) – am inclus în capitolul final un paragraf intitulat Patru decenii de istorie, în care am subliniat faptul că se impune o abordare concretă, pe bază de documente, a perioadei cuprinse între 1948 şi 1989, să se renunţe la lozinci şi la idei preconcepute.

S-au scris câteva sute de cărţi în legătură cu acest eveniment, cele mai multe fiind memorii ale celor implicaţi direct sau indirect sau volume de documente. Cei implicaţi au avut două poziţii diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susţin că rebeliunea legionară a dus ţara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere.
Problemele sunt complexe şi necesită o abordare ceva mai largă decât zilele de 21 şi 22 ianuarie 1941.
În primul rând cum s-a ajuns la coabitarea lui Antonescu cu legionarii, ea a fost impusă de conjunctura politică.

Continuându-şi jocul politic practicat în ultimii trei ani, Guvernele S.U.A. şi Marii Britanii au trimis, în zilele de 24 şi 25 iunie 1947, guvernului român note în care-şi exprimau îngrijorarea faţă de ”arestarea arbitrară fără mandat de arestare sau acuzare a sute de membri ai opoziţiei, cât şi a altora care nu fac parte din partidele opoziţioniste”, ceea ce contravenea obligaţiilor asumate de România prin tratatul de pace. Aceste note au format obiectul şedinţei Consiliului de Miniştri din 9 iulie 1947, la care Gheorghe Tătărescu, ministrul de externe, a declarat categoric: “Noi nu putem primi nici de la guvernul Statelor Unite, nici de la Guvernul Marii Britanii note atingătoare ale independenţei şi suveranităţii noastre de stat liber şi de sine stătător. Noi nu putem accepta un drept de imixtiune în treburile noastre interne”. Răspunsul guvernului român a fost redactat în aceiaşi termeni, de respingere categorică a notelor respective.

În ziua de 14 octombrie 1964 a fost dat publicităţii la Moscova un comunicat oficial în care se menţiona că Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a dat curs solicitării lui Nichita Sergheevici Hruşciov de a demisiona din funcţia de prim-secretar al C.C. al PCUS şi din cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, „în legătură cu vârsta înaintată şi înrăutăţirea stării de sănătate”. Plenara l-a ales  pe Leonid Brejnev în funcţia de prim-secretar al C.C. al PCUS şi l-a desemnat pe Alexei Kosîghin pentru funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.