În februarie – martie 1907 s-a desfăşurmat cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului al XX-lea. Începută la Flâmânzi, în nordul Moldovei, răscoala a cuprins România întreagă, cunoscând cea mai mare intensitate în Muntenia şi Oltenia.

Regele Mihai a domnit de două ori: între iunie 1927 şi iunie 1930, când, fiind minor, a fost tutelat de o Regenţă, şi între sepetembrie 1940 şi decembrie 1947.
Prima dată a ajuns rege datorită faptului că moştenitorul de drept, principele Carol (tatăl său) a renunţat la această calitate în decembrie 1925. Mai renunţase de două ori (în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei

În Proclamaţia regală şi Declaraţia guvernului difuzate la radio în seara zilei de 23 august 1944 se afirma că România a acceptat condiţiile de armistiţiu oferite de Naţiunile Unite, care au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile interne, iar România consideră din acel moment Naţiunile Unite ca naţiuni prietene. Realitatea istorică a dovedit că acestea exprimau o dorinţă a românilor şi nu o realitate. Negocierile purtate nu ajunseseră la un rezultat, astfel că armistiţiul nu a putut fi încheiat imediat.

Problemele privind organizarea lumii după război au făcut obiectul discuţiilor între liderii SUA, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, încă din octombrie 1943. După înfrângerea Germaniei, la 9 mai 1945, s-a organizat Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), la care s-a decis încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria. Pe această bază, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Uniunii Sovietice, SUA, Marii Britanii, Chinei şi Franţei au trecut la elaborarea proiectelor tratatelor de pace cu fiecare dintre aceste state.

Nu voi intra în analiza acestui document postat pe internet, dar vor preciza doar că el are unele capitole bine realizate din punct de vedere ştiinţific, cu un aparat critic bogat, constituindu-se în adevărate contribuţii la cunoaşterea unui capitol din istoria României. Din păcate, Raportul este conceput ca un document politic şi utilizează un vocabular care aminteşte de anii ’50, când era condamnat cu indignare „regimul burghezo-moşieresc”.