Bine ai venit, coane Costică! Astfel se intitula articolul apărut în ziarul Dreptatea din 9 noiembrie 1946, publicat de un ziarist contrariat de gestul bătrânului politician Argetoianu, care luase hotărârea de a reveni în ţara ocupată de trupele sovietice.
Iată ce scria el: „D. Argetoianu se întoarce azi în ţară pentru a-şi verifica abilităţile… Deşi la vârsta patriarhilor, d-ta ai sprinteneli de campion al decatlonului politic. Ţara ţi se pune la dispoziţie cu încredere. Iată sfori: trage-le! Iată culise: manevrează-le! Iată «poporul»: du-l! Dumneata ai fost totdeauna cinstit cu dumneata însuţi. Ai iubit conservatorismul când ai fost conservator. Ai iubit liberalismul când ai fost liberal… Acum când eşti patriot, fii binevenit şi scoate-ne la liman, mântuitorule!“ Abilităţile nu i-au mai servit la nimic.

S-a născut la Craiova, la 3 martie 1871. Era fiul generalului şi omului politic conservator Ion Argetoianu. A urmat studii superioare la Paris, unde a obţinut licenţa în drept şi litere, precum şi doctoratul în medicină. A devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, făcând parte din consiliile de administraţie ale mai multor întreprinderi şi bănci. Avea o moşie la Breasta (jud. Dolj), unde-şi petrecea o bună parte din timpul liber.
În 1898 a intrat în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat, secretar şi consilier de legaţie. A participat, ca medic, la cel de-al doilea război balcanic. În 1913 s-a înscris în Partidul Conservator şi a publicat broşura Marea proprietate şi exproprierea, în care pleda împotriva reformei agrare preconizate de Partidul Naţional Liberal.
{mosimage}În 1917, la Iaşi, a fost impresionat de generalul Averescu, devenindu-i colaborator şi sfătuitor. În guvernul Averescu (29 ianuarie-27 februarie 1918), a fost numit ministru de Justiţie, însoţindu-l pe general la Buftea, unde, în zilele de 10 şi 11 februarie 1918, au discutat condiţiile păcii separate cu reprezentanţii Puterilor Centrale.
La 3 aprilie 1918 a luat fiinţă Liga Poporului, la întemeierea căreia Argetoianu a avut o substanţială contribuţie. Conform programului acesteia, de această dată, susţinea votul universal, exproprierea moşiilor şi împărţirea lor la ţărani.
În guvernul Averescu, constituit la 13 martie 1920, a devenit ministru de Finanţe, iar din 13 iunie 1920 ministru de Interne. În octombrie 1920, a ordonat ocuparea militară a întreprinderilor şi arestarea fruntaşilor grevei generale.
Câteva luni mai târziu, la 12 mai 1921, a organizat arestarea delegaţilor socialişti care au votat afilierea fără rezerve la Internaţionala Comunistă (Magazin istoric, nr. 10-11/2003), act ce a stârnit şi reacţii critice, deoarece printre întemniţaţi se aflau şi câţiva parlamentari. Elaborase totul fără a înştiinţa guvernul sau măcar pe generalul Averescu. După ce ordinele de rigoare fuseseră transmise, l-a informat pe general, iar acesta l-a avertizat: „În caz de insucces, vei trage natural consecinţele.“
A convenit cu generalul ca miniştrii să fie convocaţi la ora 15, adică exact atunci când era planificată acţiunea. „Şedinţa s-a deschis la ora 3 şi 10 minute. Averescu a lămurit motivul convocării: «Trebuie să sfârşim cu comuniştii…» şi a explicat ce aveam de gând să fac. Titulescu [ministrul de Finanţe], care căsca întruna plictisit şi tremura de frig, a încetat să deschidă gura, s-a încălzit brusc, s-a înroşit, a vrut să ia cuvântul, dar i-a luat-o Tache [Ionescu, ministrul de Externe] înainte cu trei vorbe tăioase: «Nu se poate!» Se făcuse galben ca ceara… «Nu se poate!», au strigat şi Trancu-Iaşi [ministrul Muncii] şi Cudalbi [ministrul Agriculturii şi Domeniilor]; o unanimitate dezaprobatoare se ridica contra mea“.
În timp ce dezbaterile erau în toi, Argetoianu a dat telefon generalului Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, care l-a informat că i-a arestat pe comunişti. „M-am înapoiat la masa verde [a guvernului]. Până atunci nu deschisesem gura: «Domnilor – şi cu un zâmbet m-am uitat la Averescu – domnilor, discuţiile dvs. sunt inutile; totul s-a terminat. Toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti sau la Jilava… Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!».“Grobian şi sfidător

Deplin încrezător în capacitatea lui politică, nu o dată Argetoianu s-a comportat într-o manieră de-a dreptul jignitoare. În iunie 1921, proiectul de lege agrară urma să fie adoptat, după ce suferise numeroase modificări. Unii deputaţi averescani erau nemulţumiţi, ameninţând că vor vota împotrivă.

Argetoianu a venit în Cameră, unde urma votul nominal. „M-am aşezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în faţa băncilor – era să zic a ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit unul să spună «contra».“
În vara lui 1921 s-a discutat proiectul de lege privind naţionalizarea Societăţii „Reşiţa“. {mosimage}„Şedinţa dura de ceasuri, în mijlocul scandalului, pe o căldură de moarte, şi era pe sfârşite – relatează memorialistul… Madgearu se urcase la tribună şi ne ameninţa cu un discurs de două ceasuri. Eram exasperat şi mă treceau năduşelile.
Mi-am pierdut orice control asupra nervilor şi uitându-mă în ochii armeanului, i-am susurat: «Să mă pupi în c…r!» Binişor, să nu mă audă decât el, dar nu şi cei din incintă!… Madgearu a început să urle ca un disperat: «Mi-a spus să-l pup în c…r! Mi-a spus să-l pup în c…r!» Făcuse bale la gură şi ţipa ca şi când l-aş fi lovit în c…r cu cizma!
Toată opoziţia în picioare a început să urle şi ea, să mă ameninţe cu pumnul, să strige: «Guvernul insultă opoziţia! Demisia! Demisia!»“ La propunerea lui N. Iorga, toţi deputaţii opoziţiei au părăsit Adunarea, îndreptându-se spre Palatul regal, pentru a cere demiterea imediată a guvernului.
A doua zi, preşedintele Consiliului de Miniştri a venit în Parlament, declarând că guvernul regretă incidentul creat, dar opoziţia nu şi-a reluat locul în Adunarea Deputaţilor. După câteva săptămâni, liderii Partidului Ţărănesc şi-au dat seama că prin retragerea opoziţiei din Parlament se netezea drumul Partidului Naţional Liberal spre putere.
Pentru a evita o asemenea perspectivă, ţărăniştii au început negocieri cu guvernul în vederea revenirii lor în Adunarea Deputaţilor. Discuţiile s-au purtat între dr. N. Lupu şi Constantin Argetoianu şi s-au încheiat cu un acord care prevedea, printre altele, ca Argetoianu să ceară scuze lui Madgearu. Revenirea ţărăniştilor în Parlament nu a putut evita însă căderea guvernului Averescu, la 17 decembrie 1921.
După trecerea Partidului Poporului în opoziţie, Argetoianu a ajuns la concluzia că „steaua politică“ a generalului Averescu se îndrepta spre apus, drept care, la 15 decembrie 1923 a decis să se proclame el preşedintele partidului.
Tentativa nu a reuşit, deoarece, în mentalitatea publică, Partidul Poporului însemna Alexandru Averescu. Fără să stea prea mult pe gânduri, Argetoianu şi-a căutat o nouă identitate politică şi în mai 1924, el şi simpatizanţii săi au fuzionat cu Partidul Naţionalist-Democrat condus de N. Iorga, noua formaţiune luându-şi numele de Partidul Naţionalist al Poporului.Arta linguşirii

{mosimage}Argetoianu urmărea crearea unui mare partid de opoziţie, capabil să pună capăt dominaţiei liberale. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional, care la 23 ianuarie 1925 lansase un apel către partidele din opoziţie pentru a colabora în vederea înlăturării guvernului Ion I.C. Brătianu. În februarie 1925, Argetoianu l-a convins pe N. Iorga să accepte fuziunea cu Partidul Naţional. Cum a reuşit?

Savantul se pregătea să plece la Paris. Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes de public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor.
Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu d. Maniu?“ Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri.“
A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu.
A scos din geantă o coală de hârtie albă pe care a semnat-o şi i-a spus: „Pune d-ta ce condiţii vrei şi, iată, le ai semnate gata!“ Iuliu Maniu a rămas „mut şi un minut n-a ştiut ce să-mi spună. S-o fi aşteptat el la multe, numai la asta nu. Graţie acestei «figuri» care s-a aflat, căci nu m-am jenat s-o povestesc, şi de care s-a făcut mult haz, pertractările noastre n-au durat decât trei zile, în loc de trei săptămâni.“
În urma fuziunii, câţiva fruntaşi ai Partidului Naţionalist al Poporului au fost nominalizaţi în conducerea Partidului Naţional, care şi-a menţinut programul şi statutul; pentru a menaja susceptibilitatea lui Iorga, acesta a devenit copreşedinte al Partidului Naţional, alături de Iuliu Maniu.
După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui C. Argetoianu şi al lui N. Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 5 octombrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent“. Cu acest statut a intrat în guvernul Ştirbey (iunie 1927), ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, deţinând şi interimatul la Industrie şi Comerţ.
Guvernul s-a menţinut numai două săptămâni şi la 21 iunie s-a constituit un nou cabinet, prezidat de I.I.C. Brătianu. Argetoianu a ocupat în continuare funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor şi a rămas în guvern şi sub preşedinţia lui Vintilă Brătianu.Împătimit al jocurilor din culise

Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în P.N.L., declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită“.

După trecerea P.N.L. în opoziţie (noiembrie 1928), personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I.G. Duca şi Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului.
La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. N-a devenit totuşi un membru al camarilei regale.
În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu“. A apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).
Şi iată-l pe Argetoianu independent şi „omul regelui“, ajungând principalul personaj în timpul crizei politice din primăvara anului 1931, când i s-a încredinţat lui N. Iorga misiunea de a forma guvernul după o listă alcătuită chiar de rege.
Argetoianu l-a însoţit pe noul prim-ministru în vizitele pe la membrii guvernului, care urma să depună jurământul: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar…». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul.“
Argetoianu era ministru de Finanţe şi ad-interim la Externe (până la 27 aprilie). La 7 mai, a devenit ministru de Interne, iar principala sa misiune a fost câştigarea alegerilor de către guvern, care a depus lista de candidaţi sub numele de Uniunea Naţională. Victoria guvernului era problematică, astfel că, la sugestia lui Carol II, Argetoianu a negociat cu I.G. Duca realizarea unui cartel. Duca a acceptat ca P.N.L. să candideze pe listele Uniunii Naţionale, asigurând astfel succesul guvernului.
Cât priveşte situaţia din guvern, unii ziarişti afirmau cu îndreptăţită ironie că „N. Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu“. Savantul a pus capăt tristei sale experienţe, depunându-şi demisia la 31 mai 1932. Cu două săptămâni în urmă, C. Argetoianu constituise o nouă organizaţie politică, numită Uniunea Agrară (din octombrie 1936, Partidul Agrar).Asul din mâneca regelui

În 1934-1935 Argetoianu a susţinut ideea modificării Constituţiei din 1923, în sensul acordării unor puteri sporite regelui în conducerea statului. Aprecia că democraţia eşuase în România, partidele politice erau simple „coterii“, iar Parlamentul o „maşină de măcinat vânt“; democraţia era o noţiune variabilă, după ţări: la noi, ea însemna discursuri în opoziţie, critică şi făgăduieli, pentru ca, odată ajuns la putere, omul politic să-şi uite făguduielile, să-şi umple repede buzunarele şi să-şi satisfacă partizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie.

Mărturisea că năzuinţele sale merg către o organizare autoritară şi cinstită a statului, pe care o credea din ce în ce mai necesară.
În noiembrie 1937 a aderat la pactul de neagresiune electorală semnat de Iuliu Maniu, {mosimage}Corneliu Zelea-Codreanu şi Gheorghe Brătianu. Este greu de apreciat acest gest, el putând fi expresia dorinţei de a afla „din interior“ manevrele lui Iuliu Maniu, marele adversar al lui Carol II, dar şi semnul unei supărări pe rege, care nu-i urmase sfatul de a instaura imediat un regim autoritar, fără a mai recurge la alegeri parlamentare.
Peste puţin timp însă, la 10 februarie 1938, cariera lui politică s-a relansat. În guvernul Miron Cristea, a ocupat funcţia de ministru al Industriei şi Comerţului, iar la 30 martie 1938 a devenit consilier regal. În ziua de 8 aprilie 1938 a fost ales preşedintele Consiliului Superior Economic, care avea rolul de a coordona politica economică a României şi de a elabora un plan de dezvoltare pe cinci ani.
La 15 iulie 1939, după ce N. Iorga a demisionat din funcţia de preşedinte al Senatului, la sugestia regelui, a ocupat el această demnitate.
La Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, care a discutat poziţia României în condiţiile declanşării războiului mondial, C. Argetoianu a avut o poziţie aparte. A elogiat activitatea regelui, a primului-ministru Armand Călinescu şi a ministrului de Externe Grigore Gafencu şi a apreciat că situaţia internaţională a României era foarte gravă. Totul era nesigur, dar exista un singur lucru cert: „La sfârşit va rămâne o putere imensă: Rusia. Oricine va fi victorios, fie Germania, fie anglo-francezii, va fi destulă vlagă în Apus pentru a ţine piept Rusiei?
Va mai fi o forţă în stare să ţină în frâu şi să învingă Rusia?“ Pornind de la acest raţionament, aprecia că „nu trebuie să ne vrăjmăşim cu Rusia“, ci „să se caute o apropiere faţă de această mare putere“. S-a declarat pentru „neutralitate şi raporturi cu Rusia“.
După asasinarea lui Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, regele a luat măsuri dure contra mişcării legionare, fapt ce a generat o anumită enervare la Berlin, dar şi o stare de spirit negativă în ţară. În însemnările sale zilnice, regele nota: „Mă hotărăsc să-l chem pe Argetoianu la 5 şi jumătate. Întrevederea a fost destul de scurtă, căci repede ne-am pus de acord asupra punctelor principale… N-am format niciodată o listă ministerială mai repede.“Un bătrân lipsit de vlagă

La 28 septembrie 1939, Argetoianu a ajuns în cea mai înaltă demnitate la care putea râvni un om politic din România. Guvernul s-a dovedit ineficient. La 9 noiembrie, Carol II nota: „Un lucru este sigur, că multă vreme nu [se] va putea continua cu Argetoianu. Prea e îmbătrânit. N-are vlaga de care ritmul actual are nevoie.“

În ziua de 23 noiembrie, Argetoianu şi-a depus demisia.
Participant la Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, Argetoianu s-a pronunţat pentru cedare în faţa ultimatumului sovietic. „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani.“ Aceeaşi poziţie a avut şi la cel de-al doilea Consiliu, din după-amiaza aceleiaşi zile.
La 28 iunie s-a efectuat o remaniere a guvernului Tătărescu, Argetoianu devenind pentru doar o săptămână ministru de Externe. Principalul său act a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa la 13 aprilie 1939. La 4 iulie, guvernul Tătărescu a demisionat.
În cadrul celor două Consilii de Coroană din 30 august 1940 a avut o poziţie clară: „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz.“
Venirea legionarilor la putere i-a creat o situaţie dificilă: la 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist.
În seara precedentă 64 de persoane (inclusiv fostul prim-ministru Gheorghe Argeşanu), arestate pentru că participaseră la măsurile împotriva legionarilor, fuseseră asasinate în închisoarea Jilava. Pentru ca să nu aibă aceeaşi soartă şi cei de la Prefectură, a intervenit personal generalul Ion Antonescu, conducătorul statului, care a dispus eliberarea lor.
În timpul războiului din Est, încercările sale de a se alătura opoziţiei au eşuat. I se reproşa participarea la instaurarea regimului dictatorial în România. În aprilie 1944, a plecat în Elveţia, cu speranţa că va contribui la obţinerea de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea puterilor occidentale. La vârsta şi cu experienţa sa, e greu de înţeles gestul de a reveni în ţară în noiembrie 1946, cu speranţa că îşi va putea relua activitatea politică (Magazin istoric, nr. 5/2000). A fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi a murit în închisoarea de la Sighet, în ziua de 6 februarie 1955.
Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.