De-a lungul istoriei, românii și sârbii au avut adesea o istorie comună. De la mijlocul secolului al XIX-lea obiectivul celor două popoare a fost obținerea independenței de stat față de Imperiul Otoman. În acest scop au urmărit să folosească disputele între Marile Puteri, care urmăreau să beneficieze de pe urma crizei orientale și a „omului bolnav”, cum era numit respectivul Imperiu. La 18/30 iunie 1876, Serbia și Muntenegrul au declarat război Imperiului Otoman.

21 iulie

Pe acest fond a avut loc întâlnirea de la Reichshstadt (Boemia) a împăraților Austro-Ungariei și Rusiei, care au realizat o înțelegere secretă privind preluarea unor părți din Imperiul Otoman: habsburgii urmau să ocupe Bosnia și Herțegovina, iar țarul să ia sudul Basarabiei care fusese retrocedat Moldovei (României) în 1856. În aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman, iar România și-a proclamat independența de stat. Domnitorul român Carol I a avut comanda trupelor româno-ruse de la Plevna, principala zonă de rezistență otomană, care s-a predat în octombrie 1877. Prin tratatul de pace de la Berlin din 1 iulie 1878, a fost recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului.

În aprilie 1879, Serbia și România au stabilit relații diplomatice, după care a urmat o dezvoltarea a legăturilor între cele două state, în plan economic și cultural. Spre exemplu, regele Carol I a efectuat o vizită la Belgrad în zilele de 18/30-19/31 august 1884; la 8/20 iulie 1896 s-a semnat un acord privind comunicațiile telegrafice între România și Serbia; la 15/27 septembrie 1897 a fost inaugurat canalul de navigație Sip, de-a lungul Porților de Fier ale Dunării; la 23 decembrie 1906/ 5 ianuarie 1907 s-a încheiat o convenție comercială între cele două state. O colaborare a existat între românii și sârbii din Imperiul Habsburgic. Astfel, la 10/22 august 1895 a avut loc, la Budapesta, Congresul națiunilor și naționalităților asuprite din Austro-Ungaria. În biroul acestuia s-au aflat reprezentanți ai românilor (Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Ciceo Pop), sârbilor (Mihail Polit) și slovacilor (Pavel Mudron). Cu acel prilej s-a hotărât ca națiunile și naționalitățile asuprite din Imperiu să se sprijine reciproc și să-și coordoneze lupta împotriva politicii de maghiarizare forțată practicată de guvernul de la Budapesta.

Faptul că în 1878, Rusia a reocupat sudul Basarabiei și lansa repetate atacuri împotriva României, a generat o stare de tensiune între cele două state. În acest context, la insistența regelui Carol I, România a încheiat la 18/30 octombrie 1883 un tratat de alianță cu Austro-Ungaria pe termen de cinci ani, la care a aderat, în aceeași zi, și Germania. O asemenea alianță nu era acceptată de opinia publică, astfel că Tratatul a fost ținut secret și păstrat în fișetul lui Carol I, fiind prezentat doar primilor miniștri care au semnat reînnoirea acestuia și la încă trei persoane (șefi de partide). În realitate, tratatul nu a putea fi aplicat în nici o împrejurare. De exemplu, la 9/22 iunie 1908, șeful Marelui stat Major al armatei Austro-Ungariei a făcut o vizită în București, pentru a-l anunța pe Carol I despre intenția țării sale de a ataca Serbia, care sprijinea mișcările secesioniste ale slavilor din Imperiul Habsburgic. Regele i-a declarat că România avea relații prietenești cu Serbia și se pronunță pentru menținerea statu-quo-ului în Balcani. Problema cea mai gravă în relațiile Austro-Ungariei cu Serbia erau Bosnia și Herțegovina. Prin tratatul de la Berlin din 1878, Austro-Ungaria a primit dreptul de administrație provizorie asupra Bosniei și Herțegovinei. În 1881, Viena a primit acordul Berlinului pentru anexarea acestor teritorii slave. În 1908, Austro-Ungaria a trecut la anexarea Bosniei și Herțegovinei, act ce a provocat o reacție extrem de negativă în Serbia, cu care s-a solidarizat și opinia publică din România. În ziua de 24 septembrie/7 octombrie 1908 au avut loc în București și în alte orașe din România întruniri de solidaritate cu Serbia, precum și de condamnare a politicii guvernului de la Budapesta vizând deznaționalizarea românilor, sârbilor și slovacilor din Ungaria.

Prin politica sa, Austro-Ungaria a sprijinit Bulgaria, folosind-o ca o contrapondere față Serbia. Sub impulsul Vienei, la 16/29 iunie 1913, Bulgaria a atacat Serbia, izbucnind astfel cel de-al doilea Război Balcanic. Cu Serbia s-au solidarizat Grecia, Muntenegru și Turcia, precum și România. Prin pacea de la București din 28 iulie/10 august 1913 s-a redesenat harta statelor din Balcani. Bulgaria a fost nevoită să cedeze Serbiei o parte din Macedonia, iar României sudul Dobrogei. Potrivit unor date statistice, în 1913, România avea circa 7,5 milioane locuitori, iar Serbia în jur de 3 milioane locuitori. Austro-Ungaria a fost profund nemulțumită de prevederile acestui tratat și a încercat să obțină renegocierea lui, dar fără succes. Ca urmare, Viena a încurajat Sofia să promoveze o politică de revanșă. Dincolo de declarațiile pacifice ale guvernelor din marile state europene, în realitate toate se înarmau masiv și se pregăteau de război. Germania, Austro-Ungaria și Italia au constituit, în 1882, Tripla Alianță (Puterile Centrale), iar Franța, Marea Britanie și Rusia au format, în 1907, Tripla Înțelegere (Antanta). Formal, România făcea parte din gruparea Puterilor Centrale, dar realitate era cu totul alta. În februarie 1913 ministrul Austro-Ungariei la București, Ottokar Czernin, i-a propus lui Carol I să supună tratatul aprobării parlamentului român. Czernin avea să transmită ministrului său de externe: „Groaza care l-a cuprins pe rege la auzul acestei propuneri, doar la gândul că secretul, așa de puternic păzit, asupra existenței unei asemenea alianțe ar putea fi adus la cunoștința publică, această frică mi-a demonstrat cât de imposibil ar fi de tradus în viață – în condițiile date – această literă moartă[1]” . Este de reținut faptul că diplomatul Austro-Ungariei acreditat la București aprecia, în februarie 1913, că tratatul era o „literă moartă”.

Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (format în ianuarie 1914) urmărea o schimbare de direcție în politica externă, neacceptând ca România să stea alături de un Austro-Ungaria care promova o politică ostilă față de românii din imperiu. Un moment semnificativ s-a înregistrat la 1/14 iunie 1914, țarul Nicolae al II-lea a făcut o vizită în România, la Constanța, convenind cu regele Carol I să acționeze pentru apropierea relațiilor între Rusia și România[2]. Tensiunile internaționale acumulate timp de două decenii erau pe punctul să explodeze în orice moment. Pretextul a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, în ziua de 15/28 iunie 1914, la Sarajevo (Bosnia). Autorul asasinatului era tânărul Gavrilo Princip, membru al organizației secrete „Mâna Neagră”, la 15/28 iunie 1914. Autoritățile de la Viena au apreciat că vina aparținea Serbiei, care încuraja mișcările naționaliste ale slavilor de sud, drept care au trimis un ultimatum guvernului de la Belgrad. Condițiile erau considerare de istoricul român N. Iorga[3] „porunci dintre acelea pe care nici o țară cu simț de mândrie nu poate să le primească”[4]. De altfel, Ottokar Czernin îi spusese fruntașului politic român Alexandru Marghiloman că pentru habsburgi era vital „să extirpe panslavismul, pentru a dovedi oamenilor din țara lor că Austro-Ungaria nu a intrat în lichidare”[5].

N. Iorga aprecia că „lupta împotriva Serbiei, tendința de a zdrobi Serbia”, se înscria într-un plan geopolitic mai larg al Austro-Ungaria, și anume „de a căpăta o nouă intrare în Peninsula Balcanică, de a atinge în felul acesta Marea Sudului [Mediterană], de a preface întreaga peninsulă cu toate popoarele care o locuiesc într-un debușeu al producției fabricilor Austriei și într-un câmp de expansiune a poftelor de cotropire maghiară”[6]. La 14/27 iulie, împăratul Franz Ioseph l-a anunțat pe regele Carol I că „vechea ta prietenie și legăturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav”[7]. Potrivit unor martori oculari, Carol I – de felul său foarte calm și reținut – după citirea acestei scrisori a devenit agitat. În timpul mesei de seară a afirmat că Serbia „a cedat tuturor cererilor Austro-Ungariei, depășind chiar limitele pe care le-aș fi putut crede, și această declarație de război, fără ca în prealabil să fiu consultat, este o atingere a drepturilor și prerogativelor mele de rege”[8]. A doua zi, 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, act ce marca declanșarea Primului Război Mondial (numit și Marele Război). În decurs de o săptămână, au intrat în luptă Germania, Marea Britanie, Franța și Rusia. Vestea a fost primită cu revoltă de opinia publică din România. Chiar în ziua de 15/28 iulie 1914 a avut loc în centrul Bucureștilor, la statuia lui Mihai Viteazul – domnitorul care a realizat, în 1600, prima unire a Țărilor Române – o mare manifestație. Participanții s-au declarat în favoarea Serbiei[9] și au condamnat Austro-Ungaria pentru actul de agresiune îndreptat împotriva statului vecin, precum și pentru politica ostilă față de minoritățile naționale din imperiu, inclusiv împotriva românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina.

N. Iorga scria că cotropirea Serbiei de către Austro-Ungaria reprezenta o „denegare a dreptului de a trăi a unui popor, al unuia care stă atât de aproape de noi, atât de aproape sufletește și materialicește, încât o lovitură care se îndreaptă împotriva lui este o lovitură care se pregătește împotriva noastră”[10]. La 16 iulie, guvernul Brătianu a dat publicității un comunicat în care aprecia că, față de situația creată, România a decis „să rămână neutră”[11]. Regele Carol I era supus unor puternice presiuni externe. După împăratul Austro-Ungariei i-a scris, la 18/31 iulie, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei: „Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat”[12]. În discuțiile cu liderii politici, Carol I aprecia că România trebuie să se conformeze Tratatului din 1883, fiind convins că Germania, care dispunea de o puternică forță militară, va câștiga războiul. Constituția României prevedea: „Nici un act al regelui nu poate avea tărie (valoare) dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. Ca urmare, regele nu putea lua o decizie fără aprobarea guvernului. Ion I.C. Brătianu a avut lungi discuții cu Carol I, căutând să-l convingă că tratatul din 1883 nu era aplicabil pentru România, deoarece nu Serbia a atacat Austro-Ungaria, ci invers – Austro-Ungaria a atacat Serbia. De asemenea, că prin războiul declanșat, monarhia habsburgică demonstra că neagă dreptul naționalităților imperiu, apărarea acestora constituind baza politicii statului român[13].

Având în vedere responsabilitatea luării unei decizii esențiale pentru România, regele a decis la 19 iulie, de comun acord cu Ion I. C. Brătianu, să convoace Consiliul de Coroană pentru 21 iulie/ 3 august 1914, la Sinaia. A doua zi, 20 iulie/2 august, cancelarul Germaniei, Bethmann-Hollweg, i-a telegrafiat lui Carol I: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române și îndreptarea ei împotriva Rusiei”[14] . Acest ton ultimativ l-a pus pe Carol I într-o situație dificilă, deoarece era tratat ca un subordonat al liderului politic de la Berlin. La Consiliul de Coroană au participat membrii guvernului, președinții Corpurilor legiuitoare, șefii de partide, foștii prim-miniștri. Deoarece discuțiile de la Consiliul de Coroană nu se stenografiau și nici nu se încheiau procese verbale, reconstituirea desfășurării acestuia poate fi realizată pe baza celor consemnate, după ședință, de câțiva participanți: Alexandru Marghiloman, I.G. Duca, Victor Antonescu, Titu Maiorescu, Ion Lahovari, Emanoil Porumbaru[15]. Potrivit lui I.G. Duca, regele a intrat în sala de ședințe „congestionat și vădit emoționat, făcea încă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său”. A spus în limba română că, având în vedere importanța temei, solicită ca discuțiile să se desfășoare în franceză – „limba subtilităților diplomatice”. Participanții au fost de acord.

[1] Apud Constantin Nuțu, România în anii neutralității (1914-1916), București, Editura Științifică, 1972, p. 44.
[2] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol I, București, Editura Enciclopedică, 2010, pp. 227-228.
[3] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Nicolae Iorga și atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria, în „Romanoslavica”, XV, 1967.
[4] „Neamul românesc pentru popor”, din 20 iulie 1914.
[5] Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I. 1895-1015, București, 1927, p. 226.
[6] N. Iorga, Politica austriacă față de Serbia, București, 1915, p. 5.
[7] Arhivele Naționale Istorice Centrale (România), fond Casa Regală, dos. 43/1914, f.1 (în continuare se va cita. Arh. N.I.C.).
[8] Mărturii contimporane. Regele Ferdinand. Adunate de N.G. Budușteanu, f.a., pp. 12-14.
[9] Istoria Românilor, vol. VII, tom 2. Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 2015, p. 663.
[10] N. Iorga, op. cit., p.4.
[11] Ziarul „Dimineața” din 18 iulie 1914.
[12] Arh. .N.I.C., fond Casa Regală, dos. 44/ 1914, f. 1.
[13] Ion Bulei, Arcul așteptării. 1914-1915-1916, București, Editura Eminescu, 1981, p. 65.
[14] Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 44/1914, f. 2.
[15] Vom folosi textele publicate de Ion Mamina în cartea Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 2015, pp. 32-51.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.