Ales domn al Moldovei la 5 ianuarie și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza întruchipa în persoana sa Unirea celor două Principate, deschizând calea spre statul național român modern.

Domnitorul era pe deplin convins că acest act avea o semnificație istorică profundă, fapt subliniat în mesajul adresat Adunării Elective a Țării Românești la 10 februarie 1859: „Actul de înalt patriotism care a întrunit unanimitate asupra mea voturile domniei voastre, este demn de admirarea lumii. El este și va fi în ochii istoriei mai mult decât înălțarea pe Tron a unui om devotat cauzei naționale, el este triumful unui principiu mântuitor și înălțarea unei nații întregi. Onoare domniilor voastre, domnilor reprezentanți ai Țării Românești, căci ați știut a realiza dorința cea vie a națiunii române”.

În cei șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a reușit să dea o nouă structură statului și societății românești, contribuind decisiv la înfăptuirea unor reforme structurale, vizând toate domeniile de activitate. I-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Crețulescu, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Papiu Ilarian și alți patrioți, implicați în activitatea de guvernare.

Primii ani de domnie au fost dificili, deoarece Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 privind organizarea Principatelor Române stabilea că Moldova și Valahia (Țara Românească) aveau fiecare domn, guvern și adunare legiuitoare proprie. Se înființa o Comisie Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun și o Curte de Casație comune pentru ambele Principate.

Abia în decembrie 1861, domnitorul a reușit să obțină acordul Porții și al Puterilor garante pentru unirea deplină Moldovei și Țării Românești. La 24 ianuarie 1862 s-a deschis în București primul Parlament al României, prilej cu care Alexandru Ioan Cuza a proclamat „Unirea definitivă a Principatelor.”

Alexandru Ioan Cuza

În interior, domnitorul a avut de înfruntat opoziția grupării conservatoare, ostilă reformelor. Cuza a trebuit să recurgă la lovitura de stat din 2 mai 1864 pentru a se adopta o Constituție (numită Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris) și o nouă lege electorală, care prevedea extinderea dreptului de vot. Ca urmare, noul Parlament a votat legea rurală, promulgată de domnitor la 14 august 1864. Au fost împroprietărite 511,896 familii de țărani, care au primit 2 038 640,2 ha teren arabil.

O altă lege care a întâmpinat mari rezistențe, mai ales externe, a fost cea privind secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863), prin care s-a pus capăt scurgerii în afara țării a unor imense bogății provenite de la mănăstirile închinate la muntele Athos și altor așezăminte monahale din Orientul ortodox.

Carol Popp de Szathmári, Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească, litografie

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au vizat toate domeniile de activitate: legiferarea învățământului primar obligatoriu și gratuit; înființarea Universității din Iași (1860) și a celei din București (1864); unificarea armatei; constituirea Direcției centrale a poștelor; adoptarea Codului penal și a Codului civil; organizarea admnistrativă a județelor, orașelor și comunelor; legea pensiilor; sistemul unitar de măsuri și greutăți, înființarea Muzeului Național de Antichități etc. etc.

Practic, în câțiva ani, s-a realizat o modernizare rapidă a vieții politice, sociale și culturale, România a devenit un stat compatibil cu cele mai avansate țări europene.

Consolidarea statului român nu era văzută cu ochi buni de cele trei imperii vecine. Imperiul Otoman se temea că în curând România va dori să devină independentă. Imperiul Rus avea în vedere o creștere a opoziției românilor din Basarabia față de dominația țaristă, iar Imperiul Habsburgic nu putea accepta ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza să sprijine mișcarea națională a românilor din Transilvania, Banat și Bucovina.

Theodor Aman, Unirea Principatelor

Pe de altă parte, în țară s-a organizat un curent opoziționist, care făcea apel la hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857 privind unirea Principatelor într-un singur stat sub conducerea unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană. După reforma agrară din 1864 acest curent cuprindea pe toți adversarii domnitorului, de la cei care considerau că reformele erau prea limitate, până la cei care susțineau că acestea erau prea radicale. „Monstruoasa coaliție” a pus la cale un complot vizând răsturnarea domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza era la curent cu aceste uneltiri, drept care a afirmat, în repetare rânduri, că socotea coroana drept un „depozit sacru”, pe care era gata să o cedeze prințului străin. Într-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea la 1 octombrie 1865, Cuza afirma: „Am fost destul de fericit să realizez Unirea, visul secular al românilor, să restitui țării mele a cincea parte din teritoriul uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de țărani clăcași, un milion de proprietari și cetățeni”. După ce evoca celelalte reforme înfăptuite, concluziona: „orice spirit imparțial va recunoaște că, de șase ani, România a văzut realizându-se transformări mari și fericite”. Totodată, domnitorul îl informa pe împărat că „de câtva timp mă simt oprit în mijlocul sarcinii mele”, drept care era gata să accepte „orice aranjament” care ar fi favorabil intereselor României, inclusiv părăsirea domniei: „Voi intra cu plăcere în viața privată lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioților mei”.

O idee similară exprima în Mesajul de deschidere a lucrărilor Corpurilor legiuitoare în ziua de 5 decembrie 1865: „Eu vă declar în această ocaziune solemnă că singura mea ambiție este de a păstra dragostea poporului român, este în adevăr de a fi folositor patriei mele, de a menține drepturile ei neatinse. Fiți convinși că eu n-aș vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forță. Fie în capul țării, fie alăturea de dumneavoastră, eu voi fi totdeauna cu țara pentru țară, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărei așezare am fost fericit să contribui”.

Litografie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza de Lemercier după Carol Popp de Szathmari,

sec. XX , Viena

Complotiștii nu au vrut ca schimbarea domnitorului să se producă prin bun învoire, ca între oameni politici civilizați. Ei aveau nevoie de spectacol, crezând că astfel vor fi receptați ca „salvatorii națiunii” care, înlăturându-l pe Cuza, au oprit cursul României spre prăpastie.

Ca urmare, în noaptea de 11 februarie 1866, un grup de militari a atacat Palatul, a invadat dormitorul și sub amenințarea pistolului i-au impus lui Cuza să semneze pe spatele unui militar actul de abdicare. Apoi a fost scos printre șiruri de soldați și dus într-o locație secretă, ca cel din urmă infractor. Peste câteva zile a fost trecut peste graniță, unde a rămas până la moartea sa în 1873.

În dimineața zilei de 12 februarie 1866, Locotenența Domnească a dat publiciții un mesaj, prin care-i anunța pe români despre înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza. Într-un fel îi mustra pentru că „din nenorocire v-ați înșelat în alegerea domnitorului chemat în capul națiunii”, în ianuarie 1859. În timpul acestuia „a domnit anarhia și corupțiunea, călcarea legilor, desconsiderarea țării, înlăuntru și în afară, risipirea avuției naționale”. Totul era de condamnat: „Șase ani de înjosire, de suspiciune, de persecutări; șapte ani de umilire, de delapidări și suferințe”. Acestor rele li s-a pus capăt prin înlăturarea celui vinovat.

În ziarul său, C.A. Rosetti aprecia: „Alegerea făcută la Iași n-a fost nimerită: comitetul pigmeilor a învins comitetul uriașilor”. Falsificând istoria, acesta șteargea cu buretele realitatea că Alexandru Ioan Cuza a fost votat în unanimitate de Adunarea Electivă a Moldovei, ca și de cea a Țării Românești.

Complotiștii au confiscat arhiva domnitorului, anunțând că „în curând” vor da publicității documentele care demonstrau „trădarea” domnitorului Cuza. Numai că asemenea documente nu s-au găsit, dar arhiva a fost preluată de D.A. Sturdza (membru al grupului de complotiști) și abia în 1912 a ajuns la Biblioteca Academiei, fiind deschisă tocmai în 1928.

Cu tot efortul lor propagandistic, complotiștii nu au avut credibilitate, gestul lor fiind condamnat de cele mai ilustre personalități ale culturii române.

Mihai Eminescu aprecia: „Actul de la 11 februarie, participarea gardei Palatului la răsturnarea Domnitorului, a fost o infamie și o lașitate”. Marele poet și ziarist scria: „Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie”.

Titu Maiorescu nota: „Însăși răsturnarea lui Cuza Vodă a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de națiunea din cele două Principate, Cuza merita o soartă mai bună”.

N. Iorga și-a intitulat o conferință, ținută în 1909, Cuza Vodă și dușmanii săi a doua zi după detronare, în care a trecut în revistă campania de denigrarea a domnitorului, inițiată de cei care au pus la cale acea „murdară conspirație de palat” în noaptea de 11 februarie 1866.

Timp de patru decenii, oficialitățile au ocolit numele lui Cuza și chiar ziua de 24 ianuarie. Răspunzând, în ianuarie 1867, unei interpelări adresate de Cezar Bolliac, în legătură cu faptul că nu se mai organizau serbări de ziua Unirii, primul ministru Ion Ghica declara că la 24 ianuarie s-a realizat „numai temporar voința națională” și că „în mod etern” aceasta s-a împlinit la 10 mai 1866. Prin asemenea cuvinte, se urmărea diminuarea actelor de unire din 1859 și exagerarea momentului în care, la 10 mai 1866, principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul în calitate de domnitor al României.

În martie 1867, deputatul Ioan Lecca a mers atât de departe, încât a propus sechestrarea averii lui Alexandru Ioan Cuza și trimiterea lui în judecată pentru lovitura de stat de la 2 mai 1864 prin care a atentat la „dreptul de proprietate”.

Pe acest fond de ură, cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu la 17 mai 1873, cu prilejul înmormântării la Ruginoasa a lui Alexandru Ioan Cuza, au constituit o adevărată replică adresată denigratorilor: Aici, în fața acestui mormânt deschis, în fața acestei figuri (arătând corpul lui Alexandru Ioan I) care va fi pururea glorioasă, nu ne este permis să facem polemică, dară suntem datori să spunem că nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”.

Este semnificativ faptul că în timp ce politicienii căutau să aștearnă vălul uitării peste memoria lui Alexandru Ioan Cuza, oamenii simpli au continuat să-l omagieze. Mai întâi în surdină, prin discuții ocazionale, apoi fățiș, fără nici o rezervă. Exemplul a fost dat în 1878 de însurățeii care au constituit un sat în județul Roman și i-au dat numele Cuza Vodă. Peste doi ani, în 1880, o societate economică din județul Neamț a primit numele domnitorului Unirii. Peste alți doi ani, în 1882, mai mulți învățători din Galați s-a numit instituția lor Școala Cuza Vodă și au instalat în curtea acesteia bustul oferit de soția domnitorului, Elena Cuza.

Și istoricii au început să se manifeste, hotărâți să promoveze adevărul istoric. Cel mai laborios a fost A.D. Xenopol, care în anul 1903 a publicat o amplă monografie, în două volume, intitulată Domnia lui Cuza Vodă.

Treptat, numele lui Cuza a început să fie rostit „cu voce tare”, deși oficialitățile continuau să fie reticiente. Abia la semicentenarul Unirii s-au organizat manifestări oficiale, dar tot într-o oarecare „surdină”. Repetatele inițiative locale de a se ridica o statuie a domnitorului în Iași, care să fie dezvelită în 1909, a fost blocată de guvernanți.

Cortegiul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza trece pe sub turnul Mitropoliei, 29 februarie 1860

Acest demers, sprijinit cu bani publici, a fost împlinit abia peste trei ani. În mai 1912, a fost inaugurată statuia domnitorului în piața Unirii din Iași în prezența lui Carol I, care a spus: „Primul rege al României își îndeplinește o sfântă datorie către primul domnitor al țărilor surori unite, aducând în fața acestui monument prinosul de cinsitire ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă, care va rămâne de-a prururea neștearsă în amintirea poporului”.

După această dată s-a putut vorbi și scrie fără restricții despre Alexandru Ioan Cuza. I-au fost ridicate statui și busturi, numele său a fost dat unor străzi și instituții publice, s-au bătut medalii, s-au tipărit timbre etc. etc.

După 1989 s-a înregistrat o resuscitare a propagandei monarhiste, care tinde să acopere din nou personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, pentru a o pune în relief pe cea a lui Carol I.

Este o încercare de manipulare a opiniei publice, o îngustime de vederi și un subiectivism dus la extrem. În istorie este loc și pentru Alexandru Ioan Cuza și pentru Carol I.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.