Astăzi, când cineva dorește să publice un studiu sau o carte, se poate adresa la o multitudine de reviste și edituri, fără a-și pune problema că ar fi cenzurat sau că i se va impune să-și schimbe ideile. Adevăratul obstacol este de natură economică, în condițiile în care guvernanții alocă fonduri derizorii pentru știință și cultură, astfel că patronii fac cu greu față cheltuielilor editoriale.

Cei care nu au trăit anii de dinainte de 1989 pot cu greu să-și imagineze obstacolele ce se ridicau în calea unui tânăr (și nu numai) care dorea să publice o lucrare de istorie, la câte subterfugii (și concesii) trebuia să recurgă. Ca urmare, voi evoca propria mea experiență din anii 1967-1975.

Mihail Roller murise în 1958, dar rollerismul continua să trăiască, urmărind același obiectiv esențial: prezentarea României „burghezo-moșierești” ca o țară înapoiată, măcinată de conflicte sociale, dominată de oameni politici reacționari, cu o cultură lipsită de valoare europeană. Numai urmând calea indicată de Kremlin, România ar putea progresa.

Rollerismul s-a reactivat după 1989, exponenții acestuia promovând ideea că A.D. Xenopol, N. Iorga, Constantin C. Giurescu și mulți alții au scris o istorie falsificată, naționalistă, drept care se impune rescrierea trecutului prin demolarea „miturilor”. Ca și în anii ’50 și ’60 ai secolului trecut, aceștia prezintă o imagine negativă a României, țară „de margine”, fără personalități autentice, care poate ieși la liman numai dacă urmează drumul trasat de NATO și UE.

Atunci rolleriștii beneficiau de o puternică mediatizare – în primul rând prin manualul unic de istorie, acum neoroleriștii sunt prezenți în mass-media și în toate structurile de propagandă.

După absolvirea Facultății de Istorie a Universității din București în 1962, am fost repartizat la aceeași facultate, fiind inclus în Catedra de Istoria României. În 1967, m-am înscris la doctorat – pe atunci locurile fiind extrem de limitate, examenul era foarte greu. Am reușit la profesorul Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, care mi-a devenit conducător științific.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache, fondatorii Partidului Național Țărănesc

După afișarea rezultatului, profesorul Maciu m-a întrebat ce temă mi-am propus să abordez și i-am răspuns că aș prefera istoria unui partid politic, de exemplu a Partidului Țărănesc, despre care nu s-a scris aproape nimic. Profesorul Maciu a fost de acord și a propus titlul tezei de doctorat: Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926) și temele celor trei examene și trei referate prevăzute în planul individual al fiecărui doctorand. Examenele se refereau la istoria României și la istoria universală în primul deceniu interbelic, iar referatele urmau să facă parte din lucrare.

Primul referat, un fel de preambul al tezei de doctorat, s-a intitulat Mișcarea țărănistă din România în anii 1907-1914. Am cercetat la Biblioteca Academiei și la Arhivele Statului, apoi am redactat un text de 35 de pagini.

Am scris așa cum mi-a rezultat din materialele studiate: după răscoala din 1907 „problema țărănească a ocupat un loc central în viața politică a României”. Am prezentat reformele inițiate de Partidul Național-Liberal în frunte cu Ion I. C. Brătianu; am evidențiat rolul unor personalități precum Spiru C. Haret, N. Iorga, Vasile M. Kogălniceanu; am insistat asupra implicării învățătorilor în munca de ridicare materială și spirituală a țărănimii (Alexandru Vălescu, Ion Mihalache ș.a).

După o analiză bazată pe o multitudine de date și fapte concrete, am conchis: „Prin răspândirea unor gazete scrise pentru țărănime, prin organizarea unor întruniri și conferințe, prin dezvoltarea unei rețele de bănci și cooperative sătești, prin crearea unor organizații politice la sate, mișcarea țărănistă din România a adus o contribuție pozitivă la cauza emancipării țărănimii și la lupta pentru lichidarea rămășițelor feudale din viața economică și pentru democratizarea social-politică a țării”.

Am afirmat că în rândurile țărănimii se simțea nevoia organizării unui partid țărănesc. Spre deosebire de rolleriști, care susțineau că întemeierea unui asemenea partid era o diversiune a burgheziei și moșierimii, care urmăreau să împiedice alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare în lupta pentru înlăturarea exploatării și asupririi, am scris: „Conducătorii noului partid se conturau a fi intelectualii satelor, precum și burghezia sătească, în plină dezvoltare, care se dovedea deosebit de dinamică în această perioadă de destrămare rapidă a moșierimii conservatoare. Această pătură avea strânse legături cu masa țărănimii, de care era legată prin interesul de a lichida marea proprietate și a obține drepturi și libertăți politice”.

Am anticipat, afirmând: „Creat în 1918, Partidul Țărănesc a constituit rodul unei evoluții anterioare, în rândul căreia perioada 1907-1914 ocupă un loc însemnat. De aceea, activitatea Partidului Țărănesc și reformele de după Primul Război Mondial nu pot fi apreciate la valoarea lor reală fără sublinierea rolului mișcării țărăniste în viața economică și social-politică a României din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.

Am prezentat referatul, dactilografiat, conducătorului științific. Spre norocul meu, profesorul Vasile Maciu l-a aprobat fără a-mi cere modificări, astfel că l-am multiplicat în patru exemplare, punându-l la dispoziția membrilor Catedrei de Istoria României. Conform regulamentului din acea vreme, referatele pentru doctorat se susțineau în plenul Catedrei, formată din cadre didactice specializate pe epoci istorice: veche, medie, modernă, contemporană.

În ziua planificată, profesorul Maciu a rostit un scurt cuvânt, apreciind că referatul întrunește calitățile științifice pentru a fi dezbătut în Catedră.

Imediat au luat cuvântul conferențiarii Ion Gheorghiu și Vasile Hurmuz, lectorii Ion Șendrulescu și Ion Negoiu, care au apreciat că referatul era confuz din punct de vedere ideologic, autorul urmărind să reabiliteze burghezia rurală care – ar trebui să știe doctorandul – exploata țărănimea muncitoare, era o pătură reacționară, care se opunea clasei muncitoare și partidului ei politic. Ca urmare, au propus respingerea referatului.

Șeful Catedrei, profesorul Gheorghe Ștefan, arheolog și specialist în istoria veche, a spus că nu a citit referatul, dar a rămas impresionat de lista bibliografică. Profesorul Ladislau Bányai a precizat că a citit referatul, care are unele confuzii din punct de vedere ideologic, dar doctorandul a muncit mult, este tânăr și trebuie încurajat, să admitem acest prim referat. În intervenția sa, profesorul Constantin C. Giurescu a afirmat că este impresionat de ampla documentare, de faptul că autorul a prezentat în detaliu mișcarea țărănistă, pe care a încadrat-o în contextul istoric al anilor 1907-1914. Ar fi bine ca toți să procedeze la fel (aluzia la criticii mei era mai mult decât evidentă). Ca urmare, a susținut admitera referatului. Luând din nou cuvântul, profesorul Vasile Maciu a fost foarte categoric: cei care au criticat referatul nu cunosc problema și au vorbit ca la o ședință de învățământ politic. A cerut admiterea referatului, pe care l-a apreciat ca fiind consistent, iar doctorandul a tras concluzii pe baza documentelor vremii. Șeful Catedrei a pus la vot cele două propuneri și cu o mică majoritate s-a decis admiterea referatului.

Am plecat de la ședința de Catedră complet răvășit. Acuzațiile erau foarte grave, mai ales că au fost făcute de doi membri ai Biroului Organizației de Bază al PCR pe facultate (Ion Gheorghiu și Ion Negoiu), care puteau lesne să ceară sancționarea mea pentru „grave confuzii ideologice și politice”, adică pentru o abatere de la linia partidului. Iar sancțiunea putea merge până la excluderea din facultate, urmând să mă „reabilitez” prin muncă la vreo întreprindere industrială.

După intense frământări, am decis să încerc o acțiune decisivă: publicarea respectivului referat în revista „Studii”, editată de Institutul de Istorie, sub egida Academiei Republicii Socialiste România.

Aveam deja o experiență: În 1965 oferisem redacției spre publicare studiul Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 1937, care a generat controverse în Colegiul de redacție, între doi academicieni: Petre Constantinescu-Iași și Andrei Oțetea. Secretarul de redacție, Ion Apostol, mi-a relatat, cu titlu confidențial, că a asistat la o dispută foarte dură dintre cei doi: Petre Constantinescu-Iași – fost președinte al Secției de Științe Istorice a Academiei și fost director al Institutului de Istorie – care s-a opus cu îndârjire, și Andrei Oțetea – președinte în funcție al Secției respective și director al institutului – care s-a pronunțat pentru publicare. Principala temă de controversă a fost pactul de neagresiune încheiat în noiembrie 1937, deci în timpul campaniei electorale, de Iuliu Maniu cu Corneliu Zelea Codreanu, pe care eu l-am apreciat ca un act politic de conjunctură și nu ca expresia aderării fruntașului național-țărănist la fascism, cum se scrisese până atunci, inclusiv de Petre Constantinescu-Iași. La punctul de vedere al lui Oțetea s-a raliat Vasile Maciu, iar decizia a fost în favoarea publicării, astfel că articolul meu a apărut în numărul 1/1967 al revistei „Studii”.

Faptul că Ion Apostol m-a primit cu simpatie și mi-a relatat cele discutate în Colegiul de redacție, mi-a dat curaj să încerc și de această dată. I-am mărturisit că mă aflam într-o situație dificilă și voiam să-mi dau seama ce șanse aveam de a rămâne în continuare la Facultatea de Istorie, sau va trebui să-mi caut alt loc de muncă. Mi-a promis că va trimite studiul la referat și să vin peste o lună să-mi comunice rezultatul.

Conform celor stabilite, am revenit la redacția revistei, aflată în clădirea Institutului de Istorie, iar domnul Apostol mi-a prezentat referatul primit de la Institutul de Istorie al Partidului de pe lângă C.C. al P.C.R. Referatul avea doar câteva rânduri, în care se afirma că autorul face grave confuzii ideologice și politice, încearcă să reabiliteze chiaburimea, care era o pătură socială exploatatoare. Studiul nu poate fi publicat.

Am rugat-o pe doamna Chiriță, dactilografa redacției, să-mi facă o copie de pe acest referat. Am luat studiul respins și copia referatului, după care am venit la facultate.

La Catedră l-am întâlnit pe profesorul Maciu care, văzându-mă schimbat la față, m-a întrebat ce s-a întâmplat, dacă sunt cumva bolnav.

Nu-l informasem despre inițiativa mea și nu s-a supărat, astfel că i-am spus în ce situație am ajuns. A citit referatul și nu s-a arătat surprins. A avut loc următoarea discuție:

– Cunoști dumneata Îndreptarul la operele lui Lenin?

– Da, am răspuns, volumele conținând Îndreptarul se află la raft liber, în sala 1, de la Biblioteca Academiei.

– Te duci la bibliotecă și cauți în Îndreptar cuvântul chiaburime, ceri volumele respective din Opere complete și scoți de acolo trei citate mai lungi și mâine la ora 12 să vii cu ele aici, la Catedră.

Așa am făcut, mai ales că și Operele complete ale lui V.I. Lenin erau la raft liber, astfel că am scos nu trei, ci șase citate, cu care m-am prezentat la întâlnirea cu profesorul Maciu.

Acesta le-a citit, a reflectat puțin, apoi a subliniat cu creion roșu două citate din volumul 7 (Editura Politică, 1962). Primul, din articolul Răspuns la critica proiectului nostru, avea următorul conținut: „De pe urma înrobirii iobăgiste suferă și proletarul și țăranul bogat; împotriva acestei înrobiri ei pot și trebuie să meargă împreună”. În cel de-al doilea, pe care l-am extras din apelul Către sărăcimea satelor, Lenin aprecia: „Sărăcimea satelor trebuie să lupte împotriva lipsei ei de drepturi, împotriva clăcii, împotriva oricăror corvezi, laolaltă cu țăranii bogați”.

După ce mi-a indicat citatele respective, profesorul Maciu mi-a zis:

– Du-te la doamna Marinescu (secretara facultății) și roag-o să-ți facă un fluturaș.

Știi dumneata ce este acela un fluturaș?

– Nu, nu știu ce este un fluturaș.

– Un fluturaș este o fâșie de hârtie, mai mică decât o jumătate de coală A4.

Să-i ceri doamnei Marinescu un foarcece și un ac de gămălie. Te aștept aici.

Doamna Virginia Marinescu, amabilă ca de fiecare dată, mi-a scris la mașină rândurile respective, inclusiv trimiterile la sursă, mi-a dat un foarfece și un ac cu gămălie cu care m-am prezentat la Catedră.

Profesorul Maciu a tăiat coala de hârtie și a prins cu acul fluturașul cu ele două citate la pagina unde făcuse semn cu creionul roșu că trebuie introdus.

– Acum du-te și-l predă lui Ion Apostol, la redacția revistei „Studii”.

Așa am făcut. Apostol s-a arătat puțin mirat, dar eu i-am precizat că m-a trimis profesorul Vasile Maciu, care a introdus fluturașul respectiv. Apostol mi-a spus că îl va trimite din nou la referat și să vin peste zece zile.

Când am revenit, secretarul de redacție era radios. Mi-a dat să citesc referatul primit tot de la Institutul de Istorie al Partidului. Era puțin mai mare decât primul, pentru că erau introduse cele două citate de pe fluturaș, conchizând că studiul este scris în spiritul învățăturii leniniste. Concluzia: se recomandă publicarea cât mai urgentă a acestui studiu.

În numărul 3/1968 din „Studii. Revistă de Istorie”, purtând antetul Academia Republicii Socialiste România. Secția de Științe Istorice, de la paginile 499 la 521, se afla articolul Contribuții privind mișcarea țărănistă din România în perioada 1907-1914, semnat de Ioan Scurtu.

Profesorul Vasile Maciu, care făcea parte din Colegiul de redacție, a adus, conform obiceiului, un exemplar din revistă la Catedră, pentru a fi citit de membrii colectivului, inclusiv de cei care votaseră împotriva admiterii referatului meu în cadrul stagiului de doctorat.

După aproape cinci decenii, trebuie să recunosc că fluturașul mi-a purtat noroc. În primul rând, pentru că profesorul Vasile Maciu a avut ideea de a recurge la această soluție și în al doilea rând pentru că am găsit respectivele citate din V.I. Lenin, ale cărui aprecieri erau – vremea aceea – infailibile.

Celelalte două referate au trecut destul de ușor prin colectivul de Catedră și nimeni nu m-a mai acuzat de grave confuzii ideologice. Ca urmare, nu a trebuit să mai apelez la citate din clasicii marxism-leninismului.

În 1971 am obținut titlul științific de doctor în istorie pe baza lucrării Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926). În același an am făcut oferte la patru edituri: Politică din București, Dacia din Cluj, Facla din Timișoara și Junimea din Iași. Peste circa o lună am primit, de la toate, un răspuns identic: Nu se poate publica o carte despre un partid politic burghez înainte de apariția istoriei PCR.

Sfătuit de Nicolae Nicolescu, redactor la Editura Științifică și Enciclopedică, am recurs la un titlu de acoperire – Din viața politică a României (1918-1926) – depunând textul la Editura Litera. Cu acest titlu, cartea a fost aprobată de Secția Propagandă a CC al PCR și de Direcția Presei (cenzură), fiind publicată în 1975. Pe copertă era scris Din viața politică a României (1918-1926), dar, cu complicitatea redactorului de carte Radu Albala, pe pagina de titlu am introdus o altă formulare: Din viața politică a României. Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926). Era prima monografie a unui partid politic „burghez” publicată de un istoric român.

Desigur se pot face tot felul de aprecieri în legătură cu istoriografia de dinainte de 1990, dar un fapt este cert: cine și-a respectat meseria, a luptat pentru promovarea adevărului istoric întemeiat pe documente, a reușit, evident cu multe eforturi și un uriaș consum de energie. Dar, în fond, aceasta este menirea omului de știință.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.