Anul 1950 a marcat o accelerare a procesului de stalinizare a României prin adoptarea unor masuri extrem de dure împotriva unor vechi oameni politici (care au fost arestati si trimisi în închisorile din Aiud, Sighet sau Râmnicu-Sarat), precum si a „claselor exploatatoare” – fosti proprietari de mosii, fabrici, banci, magazine etc.

Concomitent, s-a accentuat presiunea ideologica a regimului comunist, teoria marxist-leninist-stalinista fiind impusa în toate formele de învatamânt, în întreaga viata culturala: presa, teatru, radio si sectorul editorial. Circulatia presei si a cartii occidentale a fost interzisa, iar emisiunile de radio straine bruiate. Ofensiva s-a abatut si asupra institutelor culturale occidentale care mai functionau în România.* Batalioane de munca din intelectuali * Sa-i excludem, dar sa nu-i indepartam * Pe statele de plata ale Sigurantei * Un antisovietic în Lagarul de la Târgu Jiu

In sedinta Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 1 martie 1950 s-a luat decizia de închidere a acestor institute, deoarece constituiau „oficii de informatii”, faceau propaganda prin carti si filme, fiind frecventate de multi români, îndeosebi intelectuali, studenti si elevi. Dar pentru ca masura sa aiba efectele scontate, s-a stabilit ca, dupa comunicarea hotarârii de desfiintare a acestora, pe care ministrul de externe Ana Pauker trebuia sa o aduca la cunostinta reprezentantelor diplomatice respective, ministrul de interne Teohari Georgescu sa procedeze la arestarea tuturor celor care frecventasera aceste institute si trimiterea lor „în batalioane de munca”.

Iata ce se spune în procesul verbal nr. 6 al sedintei amintite:
„Sedinta se deschide la ora 18. Prezideaza tov. Gheorghiu-Dej. Participanti: Ana Pauker, V. Luca, T. Georgescu, L. Radaceanu, I. Chisinevschi si Al. Moghioros.

Ordinea de zi:

1. Inchiderea oficiilor de informatii american, englez si italian.
Tov. Ana Pauker: Trebuie sa închidem oficiile de informatii, pentru ca le folosesc pentru propaganda, dau filme, au biblioteca, vin acolo copii de scoala.

Tov. Chisinevschi: Numai ca trebuie sa vedem cum procedam, pentru ca noi am mai luat hotarârea sa închidem Institutul Francez si totusi el continua sa functioneze.

Tov. Gheorghiu: Completez de aceea propunerea, tov. Ana sa-i cheme si sa ia masura închiderii. Sa se publice dupa aceea în presa si Ministerul de interne sa ia apoi masuri împotriva acelora care merg acolo, sa fie trimisi în batalioane de munca. La fel trebuie procedat si cu Institutul Francez, italian etc. Asadar, sa fie clar, trebuie luate masuri de arestare împotriva tuturor acelora care merg acolo.”

Timp de un deceniu si jumatate s-a putut acredita sloganul potrivit caruia „lumina vine de la Rasarit”, adica din Uniunea Sovietica, în timp ce cultura occidentala era calificata drept „decadenta”, „reactionara” etc. Intelectualii români, cu foarte mici exceptii, nu au mai putut participa la manifestari stiintifice si culturale în tarile occidentale, au fost izolati de o lume cu care se aflasera într-un continuu si fertil dialog.

Abia dupa retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, si mai ales dupa Declaratia din aprilie 1964 presiunea a mai scazut si s-au facut primii pasi spre reluarea contactelor cu centrele de cultura din Europa occidentala. S-au facut primele demersuri inclusiv, pentru reînfiintarea unor institute culturale în Bucuresti, precum cele francez, american, german, italian. Dar timpul pierdut si mai ales impunerea modelului sovietic pentru multi ani lasase urme adânci în societatea româneasca, facându-si simtite efectele pâna în 1989.

Pe aceeasi linie a stalinizarii vietii culturale si a intensificarii controlului strict al partidului comunist prin impunerea modelului sovietic în toate sferele vietii, se înscriu si masurile îndreptate împotriva scriitorilor. La 22 martie 1950, Secretariatul Comitetului central a hotarât sa excluda din partid un numar de 16 scriitori, unii dintre ei personalitati bine cunoscute: Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Alexandru Kiritescu, Ioana Postelnicu sau Lucia Demetrius.

In climatul politic de atunci, excluderea din partid era o sanctiune extrem de severa, în multe cazuri soldându-se cu ani multi de temnita. In cazul de fata, fiind în cauza personalitati ce activasera în publicistica, luând atitudine împotriva fascismului si a razboiului hitlerist, iar dupa 23 august 1944 se alaturasera partidului comunist sau celui social-democrat, problema era mult mai delicata. Este si motivul pentru care s-a hotarât sa se actioneze cu prudenta, pentru ca cei exclusi sa nu fie aruncati „în bratele dusmanului”.

Dar sa-i vedem la lucru pe cei chemati sa judece destinele scrisului românesc în ziua de 22 martie 1950. Ordinea de zi a sedintei Secretariatului prevedea la punctul 4 „Excluderea din partid a 16 scriitori: Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Popescu Victor Tulbure, Teodorescu Cicerone, Serban Mihai, Matase Elena, Lucia Demetrius, Farago Coca, Petre Bellu, Maria Aderca (Sanda Movila), Cavarnali Vladimir, Postelnicu Ioana, Verzea Ernest, Serban Luiza, Dragomirescu Mihai (Mihu Dragomir), Kiritescu Alexandru”.

Din câte întelegem din procesul-verbal al sedintei, Alexandru Moghioros a citit în fata celor prezenti (Gh. Gheorghiu-Dej, A. Pauker, V. Luca, T. georgescu, L. Radaceanu, I. Chisinevschi) un scurt raport al unei comisii de verificare, raport ce se încheia cu propunerea de excludere din partid a scriitorilor respectivi. Luând cuvântul, Ana Pauker a cerut totusi un tratament diferentiat: „De exemplu, cu Eusebiu Camilar si Lucia Demetrius va trebui procedat în mod deosebit, pentru ca pe lânga partile lor negative au început sa scrie, asa ca trebuie sa continuie sa lucreze, sa nu se demoralizeze, însa trebuie sa li se arate ca nu este locul lor în partid. Trebuie sa le explicam ca si în Uniunea Sovietica sunt multi scriitori care nu sunt membri de partid, ca Ehrenburg si altii…”

Pornind de la propunerea Anei Pauker, I. Chisinevschi a si precizat anume cu cine trebuia sa se discute în acest fel: „As propune sa se stea de vorba în felul acesta cu urmatorii: Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Eusebiu Camilar si Kiritescu.” Ana Pauker insista sa fie avuta în vedere si Lucia Demetrius. Dupa care, Chisinevschi si-a continuat interventia: „Nici nu încape îndoiala ca n-au ce cauta în partid, dar oamenii trebuiesc retinuti, au posibilitatea sa scrie. Sa stea de vorba cu ei Rautu si înca un tov. eventual Petrescu.”

Gheorghiu-Dej este si el de parere ca „trebuie avut grija sa nu-i îndepartam, sa nu-i aruncam în bratele dusmanului. Trebuie stat de vorba cu acei care au început sa scrie bine.”

Si dialogul a continuat astfel:

„Chisinevschi: Trebuie sa stabilim cu cine sa stea de vorba.

Luca: Stabiliti voi. Trebuie aratat ca ei pot servi poporul, ca se pot reabilita, dar ca nemembri de partid.

Tov. Ana: Eu as propune ca Rautu si Miron sa stea de vorba cu ei.{mosimage}

Tov. Gheorghiu: Bine.

Sedinta s-a încheiat la ora 19.”

Hotarârea sedintei avea doua puncte:

„1. A se aproba excluderea din partid a scriitorilor aratati în anexa 2.

2. Hotarârea le va fi comunicata în mod individual de catre tovii M. Constantinescu si L. Rautu”.

Se pare ca cei doi intelectuali ai partidului au fost destul de convingatori în discutiile individuale cu scriitorii mentionati, deoare toti au continuat sa scrie. Ei au fost doar trecuti pe un plan secund, „fotoliul de onoare” revenind acum scriitorilor „profund angajati”: Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, A. Toma, Victor Tulbure, Maria Banus sau Dan Desliu.

Dupa trecerea anilor si potolirea furiei proletcultiste, cei exclusi din partid în 1950 si-au reluat treptat locurile, iar unul dintre ei, Zaharia Stancu, a ajuns chiar aresedintele pentru multi ani al Uniunii Scriitorilor. Si dupa cum sustin scriitorii cel mai demn aparator al lor. ceea ce ne sa credem ca nu a uitat rusinea acelei excluderi.

…si reprimit în 1960
T. DUMITRESCU

Peste 14 ani, Zaharia Stancu era reprimit în rândurile Partidului Comunist Român. In acelasi an era reprimit si George Ivascu. Câteva luni mai târziu, avea sa devina membru de partid si Costin Murgescu. Zaharia Stancu mai facuse anterior cel putin înca o cerere, în 1960. Ramasa fara rezultat practic. Indraznim sa avansam ca o ipoteza ideea unei conexiuni între procesul de distantare de Moscova – declarat public în luna aprilie 1964 -, cel de regasire partiala a istoriei nationale si acela de recuperare a unor intelectuali.
Referatul întocmit de comisia controlului de partid, prin care se supunea aprobarii Biroului politic reprimirea în partid a lui Zaharia Stancu, ofera o serie de date interesante privind motivele excluderii.

Subliniind faptul ca Zaharia Stancu se nascuse într-o familie de tarani saraci, referatul arata ca tânarul fusese nevoit ca, de la 13 ani, sa-si asigure existenta lucrând ca servitor, telefonist, practicant la judecatorie, vânzator de ziare, muncitor, picol, functionar.

La verificarile din 1950 i s-au reprosat doua lucruri: colaborarea cu Siguranta si publicarea unor articole cu caracter antisovietic.

Primul aspect fusese explicat chiar de Zaharia Stancu în autobiografiile date anterior. El arata ca în 1928, în timp ce se afla la Turnu Magurele si era fara serviciu, a fost recomandat de niste cunoscuti prefectului, iar acesta i-a asigurat o sinecura, trecându-l pe statul de salarii al Sigurantei, pe un post vacant de agent acoperit. Salariul era de 2-3000 lei. Dupa spusele lui Zaharia Stancu, figura doar pe listele de plata, fara sa fie prezent la serviciu si fara sa desfasoare vreo activitate. Dupa sase luni, la 1 noiembrie 1928, si-a dat demisia.

Peste ani, la înapoierea la Bucuresti dintr-o calatorie facuta la cernauti, s-a întâlnit pe strada cu agentul Secareanu. Acesta l-a întrebat cu ce impresii revenise. Zaharia i-a relatat în ce conditii mizere traiau evreii cernauteni. Dupa un timp, acelasi agent l-a invitat la Prefectura Politiei Capitalei, la directorul care anterior îi eliberase permisul de calatorie la Cernauti. Acesta i-a propus sa devina informatorul Sigurantei, în schimbul unui salariu. Zaharia Stancu a refuzat, dar la insistentele comisarului a acceptat sa dea o nota „cu aspecte din cafenea”. I-a înmânat-o peste câteva zile, prezentând comentariile defavorabile la adresa razboiului contra U.R.S.S. si „cancanuri” privind-o pe Veturia Goga. referatul accentua ca nu se gasisera dovezi ca ar fi furnizat informatii despre comunisti sau antifascisti.

De altfel, imediat dupa intrarea României în razboi, zaharia Stancu fusese arestat pentru a fi internat în lagar. In urma intervensiai unor cunoscuti, a fost eliberat, cu obligatia sa dea o declaratie ca nu este comunist. A facut-o la 23 iunie 1941. In 1942, a fost totusi internat pentru trei luni, în lagarul de la Târgu Jiu.

Al doilea aspect care i se reprosa tinea de articolele pe care le publicase, în ianuarie si februarie 1940, în ziarul Azi, împotriva agresiunii U.R.S.S contra Finlandei (Magazin istoric, nr. 12/1990). O serie de comunisti care colaborau la aceesi publicatie au redactat o scrisoare deschisa, luând pozitie contra respectivelor articole. Zaharia Stancu a continuat însa în plus, atacându-i si pe semnatarii scrisorii. Abia în luna martie 1940 a putut fi convins sa înceteze campania lui de presa, pentru ca – afirma referatul citat – „primind multe scrisori de la muncitori, si-a dat seama ca a gresit”.

Comisia controlului de partid propunea Biroului Politic ca Zaharia Stancu sa fie reprimit în rândurile membrilor de partid, cu stagiu din 26 martie 1960, si în documentele sale sa se mentioneze ca a fost membru de partid din 1945 pâna în 1950.

ZAHARIA STANCU – REPERE BIBLIOGRAFICE

S-a nascut la 5 octombrie 1902 în comuna Salcia, jud. Teleorman. Dupa bacalaureat, a intrat la Facultatea de litere si filosofie, pe care a abandonat-o, însa. A debutat ca ziarist la publicatia Victoria, în 1920, iar ca poet la Adevarul literar si artistic, în acelasi an. primul volum, Poeme simple, l-a tiparit în 1927. Intre 1932-1940 a editat revista Azi, iar în 1940 a condus Revista româna. A fost internat în lagarul de la Târgu Jiu. Succesul pe care l-a cunoscut în 1948, cu publicarea romanului Descult, i-a hotarât cariera de prozator. Cu un an înainte, în 1947, fusese ales presedintele Societatii Scriitorilor Români. A fost apoi, din nou, din 1966 si pâna la moartea sa, la 5 decembrie 1974, presedintele Uniunii scriitorilor. In 1971 a primit premiul Herder.

Share
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Set your Twitter account name in your settings to use the TwitterBar Section.