1 decembrie 1989: obediența politică la cele mai înalte cote

În ziua de 1 decembrie 1989 – când în ţară aveau loc manifestaţii consacrate împlinirii a 71 ani de la Uni­rea Transilvaniei cu România – s-a desfăşurat prima şe­dinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) de după Congrersul al XlV-lea al Partidului Comunist Român¹. Conform Statutului PCR, CPEx era organul de condu­cere a partidului între Plenarele CC al PCR şi adopta măsurile ce se impuneau pentru aplicarea „Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socia­liste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”.

Iniţial, în 1965, Comitetul Executiv avea 25 de membri (titulari şi supleanţi), după care numărul aces­tora a crescut odată cu schimbarea denumirii în CPEx, ajungând în 1989 la 46 membri. La şedinţe participau şi invitaţi, astfel că la şedinţa din 1 decembrie 1989 erau prezente 72 de persoane.

Această componenţă atât de largă era considerată în propaganda oficială ca o expresie a lărgirii democra­ţiei socialiste şi a întăririi muncii colective. În realitate, a fost o manevră prin care problemele puse în dezbatere nu mai erau dezbătute în substanţa lor, participanţii – cu o arie de preocupări extrem de diversă (în guvern, organizaţiile sindicale, de tineret, prim-secretari de ju­deţe etc.) – făcând mai curând figuraţie. Ca urmare, Ni- colae Ceauşescu era singurul care lansa aprecieri şi stabilea măsurile ce trebuiau adoptate. Luau cuvântul doar câţiva membri ai CPEx (uneori şi invitaţi), care-şi exprimau „deplinul acord” cu cele prezentate de secre­tarul general, iar măsurile adoptate erau însuşite ca fiind expresia „voinţei colective”.

Această realitate a fost evidentă şi în şedinţa din 1 decembrie 1989.

Pe ordinea de zi a şedinţei au figurat 11 puncte, între care: Măsuri pentru aplicarea hotărârilor Congresului al XlV-lea al PCR, şi Alegerea Biroului Permanent al CPEx².

Nicolae Ceauşescu a făcut o amplă expunere asu­pra problemelor respective, punând accentul pe „activi­tatea de organizare şi întărire a răspunderii, a ordinii şi disciplinei în vederea aplicării neabătute a legilor, a ho­tărârilor de partid”.

Au luat cuvântul 13 participanţi, toţi membri ai CPEx, îndeplinind şi alte funcţii: 2 – vicepreşedinţi ai Consiliului de Stat, prim-ministrul, 3 – prim viceprim-miniştri, 2 – vi- ceprim-miniştri, primarul general al Capitalei, 4 – secre­tari ai CC al PCR.

Toţi aceştia – uitând parcă cine erau şi pe cine re­prezentau – s-au întrecut în a aduce osanale lui Nicolae Ceauşescu, unii şi Elenei Ceauşescu. Semnificative sunt cuvintele şi expresiile folosite.

Manea Mănescu a dat tonul, adresându-se lui Ceauşescu: „Dumneavoastră aveţi mare dreptate… vom face cum aţi spus dumneavoastră. mă oblig în faţa dumneavoastră” [M.M. era vicepreşedinte al Con­siliului de Stat].

Constantin Dăscălescu a început cu „Mult stimate tovarăşe Ceauşescu”, şi a continuat cu: „Ne angajăm, promitem. vă asigur, tovarăşe Nicolae Ceauşescu. Vă asigur că în ceea ce mă priveşte, personal am tras concluzii şi în acest spirit am să mă străduiesc să ac­ţionez” [C.D. era prim-ministru al guvernului României].

Gheorghe Rădulescu³ s-a plasat pe aceeaşi linie: „Sunt de acord cu ceea ce aţi spus dumneavoastră. vă mulţumesc foarte mult că aţi atras atenţia. dum­neavoastră aţi hotărât foarte bine. Mă angajez cu toate forţele mele să realizăm ceea ce ne-am propus” [Gh.R. era vicepreşedinte al Consiliului Stat].

Elena Ceauşescu a apreciat că problemele ridicate „de tovarăşul secretar general” [soţul său] impuneau „a privi cu toată seriozitatea la modul în care trebuie să ne desfăşurăm activitatea în viitor. Noi trebuie să ne an­gajăm cu toţii şi eu mă angajez în faţa Comitetului Po­litic Executiv şi în faţa secretarului general că vom

mobiliza toate forţele noastre… mă angajez că voi rea­liza şi mă voi strădui să fac totul pentru realizarea sar­cinilor încredinţate” [Elena Ceauşescu era prim-viceprim-ministru al Guvernului].

Emil Bobu a cuvântat ca la un miting, ţinând să aducă „un vibrant omagiu secretarului general al parti­dului, preşedintele ţării pentru tot ce a făcut şi face cu atâta patos revoluţionar pentru creşterea necontenită a rolului conducător al partidului nostru. Mă angajez şi eu personal în faţa dumneavoastră, mult stimate tova­răşe secretar general. Mă angajez, încă o dată, tova­răşe secretar general, că voi face totul ca în lumina celor subliniate şi de data aceasta, ca întotdeauna, pe care ni le-aţi dat în etapele importante ale dezvoltării noastre.” [E.B. era secretar al CC al PCR].

Constantin Olteanu s-a adresat cu „Mult stimate to­varăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, permi- teţi-mi să mă asociez şi eu tovarăşilor care au apreciat preţioasele indicaţii date de dumneavoastră”, după care a continuat: „Am înţeles că trebuie să reţinem toate con­cluziile. Vom acţiona neabătut pe linia indicaţiilor şi orientărilor dumneavoastră din Raport [la Congresul al XlV-lea] şi cele pe care le-aţi prezentat astăzi. doresc să vă raportez că vom acţiona cu toată energia. pentru materializarea în practică a ceea ce dumneavoastră ne-aţi cerut. Vreau să raportez, să-mi permiteţi să mă angajez, trăgând învăţăminte din neajunsurile care au existat în muncă, ţinând seama de indicaţiile date de dumneavoastră. aşa cum cereţi dumneavoastră”. [C.O. era secretar al CC al PCR].

Ion Dincă a început şi el cu „Mult stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu. eu răspund personal în faţa dum­neavoastră”. S-a referit şi la soţia secretarului general: „Aşa cum tovarăşa Elena Ceauşescu ne spunea aici. să facem totul pentru unitatea deplină a partidului nostru în jurul poporului, a Comitetului Central, a secretarului general al partidului nostru.” [I.D. era prim-viceprim- ministru].

A urmat la cuvânt Lina Ciobanu, care a preluat şi dezvoltat aprecierile antevorbitorului: „Mult stimate to­varăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, Mult iubită tovarăşă Elena Ceauşescu. Permiteţi-mi să vă adresez din adâncul inimii cele mai respectuoase mulţumiri pen­tru sprijinul ce mi l-aţi dat şi de această dată pentru îm­bunătăţirea întregii noastre activităţi. De la început doresc, mult stimate tovarăşe secretar general, să vă raportez că m-am regăsit în tot ce ne-aţi prezentat şi astăzi, în excepţionala dumneavoastră cuvântare. Aprob şi sunt întrutotul de acord cu orientările şi indica­ţiile date. Vă asigur mult stimate tovarăşe secretar ge­neral Nicolae Ceauşescu, şi pe dumneavoastră, mult iubită tovarăşă Elena Ceauşescu, că am înţeles foarte bine sarcinile ce-mi revin şi voi face totul. Aşa cum ne-aţi indicat.Vă mulţumesc încă o dată din adâncul fiinţei mele pentru preţioasele indicaţii.” [L.C. era vice- prim-ministru al Guvernului].

Barbu Petrescu s-a înscris pe aceeaşi linie: „Mult stimate tovarăşe secretar general, Înainte de toate aş vrea să vă mulţumesc respectuos din toată inima pentru tot ce aţi făcut şi faceţi pentru Capitală pe toate planurile [vorbitorul era primarul general al Capitalei]. dumnea­voastră ne-aţi arătat ce trebuie să facem.. .Vă asigur că vom face totul.”

Ion Radu s-a adresat şi el cu „Mult stimate tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, Am încheiat, aşa cum dumneavoastră aţi arătat la Congresul marilor vic­torii socialiste [al XIV-lea al PCR]. este drumul pe care trebuie să mergem, pe care poporul îl va urma sub con­ducerea gloriosului partid, al dumneavoastră, cu încre­derea deplină că aceasta va duce la bunăstarea materială şi spirituală a întregului nostru popor. Preţioa­sele indicaţii pe care ni le-aţi dat. Înţeleg bine cum tre­buie să lucrăm, înţeleg bine preţioasele indicaţii pe care dumneavoastră ni le-aţi dat cu deosebită grijă şi as­tăzi. Vă asigur că nu voi precupeţi nici un efort. ” [Ion Radu era viceprim-ministru al Guvernului].

Gheorghe Oprea şi-a început discursul cu „Stimate tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, Stimată tovarăşă Elena Ceauşescu”, făcând abstracţie de cei­lalţi participanţi. A precizat: „Şi eu am ascultat cu toată atenţia cuvântul dumneavoastră şi sunt întrutotul de acord cu toate sublinierile pe care le-aţi făcut şi în această şedinţă, ca de altfel şi în Raportul prezentat la cel de-al XIV-lea Congres al partidului nostru. Sunt de acord, întrucât ele corespund întrutotul realităţii. aveţi perfectă dreptate. eu mă angajez, tovarăşe secretar general, în faţa dumneavoastră, în faţa tovarăşei Elena Ceauşescu. vă asigur. să facem totul. să tragem învăţăminte serioase din tot ce ne-aţi spus dumnea­voastră aici.” [Gh.O. era prim-viceprim-ministru al Gu­vernului].

Szasz Iosif, recent ales în CPEx, a spus: „Mult sti­mate tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, Mult stimată tovarăşă Elena Ceauşescu, Vă rog să-mi permiteţi să spun în mod deschis că şi pentru mine această şedinţă a Comitetului Politic Executiv, cuvân­tarea dumneavoastră a constituit un prilej deosebit de a înţelege bine răspunderea pe care o am ca membru al Comitetului Politic Executiv, pentru a munci în aşa fel

încât în activitatea de zi cu zi să dovedesc partidului, dumneavoastră personal, tovarăşe secretar general, că am înţeles bine răspunderea pe care o am şi că trebuie să fac totul pentru a munci în aşa fel încât să dovedesc prin fapte încrederea pe care mi-a acordat-o partidul, dumneavoastră… vă asigur tovarăşe secretar general, pe dumneavoastră şi pe tovarăşa Elena Ceauşescu… mă angajez în faţa dumneavoastră stimate tovarăşe se­cretar general, în faţa mult stimatei tovarăşe Elena Ceauşescu, că voi face totul să-mi îndeplinesc cu răs­pundere sarcina încredinţată”. [S.I. era secretar al CC al PCR].

Ultimul înscris la cuvânt, Fazekaş Ludovic, s-a ex­primat cu formula obişnuită: „Mult stimate tovarăşe se­cretar general, Vă rog să-mi permiteţi să fiu cu totul de acord în tot ce aţi spus. Am tras maximun de conclu­zii. Eu mă angajez în faţa dumneavoastră, în faţa Co­mitetului Politic Executiv că voi face totul.” [F.L. era secretar al CC al PCR].

Epuizându-se lista de vorbitori, Nicolae Ceauşescu a conchis că „într-adevăr e bine ca fiecare tovarăş să-şi spună părerea cum să lucrăm mai bine, ce să facem”.

În realitate, cei care au luat cuvântul s-au înscris pe aceeaşi linie, folosind cuvinte şi expresii prin care-l „gra­tulau” pe Nicolae Ceauşescu.

Începând cu formule de adresare: „Mult stimate to­varăşe secretar general Nicolae Ceauşescu”, ceilalţi participanţi fiind doar spectatori (cu excepţia Elenei Ceauşescu, menţionată de Ion Dincă, Lina Ciobanu, Gheorghe Oprea şi Szasz losif).

Apoi aprecierea cuvântării: „dumneavoastră aveţi mare dreptate. dumneavoastră ne-aţi arătat. dum­neavoastră aţi hotărât foarte bine. excepţionala cu­vântare. preţioasele indicaţii date de dumneavoastră. aveţi perfectă dreptate. dumnea­voastră ne-aţi arătat ce trebuie să facem. aveţi drep­tate. cu totul de acord. vă mulţumesc respectuos. vă mulţumesc din toată inima. vibrant omagiu. este drumul pe care trebuie să mergem”.

Au urmat angajamentele: „vom face cum aţi spus dumneavoastră. mă oblig în faţa dumneavoastră. ne angajăm, promitem. am să mă străduiesc. mă an­gajez cu toate forţele. mă angajez că voi realiza şi mă voi strădui să fac totul. vă asigur tovarăşe secretar ge­neral. vom face cum aţi spus. vom face totul. vom acţiona neabătut. vă asigur. nu vom precupeţi niciun efort”.

Niciunul dintre cei care a luat cuvântul nu a avut vreo observaţie sau propunere, nu a venit cu vreo idee care să demonstreze preocuparea de găsi soluţii pentru a face faţă greutăţilor cu care se confrunta de zi cu zi oa­menii ţării lor, crizei economice care se adâncea, ieşirii din starea de izolare în care se afla România etc. etc. Singura lor preocuparea a fost să-l elogieze pe Nicolae Ceauşescu şi să se angajeze că se vor conforma întru- totul sarcinilor primite.

Trecând la următorul punct de pe ordinea de zi, Ni­colae Ceauşescu a spus: „În legătură cu activitatea noastră trebuie să alegem şi Biroul Permanent al Co­mitetului Politic Executiv.

Aş propune ca în Biroul Permanent să fie un număr redus de tovarăşi şi, în afară de secretarul general, să fie Constantin Dăscălescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Gheorghe Rădulescu, Emil Bobu, Gheorghe Oprea şi Ion Dincă.

Nu este nevoie să fie cu soţ, că este un organ de lucru.

Dacă aveţi vreo observaţie sau ceva de spus?

– Toţi tovarăşii sunt de acord”.

Aşadar, unanimitate.

Şedinţa CPEx din 1 decembrie 1989 este o mărturie a gradului de obedienţă la care ajunseseră cei care fă­ceau parte din conducerea superioară a partidului faţă de Nicolae Ceauşescu şi soţia sa Elena Ceauşescu.

Este evident că lui Ceauşescu i-a plăcut modul cum au vorbit participanţii – care „şi-au spus părerea” – fapt dovedit şi de „Protocolul nr. 27 al şedinţei Comitetului Politic Executiv din ziua de 1 decembrie 1989” pe care

• a semnat⁴. După ce se prezintă lista participanţilor şi ordinea de zi, precum şi numele celor care au luat cu­vântul, în document se menţionează:

„În unanimitate, Comitetul Politic Executiv a aprobat ideile, orientările şi indicaţiile cuprinse în cuvântarea se­cretarului general al partidului.

Membrii Comitetului Politic Executiv au adus, şi cu acest prilej, un vibrant omagiu secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru contri­buţia sa esenţială la elaborarea şi fundamentarea pla­nurilor şi programelor de dezvoltare socialistă a ţării, la creşterea continuă a nivelului de trai material şi spiritual al poporului, la afirmarea tot mai puternică a României în lume ca stat liber, independent şi suveran.

Mulţumind pentru indicaţiile deosebit de preţioase primite din partea secretarului general al partidului, în vederea mai bunei organizări a activităţii consacrate în­făptuirii neabătute a hotărârilor Congresului al XlV-lea, membrii Comitetului Politic Executiv s-au angajat să facă totul, fiecare în domeniul său de activitate, cât şi în Comitetul Politic Executiv – ca organ colectiv – pentru a-şi îndeplini cu întreaga răspundere, în spirit revoluţio­nar, importantele sarcini ce le revin în transpunerea exemplară în viaţă a istoricelor documente adoptate de marele forum al comuniştilor români, a Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”.

Nu se poate aprecia că vorbitorii erau nişte analfa­beţi, cum s-a afirmat adesea după 1989, care nu erau în stare decât să repete nişte cuvinte, intrate în „voca­bularul de lemn” al epocii: mult stimate, vibrant omagiu, preţioasele indicaţii, promitem, ne angajam, va asigu­răm, vom face totul, vă mulţumim etc. etc.

O analiză a pregătirii intelectuale a membrilor CPEx, arată că toţi aveau studii superioare.⁵ Unii făcute cu se­riozitate, alţii după ce au devenit activişti de partid, dar faptul în sine că au dorit să aibă o diplomă universitară şi chiar un doctorat arată că aspirau să fie consideraţi intelectuali.

Menţionăm situaţia acestora: Manea Mănescu – economist, absolvent al Academiei de Studii Economice (1940), profesor universitar, membru al Academiei

R.S. România (exclus după 1989, fiind condamnat în procesul CPEx); Gheorghe Rădulescu – economist, ab­solvent al ASE (în 1937); Constantin Olteanu – general, absolvent al Academiei Militare, doctor în istorie; Ion Dincă – general, absolvent al Academiei Militare; Barbu Petrescu – inginer, absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti; Gheorghe Oprea – inginer, absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti; Ion Radu – inginer, absolvent al Institutului de Petrol şi Gaze.

Alături de aceştia se aflau cei care au absolvit învă­ţământul superior „pe puncte” (fiind deja activişti de par­tid): Constantin Dăscălescu (ASE), Emil Bobu (Ştiinţe Juridice), Lina Ciobanu (ASE), Fazekas Ludovic (ASE), Szasz Iosif (Facultatea de Economie la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu”). O situaţie specială avea Elena Ceauşescu – absolventă a Institutului Politehnic din Bucureşti în 1957, când încă nu avea o carieră po­litică notabilă, devenită doctor în chimie (1967), aleasă membru al Academiei R.S.România în 1974 (exclusă în ziua de 26 decembrie 1989).

Obedienţa acestora rezulta din faptul că îşi datorau prezenţa în CPEx nu ca urmare a calităţilor lor intelec­tuale, politice şi administrative (manageriale), ci a voin­ţei lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei Ceauşescu.

Silviu Curticeanu, în acel moment secretar al CC al PCR, avea să relateze în memoriile sale că, în ultima zi a Congresului al XIV-lea, 24 noiembrie 1989, au fost aleşi membrii Comitetului Central, pe baza unui tabel la care se lucrase în ultimele luni şi a cărei componenţă finală a fost stabilită de Nicolae Ceauşescu. A urmat alegerea Comitetului Politic Executiv şi, conform Statu­tului PCR, a fost aleasă o Comisie de propuneri (for­mată din nouă persoane). Acestea s-au retras într-o sală alăturată pentru „deliberări”, dar în realitate l-au aş­teptat pe Nicolae Ceauşescu. Fără purta un dialog cu cei prezenţi, Ceauşescu a scos din buzunar o foaie de hârtie şi a citit numele celor care urmau să devină membri ai CPEx. Toţi membrii Comisiei au luat act de „hotărârea luată mai înainte, fără ştirea şi consimţămân­tul lor”⁶. Niciunul nu a avut vreo obiecţie, nu a cerut o explicaţie, toţi mulţumindu-se cu rolul de marionetă, de activist obedient până la depersonalizare.

La reluarea lucrărilor Plenarei CC, Nicolae Ceau- şescu a precizat: „După cum vedeţi tovarăşi, Comisia a fost foarte operativă. Propunem pentru Comitetul Politic Executiv 21 membri plini şi 26 supleanţi”. A citit lista cu aceştia, după care a spus: „Nu aveţi nicio altă propu­nere, tovarăşi? Cum doriţi, să punem pe fiecare la vot sau pe toţi? Deci, toţi împreună. Atunci pun la vot Co­mitetul Politic Executiv plin, în componenţa pe care am citit-o. Cine este pentru? Împotrivă? Sau dacă se abţine cineva? În unanimitate a fost ales Comitetul Politic Exe­cutiv.” Apoi au fost „aleşi”, tot în unanimitate, membrii supleanţi ai CPEx.

Aşadar, nu precaritatea intelectuală, ci oportunismul celor care – potrivit normelor legale în vigoare – consti­tuiau „conducerea superioară Partidului Comunist Român”, a permis ca decizia politică să aparţină unui singur om: Nicolae Ceauşescu.

Acesta era hotărât să aibă în preajmă numai oameni devotaţi, pe care să-i ţină sub un strict control. Era, în fond, o măsură de prevedere, în condiţiile în care Gor- baciov manevra pentru înlăturarea vechilor lideri din statele „frăţeşti” şi înlocuirea lor cu cadre tinere, care să aplice reformele iniţiate de el (glasnosti şi perestrnika). Ca urmare, Janos Kâdâr, Erich Honecker, Todor Jivkov, Gustav Husak fuseseră nevoiţi să renunţe la funcţiile lor. La 24 noiembrie, când a fost reales în funcţia de se­cretar general al PCR, Nicolae Ceauşescu rămăsese singurul activist din „vechea gardă” care se menţinea la putere.

În vara anului 1989, sub presiunea străzii, dar mai ales a Occidentului, partidele comuniste din statele so­cialiste au fost nevoite să înceapă dialogul cu opoziţia, renunţând la monopolul politic⁷. Prima schimbare spec­taculoasă s-a înregistrat în Polonia, la 24 august 1989, când în fruntea guvernului a fost ales Tadeusz Mazo- wiecki, care nu numai că nu făcea parte din Partidul Muncitoresc Unit Polonez (comunist), dar era consilierul sindicatului Solidaritatea, principala organizaţie de opo­ziţie. Au urmat Ungaria, Republica Democrată Ger­mană, Cehoslovacia, Bulgaria care au eliminat din Constituţie articolele referitoare la rolul conducător al partidului, lăsând deschisă calea spre sistemul demo­cratic, multipartidist.

Aceste evoluţii erau doar menţionate în mass-media din România, care insista asupra necesităţii de a se asi­gura creşterea rolului conducător al partidului, aceasta fiind „chezăşia” construirii societăţii socialiste multilate­ral dezvoltate.

La 1 decembrie 1989, ca şi în alte ocazii, membrii CPEx se întreceau în a-l elogia pe Nicolae Ceauşescu, susţinând – aşa cum „indicase” Elena Ceauşescu – ne­cesitatea unităţii partidului în jurul secretarului general. Ei păreau a fi „surzi şi orbi” nu numai la ceea ce se pe­trecea pe plan european, dar şi faţă de realităţile in­terne.

După evoluţiile pozitive din anii 1964-1980, nivelul de trai din România a cunoscut o deteriorare accele­rată, ca urmare a efortului de achitare, înainte de ter­men, a datoriei externe. S-au introdus, începând cu anul 1982, restricţii la consumul de energie, iar oamenii sufereau de frig şi de repetatele întreruperi a curentului electric; în aproape toate localităţile din România prin­cipalele produse alimentare se vindeau pe cartelă, dar după ore în şir de stat la coadă, mulţi nu apucau să „prindă” ceva.

Este cert că membrii CPEx, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, ştiau care era situaţia, dar vorbeau despre „grija partidului şi statului pentru creşterea nivelului de trai material şi spiritual al poporului român”. Este sem­nificativ faptul că nici măcar în ziua deschiderii Congre­sului al XIV-lea al PCR nu se asigurase o aprovizionare firească a populaţiei din Bucureşti, unde se desfăşura acest eveniment. Datele statistice arată că, faţă de can­tităţile planificate, în ziua de 20 noiembrie 1989 situaţia era următoarea⁸: carne tăiată – 39%, preparate din carne – 58%, unt – 83%. brânzeturi – 76%, ouă – 63%, legume – 29%, cartofi – 29%, fasole boabe – 5%, fructe – 78%.

Starea de nemulţumire din ţară se generalizase şi era gata să explodeze, dar membrii CPEx păreau a fi cu totul în afara realităţii şi continuau să-l elogieze pe Ceauşescu, din iniţiativa căruia se luaseră acele măsuri care loveau în nivelul de trai al populaţiei.

Peste mai puţin de trei săptămâni, la 17 decembrie, a izbucnit revoluţia, mai întâi la Timişoara. În replică, Ni- colae Ceauşescu a decis reprimarea manifestanţilor prin folosirea forţei militare. Au fost ucise 160 de per­soane, iar 1170 au fost rănite, dar valul revoluţionar nu a putut fi oprit. La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceau­şescu a abandonat puterea. În ziua de 25 decembrie, după un simulacru de proces, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi exe­cutaţi.

Membrii CPEx au fost arestaţi, fiind acuzaţi de ge­nocid. Oarecum surprinzător, la 24 ianuarie 1990, un grup de intelectuali a trimis o scrisoare procurorului ge­neral⁹, prin care îi atrăgeau „luarea aminte asupra unei laturi a personalităţii lui Gogu Rădulescu” şi anume „la­tura morală”. În mod concret, acesta s-ar fi comportat „nu numai firesc, nu numai demn, dar şi cu o mare ge­nerozitate”. În mod concret, evocau sprijinul acordat „unor personalităţi ale culturii marginalizate”, „zeci de scriitori, pictori, muzicieni au beneficiat de generoasa lui atitudine, fie reuşind să onoreze invitaţii în străinătate graţie semnăturii puse de Gogu Rădulescu pe cererile lor, în mod repetat respinse de către serviciul de paşa­poarte, fie obţinând prin intervenţia lui soluţionarea unor grele şi câteodată dramatice probleme de viaţă”. Oare­cum contrazicându-se – după ce s-au referit la rezolva­rea unor probleme personale, peste capul instituţiei oficial îndrituite – semnatarii afirmau: „Niciodată Gogu Rădulescu n-a abuzat de funcţia sa în stat pentru a face apropiaţilor săi favoruri”. Mai mult, precizau: „Vă scriu, domnule procuror general, nişte oameni care îl cunosc de mult pe omul cu spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne, oricând gata să întindă o mână celor aflaţi în dificultate, care este Gogu Rădu- lescu”.

Între cei 34 semnatari se aflau scriitorii Geo Bogza, Augustin Buzura, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Mir- cea Dinescu, criticii literari Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, muzicienii Dan Grigore şi Cristian Mandeal, is­toricul Cristian Popişteanu, medicul Dan Setlacek, ac­triţa Valeria Seciu.

Acele epitete – „comportament demn”, „generozi­tate”, „spirit larg”, „vederi democratice”, „incapabil de fapte nedemne” – erau contrazise de fapte, inclusiv de comportarea sa în ultimele şedinţe ale CPEx. Cuvânta­rea lui Gheorghe Rădulescu din 1 decembrie 1989 a fost departe de un „comportament demn”. Cuvintele fo­losite demonstrau, din contra, o atitudine slugarnică faţă de Nicolae Ceauşescu („sunt de acord”, „vă mulţu­mesc”, „mă angajez” etc.).

După declanşarea evenimentelor de la Timişoara, Nicolae Ceauşescu a convocat CPEx în ziua de 17 de­cembrie 1989¹⁰, prilej cu care i-a învinuit pe generalul Vasile Milea şi pe Tudor Postelnicu de faptul că armata şi forţele Ministerului de Interne nu au tras asupra ma­nifestanţilor care au atacat sediul Comitetului judeţean de partid: “Trebuia să tragă, să-i lase jos, să-i someze şi pe urmă să tragă la picioare. Trebuia să-i omoare pe huligani”. Elena Ceauşescu a insistat: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu scape”. Nicolae Ceauşescu a afir­mat că cei doi, Milea şi Postelnicu, au „trădat interesele ţării, interesele poporului, ale socialismului”, drept care ar trebui „să vă pun în faţa plutonului de execuţie. Asta meritaţi, pentru că ceea ce aţi făcut voi înseamnă pac­tizare cu inamicul!” A propus ca ei să fie destituiţi, ur­mând ca el (Ceauşescu) să preia „comanda armatei”.

Cei 30 de membri ai CPEx prezenţi la şedinţă, între care şi Gheorghe Rădulescu, nu au cerut lămuriri în le­gătură cu evenimentele de la Timişoara, nu au ridicat problema dacă ar fi util un dialog cu manifestanţii sau să se opereze o schimbare la nivelul conducerii, aşa cum se petrecuse în celelalte state socialiste, pentru a se dezamorsa situaţia şi a se evita o nouă vărsare de sânge. Din contra, au adoptat o atitudine slugarnică faţă de Ceauşescu, limitându-se la discuţia privind destitui­rea a doi miniştri, rugându-l să amâne această decizie până la calmarea situaţiei.

„Generosul” Gogu Rădulescu (aşa cum era caracte­rizat în memoriul intelectualilor citaţi) a spus doar atât: „Părerea mea acum, în legătură cu ministrul Apărării Naţionale şi cu ministrul de Interne, consider că nu este cazul, pentru că nu este momentul potrivit pentru acest lucru”. Nu a cerut nici o informaţie despre revendicările manifestanţilor şi despre eventuala rezolvare a aces­tora. La rândul său, Manea Mănescu a spus: „Tovarăşe preşedinte, zic să rezolvăm situaţia care este acum şi după aceea luăm măsuri”. Gheorghe Oprea a insistat: „Tovarăşe secretar general, cred că sarcinile sunt foarte clare. Cred că tovarăşii au înţeles bine ce au de făcut şi vă rog să le acordaţi încrederea să se ocupe în con­tinuare. Acum le este clar ce au de făcut”. Era evident

ce aveau „de făcut”: să nu ezite în a-i reprima cu cea mai mare duritate pe manifestanţi, inclusiv prin folosirea armamentului din dotare. Nicolae Ceauşescu a anunţat decizia de a pune trupele în stare de luptă şi „oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical”. Vasile Milea, Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad s-au angajat să acţio­neze astfel încât „să merite încrederea”. Ceauşescu a conchis: „Bine, să mai încercăm, tovarăşi. Să amânăm această hotărâre, să vedem cum acţionează şi apoi să reluăm această discuţie”.

De această dată nu era vorba doar de obedienţă, ci de laşitate şi complicitatea membrilor CPEx la represiu­nea armată a mişcărilor populare.

Folosirea forţei a îndârjit şi mai mult populaţia, care a ieşit în stradă în numeroase oraşe, inclusiv în Bucu­reşti.

După represiunea din noaptea de 21 spre 22 de­cembrie 1989, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, de la 9,45 a avut loc ultima şedinţă a CPEx¹¹. Deja munci­torii din marile întreprinderi se îndreptau spre centrul Capitalei, fapt ce l-a determinat pe Ceauşescu să afirme că „este o acţiune bine organizată şi pusă la punct”, acuzându-l pe Vasile Milea că „a sabotat aplica­rea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii”, după care s-a sinucis. Având în vedere situaţia creată, Ceauşescu s-a adresat cu cuvintele: „Vreau să-i întreb pe cei prezenţi aici, din CPEx, care este hotărât să lupte, sau care nu?” Pe unii i-a întrebat nominal, răs­punsul fiind acelaşi: „Luptăm!” Gheorghe Rădulescu a spus doar atât: „Din informaţii, coloanele muncitorilor au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evi­tată vărsarea de sânge”. Nicolae Ceauşescu a precizat: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem re­prezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele”.

Nu a existat nici măcar un membru al acestui organ de conducere care să se dezică de Nicolae Ceauşescu. Exemplul celorlalte state socialiste, unde o „echipă de schimb” a preluat conducerea pornind pe calea dialo­gului cu opoziţia, nu a fost urmat de membrii CPEx, care au rămas, până în ultima clipă sideraţi parcă, sau hip- notiozaţi de „comandantul suprem”.

Peste mai puţin de trei ore de la încheierea acestei şedinţe, Nicolae Ceauşescu părăsea clădirea Comite­tului Central, act ce semnifica prăbuşirea regimului în fruntea căruia se aflase timp de aproape două decenii şi jumătate.

Manifestanţii au luat cu asalt nu numai clădirea CC al PCR, ci şi pe cea a Radioului şi a Televiziunii. Între cei care se zbăteau să ajungă în studioul 4 al Televiziu­nii Române se aflau şi doi membri ai Comitetului Politic Executiv: Gheorghe Rădulescu şi Dumitru Popescu. „Cu toate insistenţele lor de a prezenta opiniei publice mesaje competente, revoluţionarii le-au barat calea in­trării pe post”¹².

După împuşcarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, foştii activişti de rang înalt au devenit foarte critici. La proces, membrii CPEx foloseau expresii precum „crimi­nalul dictator” şi „academiciana analfabetă”, de parcă nu erau ei aceia care se întrecuseră în ridicarea de osa­nale cuplului prezidenţial.

Unul dintre cei mai zeloşi creatori ai cultului perso­nalităţii lui Nicolae Ceauşescu a fost Gheorghe Rădu- lescu. El s-a numărat printre cei care s-au dedat la falsificarea istoriei, pentru a face pe plac celor doi, pu­nând în circulaţie informaţia potrivit căreia Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu (Petrescu) ar fi organi­zat şi condus „marea manifestaţie populară” din 1 mai 1939.

A pornit de la faptul că rapoartele Siguranţei din 1 mai 1939 menţionau că Nicolae Ceauşescu făcea agi­taţie în favoarea „frontului popular” în momentul când manifestanţii treceau prin faţa Palatului Regal, iar Elena Petrescu (viitoarea Elena Ceauşescu) a participat la balul din cartierul Veseliei (Ferentari) unde a fost pro­clamată „regina balului”.

Cum alte documente nu existau, Gheorghe Rădu­lescu a venit cu propriile amintiri, în calitatea sa de „mar­tor ocular”.

În „comunicarea” prezentată la sesiunea ştiinţifică dedicată împlinirii a 50 de ani de la manifestaţia din 1 Mai 1939, Gheorghe Rădulescu – membru al CPEx şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat – afirma: „Ca martor activ al acestor evenimente, consider de datoria mea să subliniez, şi cu această ocazie, că rolul hotărâ­tor în iniţierea, organizarea şi conducerea marilor ma­nifestări ale voinţei antifasciste şi antirăzboinice a poporului român a revenit încercatului revoluţionar Ni- colae Ceauşescu, a cărei personalitate remarcabilă se prefigura puternic în minţile noastre, a tuturor celor ce participau la aceste acţiuni. În focul acestor manifestări de o răscolitoare semnificaţie patriotică s-au evidenţiat calităţile de multă vreme cunoscute şi unanim stimate în cercurile tineretului muncitoresc – de strălucită mili­tantă revoluţionară ale tovarăşei Elena Ceauşescu”¹³.

Dincolo de aceste bombastice formulări şi aprecieri, se afla o cu totul altă realitate. La vremea respectivă, 1 Mai – proclamată „Ziua Muncii” – era sărbătoare le­gală, nelucrătoare. Guvernul prezidat de Armand Căli- nescu a decis ca la 1 mai 1939 să aibă loc Congresul breslelor, organizaţii legale care înlocuiseră sindicatele. Acesta s-a desfăşurat în sala Aro (cinematograful Patria de azi), după care participanţii au defilat prin faţa Pala­tului Regal, fiind salutaţi, din balcon, de regele Carol al II-lea. Conform tradiţiei, mulţi bucureşteni au ieşit la iarbă verde, iar tinerii mergeau la balurile organizate în diverse cartiere. Pentru acoperirea cheltuielilor (sală, orchestră etc.) se vindeau ilustrate (cărţi poştale), care erau strânse de tinerele participante la petrecere. Fata care aduna cele mai multe ilustrate era declarată regina balului. În acea zi de 1 mai 1939, Elena Petrescu a ob­ţinut cele mai multe astfel de ilustrate.

Omul cu „spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne” (cum era caracterizat Gogu Rădu­lescu de cei 34 intelectuali) s-a dedat la falsificarea gro­solană a istoriei în calitatea sa de „martor activ” al evenimentelor din 1 mai 1939, punând în circulaţie in­formaţii şi aprecieri aberante (Ceauşescu ar fi iniţiat, or­ganizat şi condus o manifestaţie oficială, prezidată de ministrul muncii Mihail Ralea, la care a luat cuvântul

preşedintele Consiliului de Miniştri, Armand Călinescu). Este adevărat că Gheorghe Rădulescu făcea o „opozi­ţie de salon”, invitând la Comana – unde avea o casă – câţiva intelectuali (foarte probabil şi pe cei care au sem­nat memoriul către procurorul general), cu care discuta, într-o atmosferă relaxată, probleme din sfera culturii, si­tuaţia politică din ţară, evoluţia evenimentelor interna­ţionale, exprimându-şi nemulţumirea faţă de restricţiile impuse de Nicolae Ceauşescu, glosând pe marginea precarităţii intelectuale a Elenei Ceauşescu, căutând soluţii pentru participarea la un congres sau conferinţă internaţională. Evident, Gheorghe Rădulescu era ne­mulţumit, dar nu a făcut nimic pentru a scoate România din situaţia în care ajunsese, ci din contră, a alimentat cultul personalităţii lui Ceauşescu şi l-au susţinut până în ultima clipă.

Gheorghe Rădulescu nu a fost singurul membru al CPEx care şi-a schimbat cu 180 de grade atitudinea politică după 22 decembrie 1989. Manea Mănescu ţinea să precizeze: „Între membrii CPEx nu a existat vreo coeziune, unitate; se practicau la scară industrială laşitatea, ura, dezinformarea, ceea ce corespundea pe deplin dorinţei tiranilor pentru a nu-şi crea adevărate co­lective din partea foştilor miniştri din CPEx, să poată ră­pune repede orice încercare individuală de îndepărtare de la canoanele stabilite”. Manea Mănescu îşi justifica propria laşitate: „de la un astfel de organ nu se puteau aştepta poziţii ferme, care să meargă până la înlocuirea acestor tirani”¹⁴.

Constantin Olteanu era mai reţinut, dar recunoştea: „CPEx al CC al PCR nu constituia o forţă politică con­ducătoare”, iar „principiul muncii colective trecuse în bună parte în uitare”, în timp ce Nicolae Ceauşescu considera că stăpâneşte problemele „din absolut toate domeniile”.¹⁵

Silviu Curticeanu era şi mai explicit, recunoscând că era „rob al neputinţei şi al propriei mele laşităţi”¹⁶.

Dumitru Popescu – unul dintre primii promotori ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu – scria în memoriile sale că toate deciziile politice aparţineau lui Nicolae Ceauşescu, iar „CPEx rămăsese un cadru, o formă fără fond, simplă titulatură pentru comunicatele de presă în care se consemnau hotărârile sale indivi­duale”. Deşi avea atribuţii majore vizând întreaga poli­tică internă şi externă a României, CPEx nu-şi onora misiunea, membrii săi adoptând o atitudine obedientă faţă de secretarul general, aşa cum mărturisea Dumitru Popescu: „Devenise foarte problematică orice analiză critică ce putea trimite spre Nicolae Ceauşescu; în această constelaţie el nu mai suporta nici măcar uşoare obiecţii aluzive. Implicarea sa mai directă în neajunsuri, ca şi o simplă contrazicere de detaliu, se transformau în aventuri. În aceste condiţii, pentru membrii CPEx, şe­dinţele erau o penibilă pierdere de vreme, prilej de au­diţie până la saturaţie a aceloraşi reproşuri şi recomandări. După o jumătate de zi ne ridicam de pe scaune cu capul vuind, istoviţi de tensiunea absurdă im­primată dialogurilor inutile, cu conştiinţa propriei inutili­tăţi”.¹⁷

Citind aceste afirmaţii şi comparându-le cu atitudi­

nea membrilor CPEx de până la 22 dec. 1989 se poate înţelege de ce în România nu s-a putut realiza o trecere paşnică de la totalitarism la democraţie, fiind singura ţară în care s-a înregistrat o evoluţie sângeroasă, sin­gura în care conducătorul partidului şi statului a fost executat şi singura în care Partidul Comunist s-a dezin­tegrat aproape instantaneu.

Note

• În urmă cu trei zile, la 27 noiembrie, avusese loc o scurtă şedinţă, la care Nicolae Ceauşescu i-a informat pe membrii CPEx despre mesajul primit de la Mihail Gorbaciov şi răspunsul său în legătură cu apropiata întâlnire de la Malta.
• Vezi textul stenogramei în Arh. NIC, fond CC al PCR. Cancelarie, vol. 67/1989, f. 9-31; Ion Calafeteanu (coordona­tor), Teodora Stănescu-Stanciu, Gheorghe Neacşu, Daniela Osiac, Când Europa arde… Şedinţele CPEx şi ale Biroului Permanent al CPEx din anul 1989. Documente, Bucureşti, Editura IRRD, 2015, pp. 649-681.
• Gheorghe Rădulescu era cunoscut încă din vremea stu­denţiei cu numele Gogu Rădulescu. Aşa a apărut în toate do­cumentele, dar numele i-a fost schimbat de Nicole Ceauşescu. Informaţia o deţin de la Paul Niculescu-Mizil, care mi-a spus că într-o dimineaţă a citit în „Scânteia”, organul CC al PCR, că la întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu avută în ziua precedentă cu un lider comunist dintr-o ţară occidentală a par­ticipat şi tovarăşul Paul Niculescu. I-a dat telefon redactoru- lui-şef, atrăgându-i atenţia că numele său a fost scris incomplet. Respectivul i-a răspuns că aşa i-a cerut secretarul general al partidului. Niculescu-Mizil mi-a făcut această măr­turisire prin 1995, menţionând că şi lui Rădulescu i s-a schim­bat numele din Gogu în Gheorghe. Cei apropiaţi au continuat să-i spună Gogu Rădulescu.
• Când Europa arde., 644-649.
• Vezi, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Secu­rităţii, Membrii C.C. al P.C.R. Dicţionar. Coordonator: Florica Dobre, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004
• Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite. Imagini su­prapuse, Bucureşti, Ed. Albatros, 2000, p. 394-395
• Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Revoluţia Română din decem­brie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Redacţei Publicaţiilor pentru Străinătate, 2009 (cap. II – Principiul do­minoului).
• Florin Banu (coordonator), „Amorsarea” revoluţiei. Ro­mânia anilor 80 văzută prin ochii Securităţii, Târgovişte, Ed. Cetatea de Scaun, 2012, p. 359.
• Viorel Domenico, cit., pp. 119-121.
• Când Europa arde., 704-718.
• Ibidem, pp. 720-724.
• Viorel Domenico, cit., p. 119.
• „Scânteia” din 27 apr. 1989.
• Viorel Domenico, cit., p. 34.
• Constantin Olteanu, O viaţă de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin,, Ed. Niculescu, 2012, p. 551-552.
• Silviu Curticeanu, op. cit., p. 381.
• Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se. An­goasa putrefacţiei. Memorii, IV, Buc., Ed. Curtea Veche, 2006, pp. 140-141.